O abordare domesticită a domesticităţii.

Photo by Chema Madoz

Dragilor, se pare că a sosit din nou acea perioadă a anului. Când fiecare abandonează pentru o clipă maratonul de zi cu zi, priveşte atent în jur și se preface că priveliştea îl încântă nespus. De data asta, eu nu m-am mulțumit cu atât, ci m-am reinventat complet. Mi-am regăsit echilibrul, mi-am regândit prioritățile, mi-am recalculat parametrii; cu alte cuvinte, am început să dau dovadă de maturitate, stabilitate și responsabilitate, așa cum e şi normal, doar am trecut de vârsta teribilismelor. Am început să realizez că, pentru a putea pretinde drepturi depline în societate, trebuie să accept şi pachetul inevitabil de responsabilităţi. Şi desigur, printre primele lucruri pe care le-am privit cu alți ochi a fost familia, acest organism unicelular fără început și sfârșit, fără cap și fără coadă, câteodată cu coarne. Am văzut, în sfârșit, cât de ridicole și infantile erau observațiile mele ironice cu privire la inacceptabile compromisuri, incontestabile statistici, inevitabile plictiseli, inconvenabili peri albi și alte mizilicuri inadmisibile. Am hotărât că da, o să-mi depun fără pic de ezitare semnătura neinteligibilă pe hârtiuţa roz-bonbon, atunci când va sosi momentul potrivit.
(Nu, certificatul de căsătorie dintr-a unșpea, de ziua-ndrăgostiţilor, nu intră la socoteală.)

Bun, hai să abandonăm siropurile, peltelele şi halvalele. Concluzia e că fie, o să mă mărit. Dar nu cu oricine, să ne-nțelegem. Ci numai și numai cu un prunc care trebuie, în primul rând, să cunoască Islanda ca pe buzunarul lui de la piept, asta incluzând să-i stăpânească la perfecție limba aia moștenită direct de la zei. Apoi, să gătească după toate regulile artei, atât grecește, cât și ca-n China și-n Maroc. Să aibă accent irlandez, indiferent ce limbă vorbeşte. Să poarte un nume rusesc (dar nu-i musai să fie rus). Să-mi aducă animale de companie cu multe picioare de prin deșerturile australiene. Să posede bucle mai întortocheate decât pădurea amazoniană. Să cunoască îndeaproape ceremonia japoneză a ceaiului. Să-mi şoptească povești în franceză. Să cânte ca un suedez, țigan sau new-orleandez, după cum o cere situația. Să danseze swing, tango și  adumu. Mai e nevoie să dețină - nu chiar asupra propriei persoane, dar cel puțin în imediata-i apropiere - surse nelimitate de bomboane ucrainene, bere cehească și marțipan nemțesc. (Îmi rezerv dreptul să completez lista, pe măsură ce-mi voi aminti şi alte elemente de importanță vitală pentru viitoarea noastră conviețuire conjugală. Orice scăpare din vedere s-ar putea dovedi a fi fatală, brutală și catastrofală. Fără-ndoială.)

Iar, atunci când mi se va imputa că-s o lașă ce inventează pretexte pentru a se sustrage datoriei față de patrie și popor, eu voi putea să mărturisesc, având conștiința pe deplin împăcată, că pur și simplu n-am întâlnit niciodată persoana cu adevărat potrivită pentru mine.

Trenul accelerat 785 pleacă de la linia 7 cu oprire în staţiile:

