Se afișează postările cu eticheta ce credeam pe vremuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ce credeam pe vremuri. Afișați toate postările

miercuri, 9 mai 2012

Arta coacerii unui plan (hors saison).

Photo by Lione Bakker
 ...Și-mi întinse prin gemulețul pătrat cea mai tristă plămadă din întreaga istorie a tagmei patiserilor, de-am priceput de cum am zărit-o prin hârtia unsuroasă de ce majoritatea oamenilor urăsc în halul ăsta plăcintele cu dovleac, și totuși am acceptat-o și m-am îndreptat spre stația de tramvai fără să protestez, la o adică, viața mi-e o glumă sinistră, de ce-ar mai conta înc-o dezamăgire, și umplutura strident portocalie, pe jumătate crudă și măcinată prost țâșni direct pe gulerul sacoului, n-avea nici urmă de aromă, nici nu mă mir că are-o reputație atât de proastă dacă asta-i ce cunosc toți drept plăcintă cu dovleac, știi ceva, oricum nu-i de mine viața asta de antelectuel, o să-mi deschid o cârciumă cu plăcinte cumsecade și-o să perfecționez un Bloody Mary care să-ți scoată fum prin urechi, nări și porii scalpului, o s-angajez niște matahale care să țină la distanță mulțimile ce-or să se-ntindă în cozi șerpuinde până dincolo de autostradă săturându-se doar cu miresmele plutind din cuptoarele mereu încinse și da, culturile de Cucurbitacee de pe planetă or să explodeze, or să planteze oamenii bostani în ghivece pe balcon fiindc-or să valoreze cât greutatea lor în aur, în trufe albe sau, mă rog, în buruieni din cel mai sălbatic soi, or să mi-i aducă ofrandă, iar eu o să-i prefac în plăcinte aburinde-a scorțișoară, tarte mari și mici presărate cu nucșoară, o să-i ascund în checuri cu ghimbir confiat și-n brioșe cu zahăr caramelizat, o să-i frământ în biscuiți cu cardamon și migdale de bon ton...
Bine-nțeles că atunci a venit tramvaiul, așa c-am aruncat restul sleit de plăcintă în primul coș de gunoi și-am urcat, ce era să fac?

marți, 6 decembrie 2011

Trenul accelerat 785 pleacă de la linia 7 cu oprire în staţiile:

Photo by Emilija Remezaite
De când mă ştiu, prea rar s-a nimerit să-mi convină pe deplin locul în care mă aflam şi să-mi şi dea voie soarta să prind rădăcini acolo. Fie că dura un an, o săptămână sau două zile, la fel de greu mi-era să mă-ndrept înspre gară. Mai ales când lăsam pe câte cineva în urmă.
De fapt, dacă stau să mă gândesc, povestea asta începe cu mult timp în urmă. În prima jumătate a copilăriei, când pendulam între urbea maternă şi cea paternă până nu mai ştiam unde ne e casa de fapt. Fiecare cu-ale ei: aici găseam nuci şi turturele, dincolo erau cireşe galbene şi căţeaua neagră pe nume Rita. Aici aveam Orăşelul Copiilor şi teatrul de păpuşi, dincolo Herăstrăul şi pe nea Petrică, ce făcea el singur cât trei teatre la un loc. Aici erau Mădă, Ducu şi Ionuţ, dincolo Adina, Flori şi Nicu.
Şi G. El a fost cel care-a deschis şirul pruncilor ce m-au condus la gară de-a lungul vremii. Ce-i drept, trenul trecea pe la capătul străzii noastre, dar el se trezea de dimineaţă atunci când ştia că plecăm şi-mi făcea cu mâna (mie doar, că soră-mii nu-i plăcea Tintin, şi asta însemna că era demnă de dispreţ - deşi avea doar trei ani şi încă trăia sub impresia că singurul rost al cărţilor e să fie ronţăite).
I. era pasionat de orice fel de pistoale cu bile din plastic şi locuia vizavi de o mătuşă de-a mea, pe care o vizitam în vacanţe. Nici el nu venea chiar până la gară, fiindcă asta ar fi însemnat să facă şapte kilometri pe jos, dar îşi asumase rolul să-l cheme pe nenea Sile - pensionar şi unic "taximetrist" al satului - atunci când urma să plecăm. Ultima dată când ne-am văzut mi-a dat, în secret, o bilă roşie, specie extrem de rară şi extrem de pişcătoare, rugându-mă să i-o păstrez până în vara viitoare. (Dar eu am pierdut bila şi oricum, în anul ăla şi mătuşă-mea a vândut casa cu pricina.)
C. era şmecherul cartierului şi m-a urmărit până la gară atunci când urma să plec într-o tabără. Voia să se convingă personal că nu minţisem când am zis că nu pot veni la fotbal în seara aia. C. îşi purta şapca cu cozorocul la spate şi vara n-ar fi dat-o jos pentru nimic în lume fiindcă ar fi dezvăluit un semn alb în formă de raportor pe frunte.
D. era prietenul meu cel mai bun şi-a fost după mine prin gări de zeci de ori. De obicei, venea şi mă lua direct de acasă, ca să se asigure că nu întârzii. Eram în stare să mergem cu trenul o oră doar ca să mâncăm covrigi de la Operă şi să bem un ceai bun, dar, bine-nţeles, asta era înainte să apară echivalentul lor şi aici, pe vremea când aveam amândoi reducere la transport. În schimb, când l-am condus eu spre gară, a fost prăpăd, şi-au trecut prin faţa mea sute de covrigi cu susan şi zeci de litri de ceai negru afumat până să vreau să văd oraşul ăla din nou.
L. nu ieşea niciodată din casă fără faimosul lui ghiozdan albastru. Îl căra după el până şi la teatru, unde-l îndesa sub scaun. Îi interzisesem să mă însoţească vreodată la gară, fiindcă arătam de-a dreptul ridicol cocoşată sub rucsac, târând un geamantan şi purtând agăţate de câte-un braţ un laptop şi-o chitară. Atâta doar că el n-a putut să nu trişeze într-o după-masă, şi-atunci i-am umplut ghiozdanul cu diverse obiecte din geanta ce dădea pe dinafară, rugându-l să mi le păstreze până la întoarcere. E posibil să fi exagerat puţin, pentru că una dintre bretele a cedat, iar el nu m-a putut ierta niciodată pentru asta.
Z. era un adevărat gentleman şi ţinea să demonstreze asta cu orice ocazie. Iar eu profitam (de cele mai multe ori nu conştient) de asta şi mă bazam din ce în ce mai des pe unul dintre cele două trenuri de noapte, atunci când nu se putea pune problema să mă aventurez singură în lumea dubioasă a gării. Fiindcă-ncercam din răsputeri să îmi dau voie să-i spun ceva, dar n-am reuşit niciodată, nici măcar atunci când am încercat să câştig timp lăsând trenul să plece din faţa noastră, ca să-l iau pe următorul.
H. a venit cu mine la gară o singură dată, mi-a adus plăcinte şi bomboane pentru drum şi s-a ascuns după un stâlp ca să nu-l văd plângând atunci când trenul a luat-o din loc. Atunci mi-am dat seama că se sfârşise de-adevăratelea fiindcă n-aş mai fi putut să-l rănesc în felul ăla încă o dată.
U. fugea cât era peronul de lung, îl vedeam din celălalt capăt cum încerca să-şi croiască drum printre călători. Ajungea în ultimul moment întotdeauna, dar asta îmi dădea o senzaţie neaşteptată, de siguranţă. Ca şi cum el şi-ar fi dat acordul să plec, fiindcă se asigurase personal că totul era în regulă, până la cel mai mic amănunt. Fără să-şi facă el apariţia liniştitoare, trenul n-ar fi putut pleca niciodată.

Ah, aţi venit toţi să mă conduceţi la gară! Desigur, ştiaţi că-i o chestie importantă, că nu se ştie peste cât timp o să mă întorc. Ce drăguţ din partea voastră c-aţi venit. Îmi era puţin frică de momentul ăsta, trebuie să recunosc.
Hm, de fapt... începură ei să şuşotească unul către altul, noi am venit ca să ne asigurăm că te duci de-adevăratelea şi că asta nu-i doar una dintre glumele tale. De data asta chiar trebuie să pleci.

De data asta, chiar trebuie să plec.

duminică, 10 octombrie 2010

Păi, se poate?

