Traduttore, tradittore.

Photo by Chema Madoz

Bineînţeles, fiindcă asta mi-e meseria şi pasiunea de-o viaţă, la un moment dat m-am încumetat să-l traduc şi pe el. Era un moment important pentru noi, şi-am vrut să-l surprind cu ceva deosebit.
Spre nedumerirea mea, n-a părut deloc încântat de imaginea pe care i-am oferit-o, cu toate că m-am silit din răsputeri să respect toate regulile şi principiile artei. Mi-am cerut scuze şi i-am promis că n-o să mai încerc niciodată să fac asta, gândindu-mă că, fără îndoială, a considerat că nu i-am făcut câtuşi de puţin dreptate.
Dar el nu ştie că, în secret, am început să lucrez la cea mai grandioasă traducere care a fost pusă vreodată la cale, capodopera întregii mele cariere cu adevărat.
Ah, ce-o să-l iau prin surprindere, abia aştept să-i citesc bucuria pe faţă!

Sfârşitul e aproape, zic.

Photo by Hookywooky

Venise toamna de curând.
Lovite de-ăst fior,
castanele cădeau pe rând,
cu frunzele-n sincron.
El, lunecând pe-o coajă,
direct la ea în braţe
se-opri lovit de vrajă
şi o privi în faţă.
Purta frizură după modă
ca nicthemerus diodon;
ea alesese-o rochie roză
şi un ştrengar breton.
Pe banca ceea din desiş
nici gând să obosească
stătură ore-n şir
poveşti să împletească.
Dar toamna-n rece chimonou,
văzând idila-n faşă,
în roatele lucind a nou
porni să pună beţe.
Ce se-ntâmplă: ei cum stăteau,
vorbind de toate cele,
vântul prin plete le bătea
lipsit de gânduri rele.
Când toamna crudă porunci
potop în lege-atunci,
degeaba el se-mpotrivi
de mila ăstor prunci.
Din pomi porniră brusc să cadă,
rapid ca nişte lăncii,
castane, nuci şi ghinde
direct deasupra băncii.
Şi toamna prinse-a râde
privindu-i pe eroi
plini de cucuie hâde
duhnind a rivanol.

Morala:
Copii, când mama spune
să nu ieşiţi în capul gol,
de credeţi că-s doar glume
păţiţi ca ăştia doi!

Away from the (numb)ers.

Photo by Vasilis Lotsios

Există pe lumea asta numere pe care trebuie să le descoperi singur.
Desigur, scrie pe toate gardurile că ai nevoie de cel puţin doi litri de apă pe zi, că mai mult de un pahar de vin sau două beri pe zi nu-ţi fac bine, că n-ai voie să stai la soare între 11 şi 5, toată lumea-ţi arată cât să mănânci, cum să arăţi, cât să iubeşti.
Dar nu te învaţă nimeni care e doza minimă de mentă de care are nevoie un om pentru a supraviețui unei zile ca toate celelalte (încă nedefinită: se pornește de la o halbă de ceai - se știe unde - și se poate continua cu dinner mints, caramele, rahat turcesc, Crème de menthe, jeleu, țigări, apă de gură, tot ce vreți, numai să aibă gust de mentă).
Sau de câţi oameni poate să-ți fie dor într-un anumit moment fără să o iei razna. Vorbim de dorul ăla de-adevăratelea - de unul. În momentul în care-ţi aduci aminte de al doilea, celălalt n-o să mai aibă loc şi o să-ţi pară pe deplin neglijabil.
Sau numărul maxim de cuvinte pe care are voie un om să le rostească într-o zi fără să se golească de tot pe dinăuntru, vorbind întruna ca să nu se simtă cumva nevoit să spună ceva.
Îţi dai seama de unul singur că-n optzeci şi nouă la sută din cazuri regreţi ce n-ai făcut, nu invers, indiferent cât de prost ţi-ar fi ieşit.
Că lucrurile pe care nu le-ai făcut când trebuia or să-ţi pună la un moment dat ditamai baobabii în roate. Îţi zici că n-o să mai târăşti niciodată vreo chestiune mai departe de a doua zi.
Hotărăşti că, dacă se ajunge ca trei dintre cele mai triste lucruri pe care le-ai făcut la viaţa ta să aibă legătură cu acelaşi om, e momentul să scapi de el.
Stabileşti că numărul replicilor care se concentrează asupra ta într-o conversaţie nu are voie să depăşească treizeci la sută din total.
Îţi propui să te străduieşti să nu dezamăgeşti mai mult de-un om pe zi.
Îţi dai dreptul la cinci plăceri pe zi, în limitele cărora să nu te simţi vinovat de propriu-ţi hedonism.