Photo by Emilija Remezaite

De când mă ştiu, prea rar s-a nimerit să-mi convină pe deplin locul în care mă aflam şi să-mi şi dea voie soarta să prind rădăcini acolo. Fie că dura un an, o săptămână sau două zile, la fel de greu mi-era să mă-ndrept înspre gară. Mai ales când lăsam pe câte cineva în urmă.
De fapt, dacă stau să mă gândesc, povestea asta începe cu mult timp în urmă. În prima jumătate a copilăriei, când pendulam între urbea maternă şi cea paternă până nu mai ştiam unde ne e casa de fapt. Fiecare cu-ale ei: aici găseam nuci şi turturele, dincolo erau cireşe galbene şi căţeaua neagră pe nume Rita. Aici aveam Orăşelul Copiilor şi teatrul de păpuşi, dincolo Herăstrăul şi pe nea Petrică, ce făcea el singur cât trei teatre la un loc. Aici erau Mădă, Ducu şi Ionuţ, dincolo Adina, Flori şi Nicu.
Şi G. El a fost cel care-a deschis şirul pruncilor ce m-au condus la gară de-a lungul vremii. Ce-i drept, trenul trecea pe la capătul străzii noastre, dar el se trezea de dimineaţă atunci când ştia că plecăm şi-mi făcea cu mâna (mie doar, că soră-mii nu-i plăcea Tintin, şi asta însemna că era demnă de dispreţ - deşi avea doar trei ani şi încă trăia sub impresia că singurul rost al cărţilor e să fie ronţăite).
I. era pasionat de orice fel de pistoale cu bile din plastic şi locuia vizavi de o mătuşă de-a mea, pe care o vizitam în vacanţe. Nici el nu venea chiar până la gară, fiindcă asta ar fi însemnat să facă şapte kilometri pe jos, dar îşi asumase rolul să-l cheme pe nenea Sile - pensionar şi unic "taximetrist" al satului - atunci când urma să plecăm. Ultima dată când ne-am văzut mi-a dat, în secret, o bilă roşie, specie extrem de rară şi extrem de pişcătoare, rugându-mă să i-o păstrez până în vara viitoare. (Dar eu am pierdut bila şi oricum, în anul ăla şi mătuşă-mea a vândut casa cu pricina.)
C. era şmecherul cartierului şi m-a urmărit până la gară atunci când urma să plec într-o tabără. Voia să se convingă personal că nu minţisem când am zis că nu pot veni la fotbal în seara aia. C. îşi purta şapca cu cozorocul la spate şi vara n-ar fi dat-o jos pentru nimic în lume fiindcă ar fi dezvăluit un semn alb în formă de raportor pe frunte.
D. era prietenul meu cel mai bun şi-a fost după mine prin gări de zeci de ori. De obicei, venea şi mă lua direct de acasă, ca să se asigure că nu întârzii. Eram în stare să mergem cu trenul o oră doar ca să mâncăm covrigi de la Operă şi să bem un ceai bun, dar, bine-nţeles, asta era înainte să apară echivalentul lor şi aici, pe vremea când aveam amândoi reducere la transport. În schimb, când l-am condus eu spre gară, a fost prăpăd, şi-au trecut prin faţa mea sute de covrigi cu susan şi zeci de litri de ceai negru afumat până să vreau să văd oraşul ăla din nou.
L. nu ieşea niciodată din casă fără faimosul lui ghiozdan albastru. Îl căra după el până şi la teatru, unde-l îndesa sub scaun. Îi interzisesem să mă însoţească vreodată la gară, fiindcă arătam de-a dreptul ridicol cocoşată sub rucsac, târând un geamantan şi purtând agăţate de câte-un braţ un laptop şi-o chitară. Atâta doar că el n-a putut să nu trişeze într-o după-masă, şi-atunci i-am umplut ghiozdanul cu diverse obiecte din geanta ce dădea pe dinafară, rugându-l să mi le păstreze până la întoarcere. E posibil să fi exagerat puţin, pentru că una dintre bretele a cedat, iar el nu m-a putut ierta niciodată pentru asta.
Z. era un adevărat gentleman şi ţinea să demonstreze asta cu orice ocazie. Iar eu profitam (de cele mai multe ori nu conştient) de asta şi mă bazam din ce în ce mai des pe unul dintre cele două trenuri de noapte, atunci când nu se putea pune problema să mă aventurez singură în lumea dubioasă a gării. Fiindcă-ncercam din răsputeri să îmi dau voie să-i spun ceva, dar n-am reuşit niciodată, nici măcar atunci când am încercat să câştig timp lăsând trenul să plece din faţa noastră, ca să-l iau pe următorul.
H. a venit cu mine la gară o singură dată, mi-a adus plăcinte şi bomboane pentru drum şi s-a ascuns după un stâlp ca să nu-l văd plângând atunci când trenul a luat-o din loc. Atunci mi-am dat seama că se sfârşise de-adevăratelea fiindcă n-aş mai fi putut să-l rănesc în felul ăla încă o dată.
U. fugea cât era peronul de lung, îl vedeam din celălalt capăt cum încerca să-şi croiască drum printre călători. Ajungea în ultimul moment întotdeauna, dar asta îmi dădea o senzaţie neaşteptată, de siguranţă. Ca şi cum el şi-ar fi dat acordul să plec, fiindcă se asigurase personal că totul era în regulă, până la cel mai mic amănunt. Fără să-şi facă el apariţia liniştitoare, trenul n-ar fi putut pleca niciodată.

Ah, aţi venit toţi să mă conduceţi la gară! Desigur, ştiaţi că-i o chestie importantă, că nu se ştie peste cât timp o să mă întorc. Ce drăguţ din partea voastră c-aţi venit. Îmi era puţin frică de momentul ăsta, trebuie să recunosc.
Hm, de fapt... începură ei să şuşotească unul către altul, noi am venit ca să ne asigurăm că te duci de-adevăratelea şi că asta nu-i doar una dintre glumele tale. De data asta chiar trebuie să pleci.

De data asta, chiar trebuie să plec.

Traduttore, tradittore.

Photo by Chema Madoz

Bineînţeles, fiindcă asta mi-e meseria şi pasiunea de-o viaţă, la un moment dat m-am încumetat să-l traduc şi pe el. Era un moment important pentru noi, şi-am vrut să-l surprind cu ceva deosebit.
Spre nedumerirea mea, n-a părut deloc încântat de imaginea pe care i-am oferit-o, cu toate că m-am silit din răsputeri să respect toate regulile şi principiile artei. Mi-am cerut scuze şi i-am promis că n-o să mai încerc niciodată să fac asta, gândindu-mă că, fără îndoială, a considerat că nu i-am făcut câtuşi de puţin dreptate.
Dar el nu ştie că, în secret, am început să lucrez la cea mai grandioasă traducere care a fost pusă vreodată la cale, capodopera întregii mele cariere cu adevărat.
Ah, ce-o să-l iau prin surprindere, abia aştept să-i citesc bucuria pe faţă!

Russian mixture.

Photo by Ági Pabar

Lui îi scârțâie încheieturile și-l pot auzi de departe. La cea mai mică mișcare pe care o face oasele îi scrâșnesc, clar deranjate de atâta curaj din partea lui. La început, bănuiam că are tot timpul în ghiozdan câțiva șoareci. Și-mi era tare frică de fiecare dată când întindea mâna spre fermoar. De câte ori n-am insistat să plătesc eu tot, numai să nu deschidă ghiozdanul ăla. Care avea un sistem tare ciudat, cu multe cârligașe din plastic, care se agățau unul de altul. Oricum, niciodată nu desfăcea fermoarul de tot, ci despărțea doar câțiva dinți, și pescuia te-miri-ce de pe fundul ghiozdanului, cu vârfurile degetelor.
Chiar, avea niște brațe tare lungi. Degete la fel, și niște palme în care aș fi încăput cu totul, de-ar fi trebuit să mă ascund undeva, în caz că ar fi scăpat vestiții lui șoareci din ghiozdan. Toate bluzele lui aveau mânecile prea scurte, și mai târziu am început să bănuiesc că scârțâitul ăla suspect îl datora vreunui reumatism. Plănuiam să-i aplic un tratament cu frunze proaspete de urzică, dar pentru asta mai trebuia să aștept până la vară. Și era abia toamnă, nu mă așteptam să ne putem suporta unul pe altul atâta timp.