Photo by Hannah Combs
Cred că în anul ăla nu mi-am cumpărat mai mult de două chestii de îmbrăcat. Ajunsesem în faza în care aveam absolut tot ce mi-ar fi putut trebui vreodată. De fapt, chiar am făcut nişte triaje drastice la un moment dat, şi tot nu am simţit că-mi lipseşte ceva. Era tare bine - aveam o grămadă de spaţiu în dulap, nu mai aveam nevoie de cleşte ca să smulg câte-o cămaşă de pe raft, puteam să închid uşile fără să-mi dovedesc calităţile de sumōtori şi aşa mai departe - visul suprem al oricărui om cu scaun la cap, care nu-şi permite să-şi mai facă griji pentru încă o piesă de mobilier.
De altfel, nici eu nu sunt genul de om care să stea cu orele în faţa dulapului, încercând să găsească cel mai potrivit ansamblu şi cele mai încântătoare combinaţii. Metoda mea e dintre cele mai banale: întotdeauna am fost de părere că prima intuiţie pe care o avem e şi cea mai fericită, aşa că extrag câte o piesă de îmbrăcăminte pentru fiecare parte a corpului care se cere acoperită -  în funcţie de vreme şi de împrejurare, bineînţeles - şi având grijă să armonizez cu aproximaţie culorile, conform uzanţelor. Toată operaţiunea durează în jur de cinci minute (± un minut, în funcţie de intensitatea luminii din cameră), după care pot să mă ocup de chestiuni mai plăcute şi de mai mare importanţă, cum ar fi să-mi sortez cărţile din bibliotecă în funcţie de anul naşterii autorilor, să-mi sun la interfon toţi vecinii de bloc pentru a le ura bună dimineaţa sau să-mi pictez unghiile în culoarea preferată a zilei.
Eh, şi aşa au stat lucrurile o bună bucată de vreme. Pe vremea aceea, chiar îmi închipuiam că lucrurile nu se vor schimba niciodată şi că voi trăi visul ăsta pentru tot restul vieţii mele. Abia acum îmi dau seama ce naivă eram. Mă întreb, oare dacă aş fi luat măsuri din timp, aş fi putut să împiedic în vreun fel lucrurile să ajungă în acel punct? Probabil că nu voi şti niciodată.
Atunci când a izbucnit catastrofa, aproape că nu i-am dat atenţie. Într-o dimineaţă ca toate celelalte, dintr-o dată mi-am dat seama că nu vreau să port o cămaşă verde, deşi o scosesem deja de pe raft şi nu aveam absolut nicio obiecţie cu privire la modul în care se asorta cu pantalonii în carouri pe care mi-i pusesem deja. Aşa că - vai, ce imprudenţă! - am pus-o la loc şi am ales un pulover negru. Cum de m-am comportat atât de nesocotit? Pur şi simplu, îmi venise în minte o oarecare seară în care purtasem cămaşa cu pricina, o seară legată de cineva cu care îmi era imposibil să reiau legătura la momentul respectiv.
Ah, nu eram deloc pregătită pentru avalanşa care a urmat. N-am mai putut îmbrăca niciodată rochia neagră în care am primit o veste extraordinar de proastă, în schimb nu-mi mai lipseau niciodată de pe deget cele trei inele metalice pe care le purtam când am întâlnit pentru prima dată o anumită persoană. Eşarfa cu vaporaşe îmi aducea aminte de seara în care am dezamăgit cumplit pe altcineva, iar blugii negri dintr-o anume noapte ploioasă aveau încă pete de noroi deasupra manşetelor, pentru că nu m-am mai putut atinge de ei nici măcar cât să-i arunc în maşina de spălat. Purtam foarte des o geantă maro care mă însoţise la o grămadă de concerte şi îmi era frică de papionul albastru cu buline, pentru că aveam impresia că mă conduce în tot felul de situaţii bizare, provocându-mă să mă comport complet imprevizibil. Cureaua roşie pe care o folosisem la un moment dat într-un scop oarecum diferit de cel pe care îl avusese fabricantul în minte dispăruse în cel mai adânc colţ al sertarului, în schimb fusta verde stătea la loc de cinste pe umeraş, cu toate că nu reuşisem să scot pata de vin în formă de dragon de pe buzunar.
Şi dintr-o dată, s-a ajuns la dimineaţa în care tot ce-mi mai rămăsese era o rochiţă bleumarin cu bretele subţiri. Absolut toate celelalte haine fuseseră invadate de molii, care le roseseră până la punctul în care fiecare în parte îmi provoca cel mai adânc dezgust. Abia atunci mi-am dat seama că e cazul să fac ceva. Mi-am pus o pereche de mănuşi din cauciuc gros, pe care le foloseam când aveam de-a face cu cele mai nocive dintre chimicalele de uz gospodăresc, am apucat nişte saci mari din plastic şi, bucată cu bucată, am început să-mi înghesui tot trecutul în adâncurile lor. I-am luat în spate şi-am luat-o la goană spre cel mai apropiat tomberon, care dintr-o dată se mutase la celălalt capăt al lumii.
Când m-am întors, eram un cu totul alt om. M-am strecurat afară din pijamaua cu pătrăţele, ca dintr-un înveliş care nu mă mai încăpea demult, şi mi-am pus rochia subţire, de vară, cei mai groşi ciorapi pe care-i aveam, jambiere, mănuşi şi sandale (bocancii dispăruseră, împreună cu fantoma omului care mă învăţase cum să-mi leg şireturile în aşa fel încât să nu le mai poată desface nimeni), mi-am sunat nişte prieteni şi da, aţi ghicit, am plecat la cumpărături. Era şi timpul.

(Ah, îmi cer scuze c-am trişat. Da'  zece-a-zecea-două-mii-zece era o dată prea faină ca s-o ratez, aşa c-a meritat să mă-ntorc un pic în timp pentru asta. Că doar n-oi fi schimbat ceva de importanţă vitală pentru istorie.)

[O notă primită în cursul serii: Ne cerem scuze, dar textul dumneavoastră nu mai poate fi luat în considerare în vederea Premiului Nobil pentru Literasură din acest an, datorită faptului că, în realitate, a fost publicat cu două zile înaintea perioadei în care se desfăşoară înscrierile. Vă urăm succes în întreprinderile dumneavoastră viitoare, Academia Sudeză.]

marți, 16 martie 2010

'No more songs about sleep and fire.'

Photo by Pablo Curto
Toată chestia pornea cumva de la insomniile de care sufeream amândoi. În ultima vreme, eu mă încăpățânam să dorm cu orice preț, ceea ce reușeam pentru vreun ceas, după trei-patru ore de zvârcoleală disperată, lapte călduț cu miere și spray-uri de pernă cu levănțică. El, mai înțelept, se resemnase și-și petrecea orele alea citind sau uitându-se la câte-un film. Cel puțin știam că e cineva pe care pot să-l sun și la 4 dimineața fără să risc să-l trezesc.

„Dude, am deja trei sute șaptezeci și opt de mii, patru sute cincizeci și cinci de oi în țarc. Mai are rost? Ce dracu' am făcut să merit asta? Tot ce vreau e să pot dormi și eu ca toți oamenii, cer prea mult de la viața asta?”
„Aoleu, cum de-ai reușit să numeri până acolo? De obicei te plictisești cel târziu la primele cinci sute.”
„Încerc și io, bă. Chiar încerc. Tu ce faci?”
„Mă uit la Ikiru.”
„
Pentru a câta oară?”
„Nu știu, probabil a cincea sau a șasea. Devine din ce în ce mai fain.”
„Aha. Mno, hai că încerc din nou să adorm, vorba aia, a optzeci și șaptea oară-i cu noroc. Noapte bună.”
„Somn ușor.”
„Ah, du-te naibii cu glumele tale.”

Și tot așa. Eu aproape că plângeam de nervi, fiindcă-mi imaginam cum toată planeta dormea liniștită, visa unicorni diafani zburdând pe câmpii de diamant și se trezea proaspătă ca un ghiocel, în timp ce eu urma să mă trezesc înjurând și dându-mă cu capul de toți pereții, după care să pic cu capul pe bancă în mijlocul cursului meu preferat. El devenea treptat o adevărată enciclopedie ambulantă în materie de cinema japonez, după care se trezea, înjura, își făcea o cafea de-i stătea păru-n sus toată ziua, până când adormea în cele din urmă, cu capul pe masă în cine-știe-ce birt. Și iar de la capăt, cu mici inversări de personaj, pentru spargerea rutinei.

