Spune-mi când pot deschide ochii.

Îmi vreau prietenii înapoi.
Se pare că am rămas cumva cu sechele şi nu mai pot sau nu mai vreau să-mi fac alţii noi.
La ce bun? Şi asa într-un an o să plec şi eu şi atunci o să fiu nevoită s-o iau de la început.
Ceea ce nu ar fi o problemă. Dacă mă uit în jurul meu nu văd prea mulţi oameni care să poată umple vreun  gol.
Mda, probabil că nu mă învârt eu pe unde trebuie.
Dar sunt din ce în ce mai confuză, nu-mi mai place să fac nimic, nu mai am chef de nimic.
Şi pe deasupra, vin diverşi oameni la mine şi mă întreabă ce nu e în regulă.
Nimic. Nimic nu e în regulă.
De ce? Abia acum am realizat că e toamnă şi că ar trebui să fiu melancolică şi deprimată? Nu e asta.
Mda, tocmai am văzut La Dolce Vita. Poate şi asta m-a deprimat, fiindcă am şi eu fricile mele dintotdeauna.
Printre ele, să nu cumva să renunţ la vise şi aventură pentru o viaţă comodă şi sigură.
Ce fel de viaţă vreau să am... nici nu contează, fiindcă oricum o să mă răzgândesc până atunci.
Deocamdată, viaţa mea îmi pare extrem de plictisitoare şi de gri.
Ştiu, o să-mi revin cândva până mâine, de exemplu (cu condiţia să dorm destul sau să am bani mărunţi pentru o cafea cu lapte şi fără zahăr de la automatul de lângă cancelarie).
Dar o să mă satur din nou de tot cândva. Şi aşa mai departe.
Care-i ideea?
Aş putea foarte bine să fac un efort şi să fiu tot timpul bine dispusă, sociabilă, să-i fac pe toţi să mă adore chiar. Dar la ce bun? Numai de dragul de a mă minţi pe mine însămi că sunt mulţumită şi fericită şi că viaţa e verde?

Photo by Jan von Holleben

Şi se făcu lumină.
Veni un deştept şi se întrebă care a fost primul, oul sau găina.
Am încercat să-i explic cum stătea treaba, cum amândouă au fost create în exact acelaşi moment, la fel ca toate celelalte chestii din ziua aia, pentru ca să nu se supere nimeni. Erau toate la fel de importante, adică deloc.
Şi cum a făcut Dumnezeu două lucruri sau mai multe în acelaşi timp? zise el.
Păi, nu se ştie exact, dar teoria mea e că are nişte clone împrăştiate peste tot, care fac tot ce le zice. Sau are nu-ştiu-câte miliarde de mâini, picioare şi capuri, ca să poată face totul, să fie peste tot şi să ştie totul.
Ştiu ca asta nu e fun. De ce ar fi? Cui i-ar plăcea să venereze şi chiar să iubească o astfel de creatură?
De asta e clar ca e o teorie stupidă. Ca toate celelalte, de altfel.
Şi cine a zis ca ar conta?
Păi, credeam că îţi pasă, ştii tu, cel puţin ar fi interesant de ştiut.
Îţi lăcrimează ochii de somn. Ai mai păţit aşa ceva, să îţi lăcrimeze ochii de somn?
Totuşi, cum se numeşte starea asta a ta?
Vid? Departe.
Confuzie? Frustrare?
Frisoane. Frig. Fraieri./Fronturi. Fractali. Frică.
Fluturi.
Şi copaci care îşi fâlfâie frunzele. Ca în Eminescu.
Era odată un ciot de copac. Avea cam zece centimetri în înălţime şi era scobit pe dinăuntru. În el creştea iarbă.
Iar au tăiat iarba prin parcuri şi au lăsat-o acolo. Pe alei se amestecă frunze căzute din copacii fâlfâitori cu fire cenuşii de iarbă.
Mi-am zis că totul se întâmplă doar în imaginaţia mea. Dar ce faci când oboseşti atât de tare încât ajungi să-ţi imaginezi doar lucruri banale şi prozaice? Cum mai faci diferenţa între realitate şi imaginaţie?
Indiferent că poţi sau nu face asta, e grav. Ceva ca o boală în ultimul stadiu.
Şi zise el: "Tu poţi să fii un om foarte mişto dacă depui un pic de efort."
Şi ştiu şi eu asta.
Dar mă gândesc aşa câteodată: de ce eu trebuie să depun efort ca să fiu un om mişto? (Mişto - adică cineva care se poartă frumos cu oamenii, râde la glumele lor, indiferent că bune sau proaste, e dispus bine în majoritatea timpului, adică nu le toacă tuturor nervii cu cele 1098976932 motive pentru care viaţa e tâmpită în ziua aia şi aşa mai departe.)
Revenind. De ce eu trebuie să depun efort pentru asta, şi la alţii vine de la natură? Nu e asta ca şi cum aş încerca să fiu cineva care nu sunt de fapt şi de drept?
Ştiu că sunt un om foarte egoist, my problems first, my joys second, taci şi ascultă ce am eu de zis şi după aia mai zici şi tu ceva dacă mai avem timp. E greu să trec peste chestia asta şi să îmi pese şi de ceilalţi.
Încerc, vreau să mă schimb, dar problema e asta: nu e cumva împotriva naturii să transformi o javră într-o sweetie? (nu că o sweetie aş vrea eu să devin, doamne fereşte)
Ideea e următoarea: ai tu într-adevăr nevoie de motive, scuze şi alibi-uri pentru ca să îţi creezi shitty days?
Când, cu un pic de efort, ai putea avea măcar zile ok.
Does it or does it not work like that?
Who knows? Who cares? For you, and just for you, it could work.