Sfârșitul lui octombrie, cred. Stau pe o bancă și aștept pe cineva. N-am nicio carte la mine, iar dinspre băncile alăturate răzbat două feluri diferite de muzică, amândouă la fel de enervante. Și, brusc, îmi intră în ochi o muscă, în plină viteză. Surprinsă, scap din mână castana cu care mă jucam. Care se duce de-a dura, în lungul potecii. Dau să fug după ea, dar se oprește în bocancul unui nene cu ghiozdan verde. Mi-o predă, cu mare grijă.
Nu, ia-o tu. E a șaptea castană în care am dat cu piciorul toamna asta.
Și cu celelalte ce-ai făcut?
Le-am lăsat acolo, bineînțeles. O așteptam pe a șaptea.
La mine e prima. Dacă o s-o port cu mine tot anu', o să mă facă bogat, nu?
Habar n-am, nu mă pricep. Mie pur și simplu îmi plac castanele. N-am superstiții. Hmm, poate una. De fapt, nu e superstiție, e filosofia mea de viață.
Șaptele?
Șaptele, da. Și... aleg întotdeauna varianta cea mai gravă, dintre toate relele posibile.
Ești pesimistă, adică.
Nu, nici gând. Pur și simplu, după ce-ai vizualizat în detaliu scenariul cel mai urât, orice ți s-ar întâmpla te surprinde plăcut.
Atunci, în momentul ăsta, te gândești că o să mă dovedesc a fi o javră insensibilă, și c-o să plouă diseară, când o să ne vedem, și n-o s-avem nici unul umbrelă.
Hmm, aia ar fi chiar o variantă faină. Nu știu la ce mă gândesc, n-am activat încă editorul de scenarii. Auzi, ție-ți plac șoarecii?
Nu în mod special. De ce?
Întrebam și eu. Nu, ce faci?! izbucnesc eu când văd că dă să deschidă ghiozdanul și să arunce castana înăuntru.
Nimic, ce-i?
Nimic, răsuflu eu ușurată. Se înnorează, poate că totuși o să plouă diseară.
Și poate că totuși sunt o javră insensibilă.
Aș vrea eu.
A șaptea mea castană ți-o dau ție.

L-am văzut zilele astea, nu mai poartă ghiozdanul ăla verde și nu mai scârțâie. Probabil a ajuns suficient de bogat cât să-și trateze reumatismul. Și-mi e dator cu prima castană de anul ăsta.

'Prelude to a kiss.'