Într-o noapte, mi-am adus aminte de-o vorbă de-a lui de pe vremuri. La un moment dat, era convins că, dacă cineva se gândește foarte intens la altcineva, ăsta n-o să poată dormi sub nicio formă. Și viceversa. Cum mă plângeam c-am adormit greu într-o noapte, surâdea vinovat, de parcă și-ar fi asumat vina pe deplin. Venea cu ochii roșii și cearcăne adânci și-mi zâmbea fericit, ca și cum nici n-ar fi avut nevoie de alte asigurări din partea mea. La vremea aia, nu-l luasem niciodată în serios, fiindcă aproape că dormeam și eu ca toți oamenii normali și nu-mi dădeam seama de amenințarea ce s-ar fi putut ascunde în spatele teoriei lui siropos de drăguțe.

Ha ha, foarte amuzant, îmi zic și-l sun. Răspunde mai greu, dar insist, fiindcă mă gândesc că are probabil căștile pe urechi și n-aude telefonul.
„Da.”
„Uite ce-i, apreciez că te gândești la mine, foarte frumos din partea ta, într-adevăr, da' acum chiar aș vrea să dorm. Tre' să mă trezesc la șase jumate.”
„Ce? Scuze, mai zi o dată, n-am auzit, încă-s buimac de somn.”
„Dormeai?”
„Da, am adormit pe la vreo zece aseară, cred. Ce ziceai?”
„Nimic, am dat peste-o chestie pe net, nimic important.”
„Cum nu, tre' să fie ceva, dac-ai sunat la ora asta.”
„Nimic, cică vine Shugo Tokumaru la București, probabil îi doar un zvon sadic, oricum. Noapte bună.”
„Și ție. Vedem mâine ce și cum.”

Eh, mă credeți sau nu, după ce-am râs un pic, am adormit aproape instantaneu, și m-am trezit atât de bine dispusă, că abia m-am recunoscut în oglindă. Ce ți-e și cu teoriile astea.

duminică, 24 ianuarie 2010

Pasul doi: uită-te la mai multe filme de groază.

Photo by LalA-vi-Doll
Există pe lumea asta mulți oameni ciudați și asta e perfect ok - atâta timp cât nu deranjează pe nimeni - cu asta e de acord toată lumea, nu? Dar cea mai bizară specie, cei ce-ar putea să câștige oricând orice premii s-ar oferi în domeniul ăsta sunt Oamenii Care-ți Scapă Printre Degete. Fac în așa fel încât să-ți fie dor de ei în cele mai neașteptate momente, și mai ales atunci când sunt chiar acolo, lângă tine. Ți se strecoară în vise, și te trezești cu gândul că ceva nu e în regulă cu tine, de ai ajuns să îți reprimi genul ăsta de sentimente de care tu n-aveai habar, dar care-au apărut probabil de multă vreme, din moment ce ies la iveală în felul ăsta. Posedă o energie curioasă, care te împiedică să le spui ce-ai vrea, oricât de sincer și deschis ai fi cu toți ceilalți din jur, ajungi să târăști după tine saci întregi de vorbe nerostite, iar partea cea mai ciudată e că ți-e complet imposibil să scapi de ele, până când conversațiile voastre vor atinge pragul maxim al stângăciei și penibilului. Ai impresia că nu te poți niciodată uita la ei, nu poți să le ghicești ceva în privire, ci treci prin ochii lor ca și cum ar fi făcuți dintr-un material încă nedescoperit, extrem de suspicios și cu atât mai fascinant. Te fac întotdeauna să crezi că dedesubtul straturilor la care are acces toată lumea se ascund grămezi de virtuți la care muritorii de rând nici nu îndrăznesc să viseze, până când te trezești plănuind să le deconspiri, să le pui în slujba omenirii, sau măcar să te înfrupți și tu din preaplinul lor.
Aici greșești. Ajuns în punctul ăsta, ai face bine să fugi cât te țin picioarele, asta dacă nu cumva faci parte dintre oamenii care jubilează când reușesc să doboare statuia de pe postament, să spargă balonul roșu, să urle din toate puterile că Moș Crăciun nu există și că ei nu cred în zâne. Dacă te recunoști printre ei, va fi plăcerea ta deosebită să anunți că secretul Oamenilor Care-ți Scapă Printre Degete e că sunt complet goi pe dinăuntru, și asta îi face să fie tot ce vor ceilalți să găsească în cineva.

P.S. Moș Crăciun există, și te rog să faci bine și să nu mai răspândești minciuni.

marți, 3 noiembrie 2009

'Please take your little sister to the bathroom, Mister Superman.'

Photo by Jonas Kiste
Eu una îmi amintesc toate durerile de cap pe care le-am avut vreodată.
Da, o țin minte pe fiecare în parte: cât a durat, ce planuri mi-a stricat, în ce parte a căpățânii se instalase și așa mai departe.
În total, trei sute cinci - cu tot cu asta de acum - în nouăsprezece ani, unsprezece luni și unsprezece zile. Nu-i chiar așa de rău, nu? Asta înseamnă cam una la douăzeci și trei de zile, câteodată chiar mai rar. Da, sunt un om norocos. N-am avut niciodată probleme cu nimic, ceasornicul funcționează aproape perfect chiar și acum, când am și eu o vârstă, totuși. Trei sute cinci migrene. Și prea puține dintre ele au fost cu adevărat urâte, majoritatea s-au mulțumit să-mi zgândărească un pic nervii, să nu cumva să-i uit de tot.
Adică trei sute cinci adevărate, plus încă cinci pe care am fost nevoită să le inventez. Acum, să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt genul care să cerșească tot timpul compasiunea celorlalți, și nici nu mi se pare scuzabil să folosești pretexte de genul ăsta pentru a te sustrage de la vreo obligație. Și totuși, mi s-a întâmplat chiar și mie să inventez o migrenă. De cinci ori chiar. Asta înseamnă cam una la patru ani.
Hm, mai bine să explic, să nu vă faceți cumva o impresie greșită.

Prima dată când s-a întâmplat aveam șapte ani și jumătate. Pe vremea aceea îmi plăceau la nebunie bomboanele Mentosan. Tocmai îmi terminasem fișicul, și scotoceam prin casă după unul nou. (Cum eram atât de obsedată, și le mai și sfărâmam în dinți, ai mei luaseră măsuri, așa că nu-mi mai erau la îndemână oricând aveam chef.) M-am cățărat pe toate mesele, am cotrobăit prin toate dulapurile, și tot degeaba, nu le găseam niciunde. Până când am dat de un sertar care de obicei stătea încuiat. Acolo, în niște cutiuțe cilindrice, mă așteptau fabuloasele tablete. Aha, deci aici le ascunde! am triumfat eu și-am înhățat câteva, am sărit de pe scaun și-am luat-o la fugă spre locul meu secret, unde puteam să le savurez în deplină siguranță.
Ei, dar la ușă m-am ciocnit de fratele meu mai mare, care a observat imediat că strângeam ceva în pumn. Degeaba am încercat eu să neg evidența, a observat imediat pastilele și m-a luat la rost, spunându-mi că n-am voie să mă joc cu medicamentele. Dându-mi seama de catastrofa ce ar fi urmat dacă afla mama, mi-a venit instantaneu ideea salvatoare: i-am spus că mă durea capul și că mama însăși îmi dăduse cele trei pastile, ca să iau una atunci, una seara și una a doua zi dimineață.
Lui nu i s-a părut nimic suspect, și așa am inventat eu prima migrenă din viața mea. (Iar pastilele alea nici nu se puteau compara cu mentosanele mele, erau mult prea tari și amare.)

A doua a avut loc cu câteva luni mai târziu. O prietenă își julise un genunchi cu o zi în urmă, și se plângea tot timpul de dureri insuportabile. Ca s-o împiedic să se gândească încontinuu la zgârietura ei, am pretins că mă doare capul, și încă foarte tare.
Încercând să mă scape de durerea mea, a uitat de genunchi, și ne-am văzut de joacă.

Când am inventat a treia migrenă, aveam zece ani și voiam să învăț să cânt la muzicuță. Îmi găsisem drept profesor un băiat de pe strada noastră, dar îi rănisem orgoliul când, după jumătate de oră în care îmi arătase câteva lucruri, îl depășisem cu mult. Rămăsese perplex, nu-și putea explica de unde atâta îndrăzneală din partea mea. Propuse un concurs, cu un juriu capabil să-l aleagă pe cel mai bun. Mi-am dat seama că n-ar fi fost frumos din partea mea să-l umilesc în felul ăsta și, atunci când a venit momentul, i-am anunțat pe toți că am o durere cumplită de cap și am tulit-o acasă.
El și-a pansat orgoliul, decretând că am fugit ca o lașă de înfrângerea pe care urma să o sufăr inevitabil, iar eu nu m-am mai simțit vinovată când, câteva zile mai târziu, le-am arătat tuturor cum stăteau lucrurile de fapt.