Și când realizezi că începi să înveţi chestiuni atât de importante: două, trei, un infinit - una singură şi infecţia se şi instalează - îți dai seama că ai îmbătrânit. Că ai ajuns exact în locul de care încercai să fugi. Că gardurile  - ordonate şi măsurate cu precizie, până la ultimul milimetru - pe care le ridici tu însuţi în jurul tău nu-s cu nimic mai bune decât cele pe care ţi le impun ceilalți. Că eşti exact la fel de departe de rezultat, de concluzia eliberatoare ca înainte.
(Şi speri să se inventeze odată acele Skittles mentolate pe care le aștepți de-atâta timp, să poţi stabili cu exactitate de câtă mentă ai nevoie. Incertitudinea asta te chinuie la culme.)

'The more I talk, the more I turn into a vegetable.'

Photo source unknown

Mie nu îmi pasă.
Ție nu îți pasă.
Lui nu îi pasă.
Ei nu îi pasă.
Nouă nu ne pasă.
Vouă nu vă pasă.
Lor nu le pasă.

Gramatica noastră nu-ți oferă, nici pe departe, suficiente mijloace să arăți că nimănui, da, nimănui nu îi pasă.
(Ceea ce oferă, într-un fel, o oarecare consolare, de parc-ar fi chiar dovada că nu așa trebuie să stea lucrurile, nu?)

'Sittin' on top of the world.'

Photo by Cahilus

O fi primăvara de vină, habar n-am, dar mă izbeşte de peste tot sentimentul ăla că mai e încă speranţă pentru lumea asta. Doar la colţ se vinde vată pe băţ la un leu, se joacă Ionesco peste tot, în cinematografe rulează Gilliam, Burton şi Jeunet, apusurile-s din nou fantastice până şi văzute de la fereastră, şi aşa mai departe, de parc-aș fi nimerit în regatul lui Oz. Plănuiam să vă trântesc iar în cap o aiureală cinică şi nihilistă, dar nu mai îndrăznesc, dacă se supără Dylan şi nu mai vine? Retrag şi acritura aia de mai jos, promit să mă abțin de la orice pornire de genul ăsta (măcar azi, na), hai să fluierăm cu toții un cântecel și să țopăim pe câmpii printre lalele sau io știu ce mai fac oamenii când sunt fericiți și e primăvară și toate alea.

De fapt, pe mine mă scuzaţi, mă duc să-mi vând sufletul ca să fac rost de bani pentru bilet.

[To hell with that cat. Where can we sip some cognac?]

Photo by Slatkatajna

E vorba doar de fursecurile cu alune.

Îmi croșetez singură depresiile, după cum știi bine. Mă confrunt din când în când cu câte-o bucurie, într-o luptă pe viață și pe moarte, dar până și astea, oricât de firave ar fi, mă desființează din primele cinci minute, și-n timp ce zac și ascult cum trec cele zece bătăi ale fericirii îmi vin în minte nenumărate replici spirituale pe care le-aș fi putut da de n-aș fi fost atât de preocupată de propria-mi neasemuită spiritualitate.
Nu știi de ce nu mai plouă? Îți spun eu, fiindcă mi-am atârnat cearșafurile la uscat și am nevoie de vânt din pupă ca să plec cu corabia nebunilor la Moscova și să-mi cânte Tricky.
Degeaba, nu pot trăi decât de pe-o zi pe alta.

"To hell with that cat. Where can we sip some cognac?"

'The Favourite Game.'