Photo by Ozgur Cakir

Și era o groapă a naibii de mare, cam cât o stradă cu vreo treizeci de numere, așa. Și adâncă de cel puțin zece metri, estimase cineva. Ne treziserăm cu toții acolo în dimineața asta, mahmuri, zgribuliți și îngrămădindu-ne unul într-altul, ceea ce însemna că fuseserăm aduși cândva pe parcursul nopții trecute. Din ce motive și cu ce scop, nu știa nimeni, dar toți făceau tot felul de presupuneri și scenarii, care de care mai puțin încurajatoare. La prima vedere, nu recunoșteam pe nimeni. De altfel, dacă i-aș fi adunat pe toți oamenii pe care-i cunoșteam în orașul ăla, abia de s-ar fi făcut vreo treizeci. Și noi nu eram decât zece în groapă.
Of, la naiba, îmi amintesc dintr-o dată.
Ce-i? mă-ntreabă un tip de lângă mine, cu ochii deschiși doar pe jumătate.
Ah, nimic, tocmai mi-am adus aminte că azi trebuia să duc cărțile la bibliotecă. Și, dacă nu ajung până la 5, or să-mi blocheze permisul.
Asta da problemă. Dar oricum o să murim toți, așa că ce mai contează? Nici măcar o amendă n-or să-ți poată da.
Râdem amândoi. La naiba, nu-mi mai pasă. Ce contează că niște dubioși m-au îngropat de vie, împreună cu alți nouă oameni pe care nu i-am mai văzut în viața mea, și că până mâine tre' să-nvăț celelalte treizeci de caractere Katakana pe care nu le știu? În buzunarul hanoracului meu preferat, albastru și tare ponosit, găsesc, într-o pungă, castanele prăjite pe care le-am cumpărat ieri seară, în drum spre casă.
Vrei? îl întreb pe tipul de lângă mine. Nu mai sunt calde de mult, da-s bune și așa.
Adunăm cojile în buzunarul drept de la geaca lui, până când o să golim punga de castane și-o să le putem muta acolo.
Or să-ți rămână firimituri în buzunar, știi.
Of, ce mi-ar plăcea o cafea fierbinte.
Chiar așa, e 7 dimineața, e al naibii de frig și nici măcar cafă nu ne dau. Ăștia încalcă până și cele mai elementare drepturi ale omului. Las' că-i dăm în judecată când ieșim de-aici. Ce naiba, nu se poate așa ceva. Vrem cafăăăăăă.
În timp ce noi râdem, ceilalți s-au adunat undeva mai încolo, și fac planuri de evadare. Mai e un grup de vreo trei femei, și mai departe, care plâng pe înfundate, ținându-se de mâini.
(Păi, nu putem, că n-avem semnal aici. Dar vă spun eu ce facem, ne urcăm fiecare pe umerii celuilalt, de la cel mai mare până la cel mai mic, și care ajunge sus se duce și cheamă Poliția, sau Pompierii, sau Protecția Animalelor, care-i mai aproape, numai să ne scoată naibii de aici.)
Mă uit întrebător la el, care-și golește cojile de prin buzunare în punga aia de hârtie maro.
Ce?
Mă gândeam și eu la câte chestii aveam de făcut, mâine dau test din katakana și nu le știu nici de-a naibii, și mai tre' să-mi mut lucrurile în camera de jos, și să pun niște chestii la spălat, cât încă mai e vreme bună, și să o sun pe Mădă, și... izbucnesc în râs. Și, în loc să-mi pot vedea de treabă, stau și mănânc castane și râd ca proasta pe fundul unei gropi în centrul pământului.
Îmi pare rău să te dezamăgesc dar, conform lui Jules Verne, centrul Pământului e mult mai departe.
Eh, măcar acolo ar fi cald.
(Și atunci când o să vină ăla să ceară răscumpărarea, îl prindem cu lațul din curele și îl tragem și pe el în groapă. Și-i amenințăm că-l omorâm, dacă nu ne dau drumul.)
Auzi, pariu pe ce vrei tu că, dacă te-ai gândi că de asta depinde viața ta, ți-ai aduce aminte semnele alea, pe toate patru'șase.
Ba chiar n-aș avea nicio șansă, m-ar executa din prima. Nu le pot ține minte și cu asta basta.
Minți. Nici măcar nu-s așa de grele.
Habar n-ai.
Ba, dacă vrei să știi, chiar am.
Și de unde naiba știi tu Katakana, mă rog? Ca ce chestie?
Nu contează, ideea e că le știu. Și tu le știi, de altfel.
Bine bă, pe ce punem pariu?
Pe încă o porție de castane prăjite de la băbuța din colț, când ieșim de-aici. Calde să fie.
De-acord. Primele trei linii le știu cât de cât, alea nu se pun.
Ok. Fii atentă. Îmi desenează un caracter pe pământ, cu o crenguță pe care n-am idee unde a găsit-o. Ăsta ce e?
Of, la naiba. Ți-am zis că nu știu.
Uită-te mai bine, stoarce-ți creierul ăla până la ultima picătură, ce naiba? Timp avem destul.
Păi, chiar că avem. Și măcar să ajung pe lumea cealaltă cu silabarele învățate.
(Bă, da' de ce nu ne-am gândit la asta de la început? Clar, asta e cea mai bună soluție. La trei, strigăm toți în cor, cât putem de tare, și nu are cum să nu ne-audă cineva. Curaj, salvarea e aproape. Unu, doi, trei: Ajutooooooo...)
Na, de la nasture! Te, templu, ma, macrou, strig eu fericită, pe măsură ce el desenează alte caractere în pământul moale. Ăăăă... Se-sectorist! Le știu, le știu, le știu!... Mai că nu țopăi de bucuroasă ce sunt. El stă și se uită la mine, cu un aer amuzat, dar nici pe departe atotștiutor. La naiba, asta înseamnă că am pierdut pariul, așa-i?
Da' voi cum dracu' ați ajuns acolo? Ionică, hai să vezi, îs niște oameni în groapa aia de-am săpat-o noi azi-noapte. Bă, da' voi nu vă uitați pe unde călcați?
Aoleu, bă, ăștia or fi stat acolo toată noaptea, cred că-s pe jumătate înghețați. Cheamă-i repede pe ăialalți să vină cu scara. Mno, la așa ceva nu m-aș fi gândit.
Aud un hohot înăbușit lângă mine. Încep să râd și eu. Ieșim din groapă ținându-ne de mână și ne conducem după norul de fum ce vine de după colț, ca de obicei. În spatele nostru, celorlalți nu le vine să creadă cât de mică e groapa cea înfricoșătoare, privită de sus.
Ei, da' devreme v-ați trezit în dimineața asta! Ce-i cu voi?
Și noi ne uităm unul la altul și începem să râdem. Cojile le punem în buzunarul lui, că-i numa' bun pentru asta. Și dacă n-or să încapă, le mai golim pe drum.
Auzi, n-ai chef de-o cafă?
Mai întrebi?

'The drugs don't work.'

Photo by Marina Filipovic Marinshe

 Cred că am atins maximul penibilului săptămâna trecută, când l-am visat pe respectivul obiect (şi subiect) al dragostei mele de vara asta două nopţi la rând (sau zile, mă rog, prea rar adorm înainte să mă holbez la răsăritul ce are loc tot mai târziu, şi oricum nu se vede de pe balconul meu). Şi în ambele cazuri în ipostaze inductoare de diabet. Fragmente: dat cadou mie de ziua lui de către el însuşi, bonus privire piezişă şi străpungătoare, direct până în fundul sufletului meu cel împietrit, care în ascuns moare de dragul lui (oh, da). Mai departe, plimbatul meu de către el în braţele tot ale lui pe sub nişte umbrele colorate (v-am avertizat!) despre care nu ştiu ale cui erau, după care ne împiedicăm şi plonjăm pe burtă, şi jos era moale şi bine, şi el mă pupă pe tâmplă, şi eu pe vârful nasului - care era tot al lui. Asta ca să vedeţi ce-am avut eu de îndurat şi în ce abisuri pluteam, de-am ajuns să visez aşa ceva. Şi încă să mă mai şi trezesc cu un zâmbet tâmp pe faţă, pe deasupra.
Oricum, vraja mămucăi Omiduţa a expirat, (şi poţi să te duci la ea şi să-ţi ceri banii înapoi, că n-a făcut o treabă prea bună) şi în sfârşit sunt în stare să râd de asta, fără să mă mai simt nedreptăţită, fără să mai fac paradă de masochismul care mi-a fost inoculat pe nesimţite de societatea decadentă în care trăim, fără să mai visez poveşti rose bonbon cu băieţei blonzi şi alte alea. Hm, şi dacă toată chestia asta s-a terminat, poate o să fiu şi eu în stare să mâzgălesc ceva tolerabil, în sfârşit, doar toată vara n-am fost în stare să defulez decât frustrări toropite şi mâncate de molii cărora le-a căzut de mult puful de pe aripi.
Mai departe, la Cohen e clar că n-o să mă pot duce. Fiindcă taman în ziua când hotărâsem că da, musai azi scot bănetul de la ciorap şi mă duc la Diverta, şi găsisem şi cu cine să mă duc - la concert, nu la Diverta - s-a vândut şi ultimul bilet şi nu, n-am fost eu aia de l-a cumpărat. Şi s-a lăsat cu plânset şi scrâşnirea dinţilor, adevărată apocalipsă, ce mai. Aşa că acum construiesc diverse instalaţii în admirabilul scop ca unui actual posesor de bilet să-i trântească cineva o uşă peste degete, să cadă dintr-un acoperiş aflat pe traseul lui zilnic o cărămidă imensă care să treacă exact pe lângă capul lui, şi el să fie nevoit să meargă la terapie intensivă ca să scape de efectele traumei psihice suferite, dar să nimerească la o grup de suport al bolnavilor de varicelă, pojar, rubeolă, rujeolă şi alte boli pe care cu siguranţă nu le-a avut când era mic, şi ăsta e doar începutul transformării lui într-un fost posesor de bilet la Cohen. Şi dacă-mi iese vreun plan din ăsta, pot să fac şi eu pojar când mă întorc, dacă-i chiar musai, că de şcoală şi aşa n-am chef încă.