A patra a intervenit într-una dintre cele mai prostești faze ale vieții mele. Aveam șaisprezece ani și tocmai - vai, Doamne! - ieșisem (de bună voie și nesilită de nimeni, dar nu importă) dintr-o poveste pe care până atunci o crezusem nemuritoare. Mândria mă împiedica să arăt că sufăr în vreun fel, deși îmi venea să sparg totul în cale și să urlu ca o nebună, să mă smiorcăi și să măsor înălțimea vreunui pod cu ajutorul timpului de care are nevoie un corp cu masa de 45 de kilograme ca să ajungă până jos. Nu, nici gând, îmi vedeam de viață ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, arboram cele mai largi zâmbete și râdeam cu mai multă poftă ca întotdeauna.
Și totuși, parcă nu mă simțeam chiar bine, parcă ceva nu era în regulă, au observat și ceilalți. Ah, mă cam doare capul, am spus, mă doare de azi-dimineață. Eh, ce să fac, deja m-am obișnuit, nici nu mai simt. (Exact pe sistemul ăsta am trecut și de cealaltă chestiune.)

Pe a cincea am inventat-o chiar acum, când am început să scriu treaba asta și m-am gândit că patru e prea puțin și nici măcar nu sună bine, ca număr, așa.

Cât despre celelalte dureri de cap - cele adevărate - cu altă ocazie. Acum mă voi consacra pe deplin celei cu care mă lupt de vreo jumătate de oră încoace.
Cum?! Mă durea capul? Ah, dar m-am luat cu povestea și am uitat complet. Putem să o ștergem din catastif, nu-i așa?

miercuri, 9 septembrie 2009

Concentrează-te. Concentrează-te. Concentrează-te.

Photo by Ozgur Cakir
Atunci au zis că asta e o zi magică. Cum ar veni, nouă-a-noua-două-mii-nouă. Poate nu chiar magică de tot, dar destul de magică, așa. Și stați, să vedeți ce urmează să se-ntâmple în ziua asta atââât de magică ...
Da' cât e atât? E mult? Puțin? Of, să mă lămurească și pe mine cineva! Taci acolo, mă, că urmează să se-ntâmple ceva important, crezi că de-ntrebările tale ne arde nouă? Ce-ce-ce? Iar tu? Taci și-ascultă.
Mulțumesc. Așadar, ce ar trebui să se întâmple pentru ca o zi destul de magică să se transforme într-una cu adevărat magică? Iată o întrebare cu adevărat fundamentală. Un nene pe care-l chema Franz Kafka (și să nu vă prind că râdeți de numele lui!) zicea la un moment dat: 
"Nu e nevoie să ieși din casă. Stai la masă și ascultă. Nu asculta, doar așteaptă. Nu aștepta, rămâi tăcut și singur. Lumea ți se va revela, își va scoate masca: nu poate altfel, în chinuri se va răsuci înaintea ta."
Da' pe cuvântu' meu că nu pricep. Păi de ce să chinui lumea? Nu mai bine să te porți frumos cu ea? Ce, ea nu e om? Nu bă, chiar n-ai înțeles nimic. Păi, cum să fie lumea om? E muiere toată ziua: o lume-două lumi. Las-o să se chinuie, a naibii, că merită. Ce, noi nu ne chinuim?
Dragilor, haideți să trecem mai departe. Să vă spun ce zicea un alt prieten de-al meu, Boris Vian pe numele lui: 
"Buticurile florăreselor n-au niciodată jaluzele de fier. Nimeni nu încearcă să fure flori." 
Da, mă, ăsta chiar are dreptate, să știi. Eh, poate pe vremea lui, c-acuma toate florăriile au termopane. Și ce contează, bă? Ai pomenit tu pe careva să fure flori? Da' care-i faza, tu, care le știi pe toate? O să se-ntâmple ceva sau ba?
Stați să vă spun ce zicea un tip, Douglas Adams: 
"Orice se petrece, se petrece.
Orice chestie care, petrecându-se, provoacă petrecerea altei chestii, provoacă petrecerea altei chestii."
 
Și tot ăla, Boris, cu cuvintele lui:
"J'ai mal à ma rapière
Mais j' le dirai jamais
J'ai mal à mon bédane
Mais j'le dirai jamais
J'ai mal à mes cardans
J'ai mal à mes graisseurs
J'ai mal à ma badiole
J'ai mal à ma sacoche
Mais j' le dirai jamais, là
Mais j' le dirai jamais."

Așadar, sper că v-am lămurit cam cât de magică e ziua asta.

marți, 24 martie 2009

Și l-au întâmpinat cu tot respectul cuvenit.

Photo by D-e-x-x-a
Uite băi, mi s-a-ntâmplat ieri nemaipomenitul, nemaivăzutul, nemaiauzitul, neînchipuitul, neîntâmplabilul, într-un cuvânt. Și anume: eu - EU, da? - am pierdut un tren, ieri-dimineață. Cum de-a fost posibil așa ceva nu mi-am dat seama nici acum, dat fiind faptul că am pornit de-acasă cu vreo douăzeci (20!) de minute înainte de plecarea trenului. Bine, pe vreo șase dintre ele le-am petrecut în fața blocului, așteptând taxiul, care mă aștepta și el - în spatele blocului, bineînțeles. Au mai fost și vreo două semafoare pe roșu, și-o coadă mică la un pod, dar asta nu-i o scuză, nici pe departe. Băi, eu n-am pierdut niciodată un tren, tu înțelegi? Absolut niciodată! Chiar dacă ajungeam în gară cu zece minute după ce trenul ar fi trebuit să plece, se nimerea întotdeauna să aibă întârziere. Întotdeauna părea să mă aștepte pe mine, în mod special, dar totodată de la sine înțeles. Nimeni nu m-a lăsat vreodată în urmă, oricât de tare întindeam sfoara.
Și-ți dai seama prin ce șoc am trecut ieri, când am văzut nenorocitul ăla de tren ștergând-o din fața mea taman în secunda când se-mplinea cifra de pe panou, uite-așa, ca să-mi facă în ciudă. Clar, tot sistemul meu de valori s-a prăbușit în momentul ăla. Am ieșit val-vârtej din gară, fiindcă nu mai puteam respira aerul ăla ce parcă îmi râdea în nas, nu puteam suporta să dau ochii cu toți oamenii care fuseseră de față la înfrângerea aia penibilă, și m-am oprit abia în fața semaforului. Cred că s-au schimbat de vreo patru ori culorile până mi-am dat seama că-i verde și-am traversat. Atunci mi-am dat seama că primul semn apăruse deja, dar nu-l băgasem eu în seamă: vineri am ajuns prea târziu, așa că nu mai era loc și-am stat în picioare (vorba vine, fiindcă de fapt am stat turcește într-un colț) vreo trei ore, până s-a mai eliberat trenul. O chestie destul de jenantă pentru cineva ca mine, care pretindea că are toate Căile Ferate la degetul mic. Încă în stare de șoc, m-am târât până la Pogo, cocoșată sub rucsacul care avea toate lucrurile grele deasupra, bineînțeles. M-am urcat într-un autobuz, era să uit să cobor și-atunci m-a pocnit direct în breton: băi, lumea nu se mai învârtea după cum aveam eu chef! La o adică, era inevitabil să se ajungă la asta la un moment dat, amețise și ea de la atâtea Înainte! Înapoi! Culcat! Mișcă-ce-mai-aștepți?! Stânga! Dreapta! Stânga! Șapte-flotări-dă-i-drumu'! Dreapta! Dreapta! Dreapta! Dreapta-am-zis-bă-ești-surdă?. Da' chiar nu mă așteptam să se întâmple atât de devreme.
Păi, și ce era să fac acum? Să încep să mă învârt și eu odată cu lumea, pe ritmuri dictate de cine-știe-ce entități autoînvestite în funcții supreme, cum fac toți ceilalți fără să crâcnească? Dar asta mi-ar distruge complet orgoliul, care și așa e destul de vulnerabil în ultima vreme. Să continuu să mă pretind specială, chiar după ce însăși temelia naturii mele divine s-a prăbușit atât de spectaculos și fără urmă de echivoc? Dar asta n-ar putea să funcționeze decât dacă m-aș tunde zero și m-aș muta în Alaska, unde aș încerca să învăț limba recent decedată a tribului Eyak. Să fug de-acasă? Dar asta am făcut-o deja, cu deplinul consimțământ al ambilor mei părinți, bineînțeles. Nu, nu-mi trece prin cap să mă mărit - ca să facă totuși cineva toate lucrurile alea pe care ar trebui să le fac eu și nici să mă sinucid, deși asta ar presupune să nu mai fie nevoie să-mi iau vreodată o responsabilitate cât de mică.