P.S. Vremea pe aici e ca-n rai: plouă, e frig, mi-am scos eşarfele şi caut soluţii pentru ca să mai port măcar o dată a doua cea mai faină pereche de sandale din univers (şi prima îi aparţine viitoarei mele colege de cameră, hehe).
Şi mi-e bine. Bine de tot. Ceea ce vă doresc şi vouă.

'This is not a love song.'

Photo by Mirjan Rooze

Vreau o casă cu pereţii atât de subţiri, încât atunci când îndrepţi spre ei o lanternă sau farurile unei maşini, să devină transparenţi.
Vreau să stăm pe două bănci diferite în parc şi să ne trimitem bileţele scrise pe şerveţele prin copiii care se joacă la groapa de nisip de lângă noi. Şi mie să-mi vină să strănut, din reflex să-mi pun la gură şerveţelul pe care-l ţineam în mână în momentul ăla, şi scrisul tău să-mi rămână întipărit pe faţă.
Vreau ca şi ţie să-ţi placă Adam Green şi, în timp ce bem un ceai în cafeneaua mea preferată care n-o să mai fie închisă, să izbucnim în dans, şi toţi oamenii din jurul nostru să ştie paşii şi să ni se alăture, exact ca în musical-urile absurde de pe vremuri.
Dar în momentul ăsta mă chinuiesc din răsputeri să mă gândesc la altceva, fiindcă n-am voie să mă îndrăgostesc de tine. Şi vreau să fug iar undeva, până trece pericolul. Tu să te-ascunzi, şi când o să mă-ntorc, o să fim iar prieteni. Vrei? Îi dau şerveţelul fetiţei cu rochiţă bleu şi o zbughesc în sus pe scări, fără să arunc vreo privire înspre tine. Tu te mulţumeşti să taci, sau cel puţin mie aşa mi se pare.
Şi parcă începe iar să plouă, cu tunete şi fulgere, aşa cum ne place nouă.

Şi gata.

Photo by InanimateUmbra

Încerc să mă obişnuiesc să aştept. Aş vrea să-mi poată ajunge amintirea unei ploi, în loc să vreau să mă plouă tot timpul. Aş vrea să-mi ajungă, măcar pentru câtva timp, o amintire cu tine, în loc să vreau să-ţi întorc degetele pe dos încontinuu.
Încerc să ţin cont de faptul că prea multă ploaie provoacă guturai, şi că se zice că, dacă îţi pocneşti degetele prea mult, eşti predispus la Parkinson.
Dar, atâta timp cât sub umbrela mea verde nu pătrunde nicio picătură de apă, iar degetele tale se plimbă leneşe pe spatele meu, mie mi-e bine. Când apare un nenorocit de curcubeu decolorat, şi tu eşti nevoit să îţi încleştezi degetele pe altceva, timpul se împrăştie ca o găleată cu cuburi de gheaţă scăpată pe gresie.
De obicei, îmi găsesc o altă ocupaţie. Şi aşa, atunci când începe să plouă din nou şi tu te prezinţi cu pelerina ta roşie şi cizmele de cauciuc ne-fosforescente, eu vreau doar să pictez plăcuţe din lut în compania lui Leonard Cohen.

Mi-e greu să aştept. Nu îmi dau voie să contez pe lucruri ce-or să se întâmple într-un viitor prea îndepărtat, pentru că în mod sigur or să se dovedească a nu fi altceva decât nişte baloane de săpun. Cu toate că mie îmi plac baloanele de săpun. Şi mai ales sunetul pe care îl fac atunci când le sparg atingându-le cu buzele, sau cu vârful degetelor. Nu prea-mi place să le suflu, fiindcă de obicei îmi pocnesc în faţă, şi-mi intră săpun în ochi.
Visez. Asta am voie. Tratez orice lucru ca pe un balon de săpun, nimic mai mult sau mai puţin, şi încerc din răsputeri să-l sparg. Cu cât rezistă mai mult, cu atât mai bine. Mă bucur de el atâta timp cât îl am, dar asta nu scade câtuşi de puţin din înverşunarea mea de a-l considera nimic altceva decât un vis.

Your red nails don't scare me, miss.
Oh, but they shouldn't. They're just to keep the mosquitoes away, zise Jo, pe post de redeeming conclusion.

Şi ne era somn.

Photo source unknown

Oare cât timp ai putea să te uiţi în gol? întrebă el.
Adică unde e golul? Cât de gol trebuie să fie ceva ca să-l poţi numi gol? Ce se află în interiorul golului? De ce e golul atât de gol?
Cât timp, altă discuţie. Timp frumos sau timp urât? Şi dacă ai rămas fără timp? Mi s-a stricat clepsidra, şi acum nisipul nu mai curge decât în sus.
Păi, nu ştiu, na. Încercăm?
Cel care pierde face clătite. Zece. Cinci mie, cinci ţie. Patru cu dulceaţă de fructe de pădure, patru cu nuci caramelizate, una cu nimic şi una fără nimic.
De acord. Eu o vreau pe aia cu nimic.
Şi eu pe aia fără nimic.
S-a făcut.
Gol? Unde e golul? Acolo unde te uiţi tu în mod sigur nu e gol, e tipa de vizavi, şi nici măcar nu e goală.
Da' nici tu nu te uiţi în gol, văd clar că te holbezi la mine.
Păi da, eşti cât se poate de gol. Pe dinăuntru, vezi doamne.
Hai, bă, nu la asta mă refeream când am zis să ne uităm în gol.
Exact.

Ziceam că.

Photo by Deadnic

Ziceam că eram un om ca toţi ceilalţi şi că şi tu erai la fel.
Ziceam că eu eram capabilă să fiu îndrăgostită de cineva pentru mai mult de două minute.
Ziceam că tu erai genul de om care nu m-ar fi bătut la cap niciodată.
Ziceam că era iarnă şi ningea de-adevăratelea, iar eu purtam un palton verde şi nu un sacou bleumarin.
Ziceam că nu îmi era prea lene ca să vorbesc cu cineva.
Ziceam că îmi petreceam nopţile dormind şi nu ascultând muzică şi uitându-mă la filme.
Ziceam că luna asta erau numai filme faine la cinema şi eram doar noi doi în sală. Asta când nu eram doar eu.
Ziceam că reuşisem să adun bani ca să ajung şi eu la munte iarna asta.
Ziceam că era ca pe vremuri, când eram fericită dacă apucam să vorbim câteva fraze şi să mergem împreună până la staţia de tramvai.
Ziceam că erai aşa cum îmi plăcea mie să te văd.
Ziceam că aveam chef de tine. Sau de mine.
Păcat că doar ziceam.

E mult mai simplu decât pare.

Photo by Funkymonkzs

Şi tot ce trebuie să faci e să crezi.

Mâine e ziua ta, iar eu ți-am meșterit ceva. Poze cu părticele din tine, legate între ele cu şnuruleţe din piele maro, inscripționate cu câte-un gând răzleț. E sinistru, știu, ca un cadou de la un criminal în serie pentru o viitoare victimă. Poate nici nu e departe de asta.
Mi-e somn, și mâine iar trebuie să mă trezesc devreme, dar nu îmi pasă. Vreau să citim amândoi despre Întunegrii lui Murakami, la lumina unei lanterne, sub pătura groasă, și să ne imaginăm că lumea e pe cale de a se sfârși. Poate nici nu e departe de asta.
Tu vrei să înveți să tricotezi pentru ca să mă poți îngropa în maldăre de fulare colorate, și probabil că ai mai multe șanse să reușești - băiat fiind - decât am eu, care-am cam chiulit la anumite materii de importanță vitală. Sau poate o să reușim amândoi, și lumea o să fie un uriaș ghem de lână. Poate nici nu e departe de asta.
În cana mea cu ceai plutesc bucăţele de fructe și mă gândesc de ce naiba ar pune cineva stafide în ceai. Te văd uitându-te urât și îmi dau seama că a fost ideea ta, doar știi cât de mult îmi plac. Se aude sunetul pe care îl face frigiderul când pornește și mă gândesc că nu te merit, că ziua ta aproape a trecut și că fularul pe care mi l-ai tricotat seamănă mai degrabă cu un ștreang.
Poate nici nu e departe de asta.

Azi e altfel.