Ei, și atunci?

Ete na, doar nu credeai că am găsit Răspunsul, așa, dintr-o dată, că s-or fi năpustit asupra mea toate Revelațiile din lume doar fiindc-am pierdut un tren și s-a nimerit să-ți povestesc și ție. Habar n-am ce-o să fac mai departe, cum n-am avut vreun pic de habar nici până acum. O să-mi văd de treabă - și o să mă prefac că toată Treaba asta are măcar așa, un strop de importanță - și o să învăț să merg pe bicicletă (deși n-o să-mi folosească la nimic când o să vreau s-ajung mai departe de dealul de vizavi). Și - mii de fulgere! - tipa din camera de deasupra tocmai a scos un răcnet, și încă unul cumplit de-a dreptul, în semn că mă aprobă, desigur. Iar eu nici n-am nevoie de mai mult.

P.S. Am înțeles că respectiva face chestia asta destul de des, probabil visează urât sau o vizitează și pe ea monstruleții cu păr verde.

miercuri, 18 februarie 2009

Habar n-ai, îți spun eu.

Photo by Amendoins
Nici ea n-avea habar cum ajunsese în Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Acum se afla acolo de suficientă vreme încât să nu-și mai poată aminti când se petrecuse ultima oară ceva, oricât de important sau neînsemnat ar fi fost. Nici nu-și dăduse seama. Stătea și-și contempla unghiile pictate în maro, într-o încercare debilă de a se resemna. Știa că odată intrată acolo, nu mai are cum să evadeze. Vedea peste tot în jurul ei zidurile cenușii peste care sărise cu atâta ușurință la sosire. Îi păreau uriașe, ciclopice. Porți nu existau și nici paznicii nu și-ar fi avut rostul, doar toată lumea știe că nu există ieșire din Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Dar totuși, ei erau acolo, cocoțați în vârful zidurilor, la kilometri distanță unul de celălalt, reci și impasibili la toate lucrurile din jurul lor, tocmai fiindcă știau că nu exista nicio șansă să se petreacă ceva.
Nici ei nu-i păsa prea tare de ceea ce o înconjura. Se mai ducea până la alimentara de la colț unde, ca de obicei, n-aveau iaurt cu dulceață de nuci verzi, cumpăra portocale și apă plată, iar când ajungea acasă descoperea că erau aproape goale pe dinăuntru, și portocalele și sticla de apă. Portocalele se usucă aproape instantaneu în secunda în care intră în contact cu aerul înghețat al Țării În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Totuși, pe dinafară rămân la fel de apetisante, și se găsesc destui naivi care să spere că de data asta o să fie altfel și c-or să găsească măcar o felie de miez într-o portocală, să-și aducă și ei aminte ce gust are. De fapt, portocalele sunt printre cele mai însemnate mărfuri pe care le importă Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Și asta e destul de urât din partea comercianților, din moment ce presupune să omoare o grămadă de portocale doar fiindcă se găsesc destui proști care să le cumpere, deși știu foarte bine c-or să fie dezamăgiți din nou. Dar oricum, Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic n-a fost niciodată prea populară (și poate chestia asta are ceva de-a face cu faptul că nu trimite turiști în nicio altă țară, ceea ce e considerat drept snobism de către cei mai mulți).
Bineînțeles că mai auzise ea vorbindu-se de Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic, dar o considerase o legendă, o poveste inventată ca să sperie copiii ce nu vor să se implice în activități extrașcolare. Ce-i drept, nici ea nu participase la vreuna dintre ele, dar desigur că asta nu are legătură cu nimic.
Cu fiecare zi ce trecea - și trecuseră o grămadă probabil - spațiul dintre ziduri devenea tot mai mic. Deja fuseseră înghițiți toți oamenii, chiar și magazinul de la colț, cu tot cu portocale. Înainte nici nu-l putea cuprinde cu ochii în întregime, acum abia mai avea loc să-și întindă gleznele. Apoi fu nevoită să stea în picioare tot timpul, după care nu mai avu loc nici măcar să-și îndoaie coatele.
Acum stătea în poziție de drepți, cu brațele strâns lipite de corp, în așa fel încât să nu fie nevoită să atingă peretele din marmură cenușie, rece și jilavă ca o broască râioasă ce nu plănuiește defel să se transforme în prinț. Pe zid rămăseseră doar doi paznici, față în față. Ceilalți intraseră parcă în zid, pe măsură ce acesta se micșora.
Ea își contempla unghiile, așteptând să fie strivită de cei patru pereți și să aibă conștiința că se petrece ceva, chiar dacă ăsta ar fi fost ultimul lucru care i s-ar fi întâmplat. Dar nu. Pereții înaintau vizibil către ea, dar nu o atingeau, nici vorbă să o zdrobească. Pur și simplu se îndreptau spre ea, iar ea era conștientă de asta.
Într-o ultimă sforțare, își mută privirea către cer. Înnorat, cenușiu, urât. La naiba, își zise ea. Ultima dată când văd chestia asta căreia îi zicem cer și uite cu ce porcărie mă aleg.
Dar stai, parcă nu e chiar cenușiul ăla obișnuit, ci mai degrabă... Doar nu cumva?!
Și da, atunci începu să ningă. Zidurile cenușii se topiră instantaneu, iar cei doi paznici începură să se fugărească prin stratul pufos pe care până nu demult îl priviseră disprețuitori de la înălțimea postului lor. Ea se întinse în zăpadă și începu să râdă. Habar n-avea unde e sau ce o să facă mai departe, dar avea senzația clară că se întâmplă ceva la care ia parte și ea.

Iar Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic a continuat să existe în basmele pe care învățătoarele le spun copiilor care refuză să participe la activitățile extrașcolare.

luni, 17 noiembrie 2008

Eu și cocorul din castan, care n-o să mă vadă niciodată.

Photo by Mia Holvik
(Azi am sentimentul c-o să mi se-ntâmple ceva ciudat.)
Am început azi să mă-ntreb cam câte nopți la rând poate fi lună plină. Fiindcă săptămâna trecută, de luni până vineri, după orarul clasei muncitoare - schimbul de noapte, de la fereastra mea m-am zgâit la o lună perfectă, așa cum vezi numai în manuale și în filme, o lună din care nici măcar norii nu îndrăzneau să muște, de teamă c-or să fie văzuți și trimiși undeva la colțul din dreapta-jos al boltei, de unde n-or să mai poată speria pe nimeni. O lună numai bună de reclame, sau de impresionat vreo impresionabilă, de n-ar fi fost așa de frig.
(Azi-dimineață a plouat.)
Și totuși, cinci nopți la rând? Mi-am dat seama abia azi, când e înnorat și nu se mai vede nimic. Ce-i drept, lunea trecută a-nceput Săptămâna Bocancilor Verzi, pe care i-am purtat absolut în fiecare zi. Efectul secundar a fost că luam de bun tot ce vedeam în jur, și râdeam de una singură pe străzi. În săptămâna aia, nu mi s-a părut deloc ciudat să văd o lună plină holbându-se la mine cinci nopți la rând.
(Azi l-am uitat pe Domnul Rosewater în bancă, după doar 100 de pagini.)
Sau poate era o farfurie zburătoare. Ce-i drept, în ultima vreme mi-e tot mai greu să-mi găsesc farfuriile, alea trei-patru câte sunt. Dar eu am doar albastre. Poate-s de vină reflectoarele alea perfide. Oare dacă le-ar porni și pe timpul zilei, s-ar face tot cerul galben?
(Azi mi-am dat seama că nu mai sunt dependentă de gumă.)
Ah, dar nu poate fi vorba de extratereștri, să fim serioși. Când atacă, ei te iau întotdeauna prin surprindere, nu patrulează o săptămână prin fața casei tale. Iar pentru experimente aleg întotdeauna specimene perfecte, nu anomalii inexplicabile, cum este cazul de față.
(Azi ceasul îmi mergea cu două ore în urmă.)
Gata. M-am plictisit să caut explicații științifice, fiindcă e 17, și nici măcar nu contează că e luni. Și nu mai port bocancii verzi, ca să le fac în ciudă - lor, nu știu cui anume, tuturor. E aproape întuneric. Așa și trebuie. M-am săturat să văd chestii dubioase pe cer. Poate-or să-mi cadă colții și o să pot ieși din casă și la lumina zilei. Nu de alta, da' tare mi-ar plăcea să mă mai pot duce și pe la școală, de nu mi s-ar împotrivi soarta cu atâta entuziasm.
(Azi am hotărât să nu mai încerc să înghesui lucruri prea mari în cutii prea mici.)