Photo by Rachel Hurst

Promit că n-o să te mai ignor.
Promit că n-o să mai fac glume proaste pe seama ta.
Promit că o să-mi aduc aminte că viaţa mea e așa cum e şi datorită faptului că tu faci parte din ea.
Şi tu, tu ce-o să faci?
Hm, să vedem...
O să chiulim fiecare de la şcoala lui într-o zi ploioasă de luni, o să ne întâlnim la gară şi o să ne luăm bilete pentru cel mai apropiat oraş mare.
O să urcăm în tren, fiecare cu câte o cafea de la automat în mână.
O să ne aşezăm unul în faţa celuilalt, o să privim pe fereastră, o să sorbim tacticos din paharele de plastic, o să ne uităm la ceas la intervale de câte zece minute, şi la un moment dat o să ne plictisim, fiindcă drumul durează o oră şi jumătate şi cafeaua s-a terminat de mult.
O să coborâm împreună din tren.
Tu o să-ţi uiţi umbrela şi la fel şi eu, aşa că o să trebuiască să ne cumpărăm altele, fiindcă o să plouă mărunt şi iritant.
După ce-o să ne tot învârtim într-un mod absurd și delicios de-a dreptul, o să găsim pe o străduţă lăturalnică un magazin de umbrele cum nici nu ne imaginam că ar putea să mai existe în zilele noastre, de unde o să ne cumpărăm fiecare câte una, a mea verde închis cu buline albe, a ta cu pătrăţele verzi şi albe.
Fiindcă ploaia o să se oprească, o să ne sprijinim de ele ca de nişte bastoane, şi aşa o să ajungem la ceainăria noastră preferată, care e tot pe o străduţă lăturalnică.
Acolo o să se asculte jazz şi noi o să avem chef să dansăm, chiar dacă nici unul nu are habar cum se face asta.
După două căni de Earl Grey cu lapte, o să mi se facă poftă de ceaiul cu numele cel mai ciudat din meniu, dar o domnişoară cu ochi foarte verzi şi fustă foarte mov o să-mi spună că îi pare rău, dar ultimele firimituri le-a folosit pentru cel care stă la masa mea.
O să mă întorc la masă, iar tu o să-mi oferi zâmbind cana de ceai pe care o comandaseşi pentru mine, fiindcă ştiai că asta o să vreau.
Fiindcă ploaia n-o să se oprească, o să ne despărţim la primul colţ de stradă.
Eu o să-mi cumpăr doi covrigi legaţi cu sfoară, dintre care o să mănânc doar unul, după care o să găsesc un automat şi o să vreau să-mi cumpăr o ciocolată caldă, dar o să-mi aduc aminte că toţi banii mei mărunţi sunt în portofelul tău.
La următorul colţ de stradă o să mă întâlnesc cu tine, care o să-mi întinzi un covrig de care o să
atârne o sfoară, şi o să-mi povesteşti cum ai vrut să-ţi cumperi o ciocolată caldă, dar ţi-ai adus aminte că toate monedele tale sunt în portofelul meu.
O să facem schimb de covrigi şi de portofele, care nu or să conţină altceva în afară de monede şi bilete la un concert într-o seară de luni.
La un colţ de stradă o să găsim o chitară zăcând pe jos, o să ne aşezăm lângă ea şi o să începem să cântăm tot ce ne trece prin minte. În jurul nostru or să se adune tot mai mulţi oameni, iar chitara o să treacă din mână în mână, fiecare o să cânte câte ceva şi nimănui n-o să-i pese de ploaie, care o să se plictisească şi o să se oprească la un moment dat.
Şi aşa o să se facă seară, şi o să vrem să mergem la concert, dar n-o să ne mai recunoaştem biletele fiindcă din greşeală amândouă fuseseră fabricate la fel. Aşa că o să le punem unul lângă altul, o să închidem ochii şi fiecare o să ia unul dintre ele.
Când o să deschidem ochii o să vedem că fiecare are în mână câte o frunză uscată, iar biletele or să fie luate de vânt şi duse undeva într-un parc din apropiere unde o fată îşi scrie numărul de telefon pe o frunză, pe care o să i-o dea unui băiat care aşteaptă în mijlocul unui labirint cu înălţimea de jumătate de metru şi o suprafaţă de aproximativ 9,345 metri.
Şi atunci noi o să ne căutăm drumul înapoi spre gară, o să ne cumpărăm câte un ceai de lămâie de la automat şi o să aşteptăm trenul cu numărul 4023, care o să ajungă cu zece minute mai devreme decât în program.
A doua zi o să mă trezesc la ora 7, o să înjur dimineţile odioase de luni şi o să plec la şcoală. În buzunarul sacoului o să găsesc o sfoară, o frunză uscată şi un portofel cu Bart Simpson.

Am nevoie de o obsesie nouă. Urgent.

Nu ceva gen Surogat pentru Pasiune Violentă, ci o pasiune adevărată. Violentă sau nu.
Am nevoie şi de zăpadă, neapărat în combinaţie cu două-trei legături de cireşe, şi doi covrigi legaţi cu o sfoară.
Pe vremuri, obişnuiam să păstrez sforile de la covrigii pe care îi mâncam împreună cu un nene. Şi el la fel. Făceam planuri să ne împletim nişte brăţări din ele, dar din fericire toată povestea nu a durat cât să se adune destulă sfoară.
Mda, asta e o perioadă în care sap adânc după chestii de mult uitate. Cum era de exemplu anul trecut, când obişnuiam să pierd ore întregi prin parcuri şi mă simţeam perfect fără să fiu obligată să vorbesc tot timpul.
Chiar, unde sunt oamenii ăia care te înţelegeau perfect şi fără să zici absolut nimic? Acum toţi vorbesc încontinuu şi nimeni nu are nimic de spus. Dar nu mai suportă nimeni liniştea, tăcerile alea de pe vremuri.
Mă văd cu tot felul de oameni numai ca să nu fiu singură şi să am în capul cui să-mi vărs miliardele de frustrări. Dar pur şi simplu nu mai reuşesc să îmi pese de ei, oricât m-aş strădui.
Cel mai frumos compliment pe care i l-am făcut în ultima vreme cuiva suna cam aşa: Mă simt bine când eşti şi tu prin preajmă. Eu mă simt bine, aşa că fă bine şi stick around. Câteodată pot să depun eforturi în aşa fel încât să cred şi eu că de fapt îmi pasă şi că pot să ţin la oameni, dar nu mă pot minţi pentru prea mult timp.
The streets are crammed with mythic people
but no one seems to give a fuck.
Şi la fel e cu majoritatea chestiilor care într-adevăr merită să fie observate. De fapt, de cele mai multe ori nici eu nu le bag în seamă. Sau mă împiedic în detalii.
Şi încă n-am fost în stare să vin cu o idee suficient de "specială" pentru "ziua mea". Adică nimic practic, oamenii dispuşi la orice s-au dus sau sunt pe cale să vină, aşa că trebuie să ţin cont si de asta. Ori o să fie ceva special, ori lipsă. Asta e valabil pe toate planurile.
Azi te-am văzut din nou în tramvai.
Azi nu mai plouă. Dar e atât de frig încât încep să sper că poate o să împlinesc optşpe ani făcând îngeraşi în zăpadă. Pe tine cred că te-aş invita.
Întotdeauna mă deprimă să mă gândesc lângă câţi oameni ajungi să stai de-a lungul timpului. În tramvai, la film, la semafor, la teatru, la doctor, peste tot. O mare parte din ei ar putea să-ţi fie prieteni, oameni cu care ai mai multe în comun decât îţi poţi închipui. Dar nu, în zilele noastre s-a ajuns să-ţi fie frică şi să te uiţi în direcţia cuiva pe care nu-l cunoşti, ca nu cumva să te considere ciudat. Or fi ei câţiva ciudaţi de-adevăratelea, dar majoritatea sunt doar prietenoşi, singuri sau ar vrea să-şi împartă fericirea cu cineva. Cu oricine. Cu toţi, dacă se poate. Dar câteodată, chiar şi cei care te ştiu de mult se uită suspicioşi la tine dacă le zâmbeşti fără motiv sau dacă începi să râzi aşa, dintr-o dată. De fapt, mai ales ei.
Poţi să-mi promiţi ceva. Măcar o săptămână, încearcă să zâmbeşti către cel puţin cinci oameni pe care nu îi cunoşti sau cu care nu eşti prietenă. Îmi spui după aia cum a fost. De mâine începând. Dar nu zâmbete din alea aruncate aiurea, cum împarţi tu de obicei, când râzi de una singură. Te uiţi în ochii lor şi zâmbeşti.
Frunzele de pe pereţii mei încep să se scorojească şi să cadă. Păcat că nu bate vântul aici. M-aş simţi exact ca în pădure. Mai ales când o să-mi cumpăr un covor verde care să arate exact ca şi iarba.
Vreau o căciulă verde. De elf. Să le fac oamenilor cadouri, dar nimeni să nu ştie de la cine sunt în realitate, pentru că de distribuţie se ocupă un moş mare şi urât care bea cantităţi uriaşe de ciocolată caldă. Cu alune!
Să-mi crească urechile. Şi păr pe picioare...
Stai, deja încurci poveştile.
Oricum, ai observat că majoritatea elfilor au părul creţ? Nu cei din Lord of the Rings. Elfii de la Pol. Unde e frig tot timpul. Şi zăpadă. Şi unde poţi să porţi oricând fulare cu lungimea egală cu de două ori înălţimea ta. Tricotate. Din lână colorată, ca şi cele pe care le făcea bunica. (Bunica altora, fiindcă eu n-am avut niciodată genul ăla de bunică de prin poveşti.)
O să treacă şi asta. O să urăşti din nou. Nu pentru asta trebuie să-ţi faci probleme.

Photo by Dorotka Kaczmarek

"There's too many people you used to know
They see you coming, they see you go
They know your secrets and you know theirs
This town is crazy; nobody cares
There's a place where you are going
You ain't never been before
No one left to watch your back now
No one standing at your door
That's what you thought love was for" (Beck, Lost Cause)

Not quite. In fact, all I've ever thought of love was that it's a good thing to keep you from the stuff that really matters.
Who cares whether I'm right or I'm wrong? Not me.

Caut un om care să ştie să trăiască aşa cum simte el indiferent de ce are în jur, care să mă ia aşa cum sunt şi să nu îmi reproşeze tot timpul că nu sunt cum ar vrea el sau alţii să mă vadă, care e în stare să râdă de orice lucru, nu se ia în serios şi pentru care fiecare lucru nu e ca în dicţionar, ci aşa cum îl vede el, care îţi propune chestii noi for the fun of it şi nu pentru că e de bun simţ să faci, să schimbi şi tu ceva.
Mă rog, nu e printre priorităţi.
Adică, eu sunt prioritatea numărul unu.
Şi nu mi-e bine.

Ce se întâmplă când mufa căştilor iese şi muzica ta se revarsă în tot cartierul.

Începi să urli către vecinul de deasupra să dea muzica mai încet?
N-am mai plâns de foarte mult timp, şi asta mi se pare trist.
E ciudat de tot când ajungi să sari de la cel puţin un film pe zi - de multe ori două sau trei sau patru sau câte cere dispoziţia - la unul pe săptămână. Şi tot zic că e din cauza şcolii, dar nu mai sunt atât de sigură.
Cică o să fie frig de luni. Frig de tot.
Oare? Suficient de frig încât să ningă? Măcar de ziua mea?
Mda, încă nu am idee ce vreau să fac.
Big number, pe naiba. Măcar să supravieţuiesc zilei ăleia şi dupa aia n-o să mai vreau nimic.

Photo by Aqueous-Sun

Ploua, şi voiam să ajung în staţia de tramvai. Acolo nu era nimeni.
Nu e nimic interesant la o staţie de tramvai. Acolo doar vin tramvaie, şi staţionează. Mai vin şi oameni din când în când.
Ce aş fi putut eu să fac într-o staţie de tramvai?
Şi m-am gândit să te aştept pe tine. Câteodată chiar îmi place să aştept. Atunci când reuşesc să mă eliberez de grabă, de somn, şi de micile pusee paranoice pe care le am de obicei în cazuri din astea.
Şi mda, de data asta ai venit.
Ce urmează şi de ce ai venit sau de ce te aşteptam nu ştiu nici acum. Ploua doar, şi asta e bine întotdeauna.
Ce era atât de special la toată povestea?
Nimic. În afară de faptul că amândoi aveam umbrele verzi.
Mulţi oameni au. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.
Şi mulţi oameni aşteaptă tramvaiele care vin la intervale din ce in ce mai mari.
Eu te-am întrebat cum te cheamă, iar tu, în loc să-mi răspunzi, ţi-ai închis umbrela şi ai lăsat ploaia să-ţi ude părul pe care-l aranjaseşi probabil câteva zeci de minute. Aşa că eu ţi-am zis Fiul Ploii.
Iar n-ai zis nimic, te-ai mulţumit să râzi. Eu nu, fiindcă nu e cool să râzi la propriile tale glume.
Era frig, si nimeni nu ştia când o să vină tramvaiul. N-am crezut că o să vină atât de repede.
Ai urcat în vagonul al doilea, care nu era atât de aglomerat. Iar eu am urcat în primul, din principiu. Şi asta e tot.
De atunci, urc întotdeauna în vagonul al doilea, din alt principiu, iar pe tine te văd tot timpul în primul. Odată mi-ai făcut cu mâna, de după geam.
Dar amândoi ştim că de fapt cel mai bine e să mergi pe jos.