Și, în încheiere, țin să-i mulțumesc Samaritencei care nu m-a lăsat azi să mor de inaniție, după cum îmi dicta subconștientul. Și nu, n-a comis o faptă bună prin asta, după cum o să-și dea și ea seama la un moment dat, când va fi, din nefericire pentru ea și tot restul lumii, prea târziu să mai poată da timpul înapoi. Și am pomenit de asta pentru simplul fapt că se apropie ziua mea și trebuie să-și dea seama, dacă până acum nu i-a sărit în ochi, cât sunt de incomparabilă, inimaginabilă, irezistibilă, insensibilă, incorigibilă, impardonabilă, iresponsabilă, irecuperabilăăăă...și așa mai departe. Și mai ales cât de indispensabilă îi sunt. Eu ei. Să înțeleagă. Și să-mi ia un cadou pe măsură.

(Azi am descoperit că luna nici măcar nu există.)

marți, 23 septembrie 2008

'Groove tragedy.'

Photo by BitzlbitzlR
Când eram mică şi încă mai stăteam la casă, aveam în grădină un hamac, legat bine între doi pomi. N-a ţinut decât o vară, ce-i drept, dar a fost destul ca să mă marcheze pe viaţă. La modul cel mai serios vorbind. Toţi pomii erau împrăştiaţi prin grădină la distanţe de zeci de metri unul de altul, în afară de ăştia doi nuci care crescuseră foarte apropiaţi, aşa, cam la doi metri. Şi între ei legaserăm hamacul. Bineînţeles, ne certam cumplit pentru el şi, cum îl părăsea unul, chemat de vreo forţă a naturii (de exemplu maică-mea), săreau ceilalţi doi să-i ocupe locul, şi aşa mai departe, toată vara în hamac. Până în acea zi când... dar să nu anticipez.
...Era o după-amiază plăcută, vântul se strecura cu grijă printre frunze, abia atingându-le, în aer plutea puf de păpădie şi eu citeam Jules Verne în hamac. Peisaj perfect, numai bun de imortalizat pentru ca să ilustrezi un articol de revistă pentru femei triste despre pericolele care te pot pândi în vacanţă. Şi eu citeam liniştită, fără să am habar că aerul pe care-l inspiram conţinea zeci de otrăvuri cancerigene, că în jurul meu pândeau sute de gângănii, gata să-şi injecteze veninul lor perfid direct în venele mele brahiocefalice, că cele douăzeci şi patru de romane de Jules Verne pe care le citisem urmau să-mi schimbe definitiv viziunea asupra lumii şi mai ales că nodul cu care hamacul era legat de nuc slăbise. Fiecare mişcare pe care o făceam mă aducea cu un pas mai aproape de sfârşitul inevitabil. Iar eu mă mişcam întruna, că doar în asta constă plăcerea de a sta într-un hamac. Totul se întâmpla sub supravegherea atentă a unei mătuşi, care ne onora ocazional cu prezenţa pentru a aduce la curent inventarul obiectelor prezente la faţa locului, atât însufleţite cât şi ne.
Aşadar, mă legănam eu în hamac, absorbită de uimitoarele aventuri ale vreunui savant bărbos care străbătea lumea în lat şi-n lung, în loc s-o facă în lung şi-n lat, ca toţi ceilalţi, când... (param-param, param-param)... nodul s-a desfăcut, capul meu a avut o interacţiune puţin mai... neplăcută cu trunchiul nucului din stânga, steluţele verzi pe care le vedeam s-au făcut albastre, roşii, apoi transparente, m-am ridicat liniştită de pe jos, mi-am luat cartea şi m-am dus în casă fiindcă începea să se întunece şi nu prea mai vedeam să citesc. În noaptea aia a plouat, şi a doua zi hamacul intrase la apă şi nu mai ajungea până la celălalt nuc, aşa că ăsta a fost sfârşitul aventurilor insulare din vara aia.
De atunci, am căzut de la înălţimi mult mai mari, am dat de bunăvoie cu capul de chestii mult mai periculoase şi nu mai sunt în stare să citesc Jules Verne. Dar mătuşă-mea încă mai e convinsă că atunci când am căzut din hamac (sublinierea îi aparţine) ceva s-a dereglat definitiv în căpăţâna mea, şi de fiecare dată când avem plăcerea să ne întâlnim mă priveşte cu atâta compasiune, că aproape mă înduioşez şi eu de necazul sărăcuţei de mine.
Totuşi, încă mai văd steluţe, chiar dacă nu tot timpul. La fel de verzi şi de săltăreţe. Mă strecor printre ele, căutând doi nuci tineri şi un hamac. Nu am nevoie să mă uit înapoi, fiindcă ştiu că mătuşă-mea e întotdeauna acolo, cu umbrela de soare deasupra capului, aşteptând ca nodul să se desfacă, eu să dau din nou cu capul de pom şi totul să revină la normal. Însă ea habar n-are că asta n-o să se întâmple vreodată, fiindcă între timp eu am învăţat să fac noduri cum trebuie şi umbrela aia e de mult ferfeniţă.

sâmbătă, 7 iunie 2008

'Boys don't cry.'

Photo by Amanda Keeys

Colegului meu de bancă îi curgea tot timpul nasul. Sânge din nas, adică. Prima dată când l-am văzut, stătea întins pe toată banca - deci şi pe partea mea - şi îşi apăsa cu o mână nara stângă. Nu avea niciodată şerveţele la el, deşi ştia că o să-i curgă iar sânge din nas, că doar se întâmpla în fiecare zi, cu o regularitate depăşită doar de cea a schimbărilor de look ale doamnei învăţătoare. Când mergeam cu el pe stradă, din ghiozdanul lui se auzea tot timpul apa sau sucul, sau ce-o fi avut acolo, legănându-se într-o sticlă. Sunetul ăla, când valurile, în loc să se izbească de mal, se sparg de nişte pereţi transparenţi-verzulii, iar atât pereţii, cât şi valurile, se învârt încoace şi încolo, în funcţie de bunăvoinţa proprietarului.
Nu mai ştiu cum se nimerise ca tocmai el să-mi fie coleg de bancă, dar o bună parte din ciclul primar mi-am petrecut-o în picioare, pe scaunul învăţătoarei sau în banca vreunui coleg absent, pentru că el acapara întreaga bancă, fără nicio urmă de remuşcare. La un moment dat, am început să cred că o făcea înadins. Cui nu i-ar fi convenit să stea întins pe o bancă întreagă, cu un pulover pufos sub cap, pe post de pernă, şi să viseze ore întregi la roboţei care se transformă în maşinuţe bionice care se transformă în roboţei?
Atunci am refuzat să-i mai dau vreun şerveţel dacă nu-mi dezvăluie secretul acestui surplus de sânge pe care îl arunca zilnic la coşul de gunoi, impregnat în fibra diverselor tipuri de batistuţe de hârtie cu miros de mentă pe care i le ofeream. Mi-a promis că o să-mi povestească după ore, în parcul de vizavi. Ne-am aşezat pe câte un leagăn, dar sunetul ăla încă se mai auzea, chiar dacă el nu mai avea ghiozdanul în spate.
După câteva minute, i-am adus aminte de promisiunea pe care mi-o făcuse. A zis că nu ştie nici el, dar că i se pare câteodată că venele nu i se mai umplu la loc, după cum li se întâmplă oamenilor normali după ce le curge sânge din nas. Într-ale lui rămânea loc liber, din ce în ce mai mult, iar sângele rămas avea loc să fugă în sus şi în jos. Atunci mi-am amintit că văzusem într-o reclamă, nu demult, că sângele e compus din ketchup şi vopsea roşie. Ne-am dus la el acasă, am luat două sticle de ketchup dulce şi le-am amestecat cu trei tuburi de tempera, în diferite nuanţe de roşu. Apoi i-am zis să stea în lumină, ca să văd cât sânge lipseşte din el, până unde e gol pe dinăuntru. Nu se vedea nimic, probabil avea pereţii prea groşi. El a zis că o să bea din amestec până n-o să mai poată, şi atunci o să ştie că s-a umplut.
A doua zi, n-a mai venit la şcoală. Şi nici a treia. L-am văzut abia peste o săptămână. Mi-a spus că nu mai are voie să stea cu mine. Dar nu mi-a mai cerut niciodată şerveţele, şi nici n-a mai stat întins pe banca mea. Aşa că eu am presupus că se vindecase, şi am fost foarte mulţumită de mine.

luni, 14 ianuarie 2008

Ziceam că.

Photo by Deadnic
Ziceam că eram un om ca toţi ceilalţi şi că şi tu erai la fel.
Ziceam că eu eram capabilă să fiu îndrăgostită de cineva pentru mai mult de două minute.
Ziceam că tu erai genul de om care nu m-ar fi bătut la cap niciodată.
Ziceam că era iarnă şi ningea de-adevăratelea, iar eu purtam un palton verde şi nu un sacou bleumarin.
Ziceam că nu îmi era prea lene ca să vorbesc cu cineva.
Ziceam că îmi petreceam nopţile dormind şi nu ascultând muzică şi uitându-mă la filme.
Ziceam că luna asta erau numai filme faine la cinema şi eram doar noi doi în sală. Asta când nu eram doar eu.
Ziceam că reuşisem să adun bani ca să ajung şi eu la munte iarna asta.
Ziceam că era ca pe vremuri, când eram fericită dacă apucam să vorbim câteva fraze şi să mergem împreună până la staţia de tramvai.
Ziceam că erai aşa cum îmi plăcea mie să te văd.
Ziceam că aveam chef de tine. Sau de mine.
Păcat că doar ziceam.

joi, 22 noiembrie 2007

Pătrăţele verzi.

Photo by Kenny
Ea era o fată prea înaltă şi prea slabă pentru vârsta ei, dar asta nu o scutea de căratul celor 48 de cărţi de care avea nevoie în fiecare zi. Venea de la şcoală, soarele o bătea în cap, şi nu mai voia nimic decât să stea jos undeva.
El era un băiat prea scund şi puţin cam plinuţ pentru vârsta lui, şi sărea într-una după cireşele coapte de pe crengile care atârnau pe marginea drumului, dar nu ajungea niciodată la ele. Şi nu păreau deloc acre.
Zări parcul. O bancă liberă, pregătită special pentru ea. Se năpusti asupra ei, îşi aruncă geanta cu cărţi cât colo şi se întinse cât era de lungă, închise ochii şi respiră pentru prima dată în acea zi.
Nici o cireaşă. Poate că totuşi erau acre. Dar obosise tot încercând să prindă crengile, aşa că parcul pe lângă care trecea îi oferi şi lui o bancă pe care să poată respira adânc. În drum spre ea, călcă pe castelul de nisip al unui copil, care dispăru pe loc fără să lase altceva în urma sa decât un nor de praf care îl urmări până la bancă, după care se împrăştie în aer.
În jurul ei toate băncile erau ocupate de îndrăgostiţi, încălecaţi doi câte doi, fiecare încercând să absoarbă cât mai mult din fiinţa celuilalt. Nu se simţea ciudat singură în mijlocul lor fiindcă ştia că nu aşteaptă pe nimeni.
Întins pe bancă, îşi trase răsuflarea. Uitându-se în jur observă că oamenii circulau în perechi, îmbrăţişaţi şi împliniţi. Se simţea ciudat între ei fiindcă simţea că aşteaptă pe cineva.
Bătea vântul şi simţea că o dor sinusurile (de fapt, doar unul dintre ele, dar nu ştia niciodată care anume, aşa că dădea vina pe amândouă). Fără să se ridice, îşi întinse mâna către geantă, scoase o eşarfă verde cu pătrăţele albastre şi şi-o înfăşură în jurul gâtului. Şi deodată se simţi ca şi cum cineva i-ar turna nisip în urechi, în nas, peste ochii închişi, pe care îi deschise imediat din reflex, dar nu văzu pe nimeni nimeni, şi nu găsi nici o urmă de nisip în părul ei sau sub unghii. Pe lângă ea trecu o doamnă bătrână cu un câine negru care purta o lesă din stofă albastră cu pătrăţele verzi. Uitându-se după ei, văzu în spatele ei o bancă pe care nu o observase înainte. Pe ea era lungit un băiat.
Dintr-o dată vântul bătu mai tare, înfăşurându-l cu nişte frânghii nisipoase. Se întinse pe bancă, încercând să-şi explice senzaţia, iar frânghiile îl legară de scânduri, lăşându-l incapabil să-şi mişte vreun fir din părul destul de lung şi cârlionţat. Căzu într-un fel de vis fără somn sau un somn fără vise. Deschise ochii pentru o ultimă oară şi văzu cum o fată se ridică brusc de pe banca din spatele lui, despre care nu-şi amintea să fi fost acolo şi înainte, şi se îndreaptă hotărâtă spre el.
Îi spuse, pe cel mai degajat ton posibil, celui care părea că visează, deşi avea ochii închişi: Scuză-mă, dar de ce-ai aruncat cu nisip pe banca mea? Mi-a intrat în ochi şi nu port ochelari încă.
Spune ceva, aha, nisip, bancă, ochelari. Nici eu nu port, dar mi-am cumpărat săptămâna trecută nişte ochelari negri, rotunzi, din ăia gen John Lennon, atâta doar că ceva mai mari, ştii?
Oare chiar doarme? Văzu că i se deschid ochii, unul câte unul, încetişor, geană după geană. Se uită la ea într-un mod ciudat. Ştii ce, omule, nu e destul că-mi arunci nisip în nas, mai ales acum când am alergie la polenul ăsta care tot plouă de prin copaci, acum nici nu mă bagi în seamă când vorbesc cu tine.
Mda, urăsc albinele. Ce comodă e banca asta. Brusc, văzu ceva, ceva strălucitor, având o nuanţă sublimă de roşu, ceva viu, ceva al lui. Se smulse din îmbrăţişarea aspră a frânghiilor şi se aruncă în gol. Din fericire, îşi aduse aminte la timp de fata care rămăsese lângă banca lui, pe care pusese stăpânire deja şi pronunţă cuvintele după care tânjise de atâta timp: Pot să mă urc pe banca ta să culeg două cireşe?
Ea îl auzi, ca prin ceaţă, de pe banca ei (sau a lui?) şi îi răspunse că da, cu condiţia să îi aducă şi ei două. El coborî de pe bancă peste cinci minute, cu buzunarele pline de cireşe suculente.
Ea râse când el îi puse câte o pereche după urechi. El râse când ea îi oferi o cireaşă pe care o curăţase deja de sâmbure (dar care de fapt avea un vierme). Amândoi râseră când viermele fu înşfăcat de pe spătarul băncii de către o vrabie (sau o altă specie de pasăre la alegere) imediat după ce el îl depusese acolo cu grijă (aveau un umor sadic amândoi).
Făcură calcule câte căni de ceai or să poată face din codiţele cireşelor, care zăceau acum aranjate într-o ordine nefirească sub bancă. Făcură planuri câţi cireşi or să iasă din sâmburii pe care îi vor semăna în faţa ferestrei camerei lor din casa părinţilor.
Şi deodată o pală de vânt impregnat cu nisip îi lovi pe amândoi în plină faţă. Ea începu să strănute, el începu să bată aerul cu palmele ca şi cum nu ar fi putut respira, dar ea era mult prea ocupată încercând să-şi reţină lacrimile în timp ce îşi căuta batista, iar el nu o putea ajuta să o găsească fiindcă îşi pierduse ochelarii.
Când vântul încetă, ea îi zise: Îmi pare rău, dar eşti mult prea mic pentru mine.
Când îşi găsi ochelarii şi batista, el îi spuse: Îmi pare rău, dar eşti mult prea mare pentru mine.
Se ridicară în acelaşi timp, ea îşi luă geanta, el îşi luă codiţele de cireşe şi fiecare se îndreptă spre cealaltă parte a lumii.
Băncile începură să râdă ca tâmpitele, iar fostul castel de nisip se holba la ele fără să înţeleagă nimic, asta pentru că era încă în reconstrucţie.

miercuri, 21 noiembrie 2007

Şi se făcu lumină.

Photo by Michal Tokarczuk
În sfârşit, am terminat şi eu Barbă Albastră a lui Vonnegut. Adică să ne înţelegem: dacă ar fi fost a mea, aş fi terminat-o acum vreo lună, când am şi început-o, dar aşa a trebuit să aştept până am pus din nou mâna pe ea.
And it feels so damn good, acum că mi-am intrat în ritm şi-am început din nou cursul de chitară, că citesc şi văd filme din nou. E ca şi cum mi-aş zice: ştii ce, dă-o naibii de şcoală şi de bac, doar n-o să-mi schimb toată viaţa acum numai ca să fie ai mei mulţumiţi, că şi-aşa n-or să fie vreodată.
Cât despre Barbă Albastră, numai de bine, după cum era şi previzibil, de altfel. Mai vreau Vonnegut, dar în colţişorul ăsta uitat de lume nu prea găseşti nimic. Cred că am ochit Galápagos la bibliotecă, ceea ce înseamnă că dacă am noroc poate o să mai fie acolo şi data viitoare. Breakfast of Champions mi-ar fi trebuit în primul rând, dar o să mă mulţumesc cu ce mai găsesc deocamdată.
În rest, ascult muzică cu disperare, ca şi cum ar urma să dispară tot cândva într-un viitor apropiat. Vreau să văd, să aud, să citesc, să ştiu tot. Aşa o stare n-am mai avut de secole şi sper să dureze cât mai mult.
M-am săturat de fazele alea în care eu sunt subiectul principal şi ceilalţi nu contează. Adică-s ok, atâta timp cât mie mi-e bine. Din fericire, mă plictisesc extrem de repede de ele.
Ce chestii mi-au intrat din nou în sistem zilele astea: Angela McCluskey, Rasputina, Pogues, Noblesse Oblige, PJ Harvey, Cibo Matto. Mai sunt doar două zile până la ziua comemorării şi mă simt mai bine decât niciodată, în loc să mă apuce depresiile. Şi mai e şi soare şi cald, ca să pot pierde vremea prin parcuri.
Să nu zic în ceas rău, fiindcă la mine nu se poate şti niciodată.
În concluzie, zise Rabo: Tot ce priveşte viaţa e o glumă. Nu ştii asta?
Nu, răspunse el.

sâmbătă, 10 noiembrie 2007

Capete de mort.

Photo by GoncaloBorgesDias
Am încuiat un sertar şi am pierdut cheia.
Sau cumpărasem biroul de undeva şi n-am mai primit niciodată cheia sertarului?
În orice caz, de câteva zile mă tot gândesc la ce s-ar putea ascunde în el.
O comoară pierdută de pe vremea străbunicilor?
Un deget tăiat din mâna vreunui duşman care s-a mumificat în timp?
Cheia sertarului?
Poate n-o să ştiu niciodată.

Nu ştiu de ce s-a supărat când i-am povestit că toţi piticii de pe creierele tuturor oamenilor care au existat vreodată au avut la un moment dat o conferinţă cu privire la rolul lor în lumea asta şi în alte lumi, şi la un moment dat Marele Juriu, format din cei mai mari juraţi din toate lumile astea, a hotărât să adune toţi piticii şi să îi depună aşa frumos şi încetişor pe creierul lui.
El, ce fusese prietenul meu aproximativ cel mai bun timp de vreo trei ani de zile (probabil în lipsă de un altul mai bun, dar asta nu i-am spus-o fiindcă n-am vrut să-l rănesc).
Iar după aceea s-a supărat şi mai tare când i-am spus că glumisem şi că de fapt nu cred în pitici (şi asta era foarte adevărat, fiindcă cei de pe creierul lui erau adevăraţi uriaşi).
Dar ştiţi, piticii chiar nu se împacă deloc cu simţul umorului şi primul lucru pe care îl fac când se instalează într-un creier e să îl devoreze în întregime pe cel al proprietarului.
Nu lasă nici măcar oasele, şi asta e o chestie absolut admirabilă din partea lor, fiindcă unele simţuri, printre care şi cel al umorului, se bazează pe un schelet foarte solid (de aceea, imediat ce piticii se instalează faci osteoporoză, care nu se tratează cu calciu lactic, ci cu Monty Python şi Charlie Chaplin).
În fine, revenind la prietenul meu, după o lungă perioadă în care i-am ignorat piticii (ba chiar am încercat să mă împrietenesc cu ei), lipsa simţului umorului şi chiar osteoporoza, într-o zi mi-a spus clar care-mi erau opţiunile: el îmi dona şi mie un pitic sau doi şi nişte osteoporoză, iar eu trebuia să renunţ la ţelul suprem pe care mi-l fixasem la vremea aceea, şi anume să îl scap pe vecie de toate cele pe care voia el cu atâta dărnicie să le împartă cu mine. Asta, sau renunţa tot pe vecie la privilegiul de a fi ţinta principală a atacurilor mele verbale şi nu numai.
Din nefericire pentru amândoi, nu puteam suporta nici piticii şi nici osteoporoza, aşa că l-am lăsat să convieţuiască fericit cu ai lui.
Acum, când a trecut ceva timp de la marea schismă, iar spray-urile cu piperoi anti-pitici sunt din ce în ce mai populare, am întrebat-o pe o prietenă dacă nu ar fi frumos din partea mea să îi fac şi lui cadou unul.
Mi-a zis că nici o sută nu i-ar ajunge şi că mai bine ar fi să-l sfătuiesc să scape de ei prin metode naturiste - se pare că ceaiul de pepene verde, câte o cană de 17 ori pe lună, ar fi foarte eficient.
Cum niciodată nu am fost de părere că natura, care e una singură şi fără prea multă educaţie, ar fi în stare să realizeze ceea ce armate de doctori în toate ştiinţele nu sunt, am preferat spray-ul. Am cumpărat 40 de bucăţi, precum şi 10 pachete cu beţişoare pentru urechi înmuiate într-un parfum special cu extract de mentha piperita, care aparent le displăcea complet piticilor.
Am sunat la uşă, foarte vesel mi-a deschis şi m-a poftit înăuntru. Am observat că avea un schelet remarcabil de drept şi am început să mă întreb dacă nu cumva osteoporoza întăreşte oasele în loc să le înmoaie.
Nu am trecut direct la subiect, ci am admirat modul în care ornase brioşele de pe masă. M-a îndemnat să le gust, dar în momentul în care am luat una în mână şi am dat să muşc din ea, nenorocita de brioşă mi-a explodat în faţă, murdărind cu ciocolată bluza bej pe care o purtam pentru prima dată. El, în loc să-şi ceară scuze, a început să râdă, explicându-mi cum găsise reţeta într-o revistă cu benzi desenate pentru copii, şi arătându-mi arcul care se găsea pe fundul fiecărei brioşe, similar unuia folosit pentru un Jack-in-the-box.
I-am spus clar şi răspicat că nu mi se părea deloc amuzant şi că mă aşteptam din partea lui la mai mult decât să se apuce, la vârsta lui, de citit benzi desenate.
A izbucnit din nou în râs, apoi a adus ceaiul. Când am luat prima înghiţitură, am simţit că îmi vine să vomit. I-am aruncat o privire care ar fi dizolvat şi cel mai pur oţel într-o secundă şi l-am întrebat ce pusese în ceai. Total nevinovat, îmi spuse că era ceaiul lui preferat şi că de două luni nu mai băuse nimic altceva.
I-am spus repede de ce venisem şi i-am oferit spray-urile. A deschis unul şi a pulverizat puţin prin cameră, ca să vadă ce miros avea. Am simţit că nu mai am aer, mi-am smuls poşeta de lângă masă şi am trântit uşa în urma mea fără să-l salut măcar.
Când am ajuns la colţul străzii, mi-am dat seama că uitasem să îi dau beţişoarele-minune. Curioasă, am deschis un pachet şi am scos un beţişor. Imediat, o durere fulgerătoare m-a amorţit, şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să arunc toate cele zece pachete în cel mai apropiat coş de gunoi. Încercând să mă îndepărtez de acolo cât mai repede, m-am împiedicat de o pietricică, am auzit un pârâit scurt şi am căzut neputincioasă pe trotuar.
Mda, aveam osteoporoză.