Photo by Mizoka

Mă uitam și eu un pic prin podul cu vechituri, că n-am mai dat pe-aici din era geologică trecută și abia mai reușesc să descui ușa, da' să-mi amintesc peste ce-aș putea să dau prin cine-știe-ce colțișor. Și, răsfoind așa la nimereală, am ajuns la concluzia că de la un timp încoace mă tot învârt în cercuri. Sau în jurul cozii proprii și personale, dacă vreți. Adică, în momentul de față mă aflu exact în același loc unde eram și anul trecut pe vremea asta: număr zilele până la concertul lui Cohen, mă amuz de chestiunea cu care mi-am tocat nervii și-am pierdut atâta timp... La naiba, ar fi putut să fie și-același tip ca anul trecut, într-atât de bine se aseamănă poveștile! Bine, ceva diferențe tot sunt, de data asta am bilet (cumpărat de-acum trei luni, ca să fiu sigură) și nu prea mai pot da vina pe nenea din poveste, fiindcă eu am făcut cam toate prostiile din meniu (ba chiar și câteva pe lângă, tot ca să fiu sigură). Sigur, viața ar putea să-și râdă din nou de mine și să fie musai să-mi dau examenul în 4 (și-atunci adio concert), iar personajul sus-menționat ar putea să se dovedească mai masochist decât îl bănuiam și să nu dezerteze atât de ușor (și-atunci adio liniște și pace). Ei, hai acuma. N-o fi "viața" asta chiar așa de sadică. Doar e vorba de însuși Field Commander Cohen, să fim serioși. Și ălalalt? Ei, hai, lasă-mă-n pace, nici măcar nu l-am mai visat salvându-mă din cine-știe-ce catastrofă, e clar că mi-a trecut.
În fine, tocmai am făcut o promisiune solemnă cum că nu mai promit nimic. Da' cred că pot să afirm cu destulă certitudine că, atâta timp cât mai am de învățat, o să-mi tot fac de lucru pe aici, (fiindcă nu-mi pot imagina multe locuri în care aș pierde vremea într-un mod mai puțin util). Și cu asta, sus toată lumea, c-acuși răsare soarele!
Eu nu, că mie mi-e soooooomn.

De ce trosnește casa la cinci după-masa.

Photo by Liobambi

Știu că sună stupid și c-aș fi mult mai credibilă dac-aș da nemăsurata-mi lene drept vinovată pentru că n-am mai dat pe-aici de-atâta timp, dar adevărul e următorul: De la o vreme - în fiecare zi - la cinci după-masa, casa trosnește din toate încheieturile. O secundă, cât ai zice ceai, atât durează totul, dar la-nceput m-a băgat în toți sperieții. Abia alaltăieri a catadicsit să-mi explice că face tot tărăboiul ăsta doar fiindc-a îmbătrânit și ea și doftorul care tot vine s-o vadă - și pe care presupun că-l cheamă Dr. House - i-a ordonat să se-ntoarcă de pe-o parte pe cealaltă măcar o dată pe zi. (Bine, bă, nu puteai și tu să zici mai devreme?) În fine, dup-aia ne-am împrietenit, și chiar am pus-o să promită că o să fie mai atentă și n-o să mă mai umple de vânătăi de sus până jos (Dacă nu lași măcar un pic de spațiu între ele nici măcar nu se vede că-s vânătăi, ce naiba, eu trebuie să te învăț? - așa i-a zis arătarea complet violetă în care mă transformase). Și uite-așa acum mă văd nevoită să mă strecor tot timpul printre capcanele pe care mi le-ntinde doar ca s-o bag un pic în seamă. Ce perdele fluturând pe întuneric, uși care scârțâie când când ești singur acasă ori furnici pe pervazul geamului de la bucătărie? Astea-s joacă de copii, vă spun eu. Să vedeți cum își dă săraca toată silința, cu sunete din felicitările alea muzicale chinezești (mă tare minunez pe unde-o mai fi găsit așa ceva), cu rafturi care pocnesc exact la mijloc, să stea cărțile aranjate în V, că-i mai frumos - ca să nu mai zic de înmulțirea alarmantă a găurilor negre din zonă și de multe alte isprăvi, să-ți vină să-ți iei lumea în cap, nu altceva. Iar eu, hotărând că așa nu se mai poate, n-am găsit altă metodă prin care să-i bag mințile-n cap decât s-o fac de râs pe-aici și prin toată lumea largă. Acum, să vedem dac-o să funcționeze - degetele încrucișate, vă rog. Că, dacă nu merge planul, urmează o serie lungă de trufandale cum e asta (o ciornă de luna trecută):

Din cauza asta, pe câmpurile de zacuscă nu mai creștea nimic. Mii de borcane zăceau prin șanțuri, pline de praf și fără capace, de când rămăseseră fără rafturi și trebuiseră să le vândă. Apăruseră niște molii perfide, ce promiteau c-or să readucă totul la normal, dar în realitate nu făceau altceva decât să intre-n ochii oamenilor și să-și scuture acolo puful de pe aripi. Așa că ei nu mai vedeau dezastrul din cămări, și-ncetul cu încetul năpasta s-a răspândit pe toate rafturile, nu numai prin zacuște. Dar moliile își făceau treaba, și nimeni nu observa vreo neregulă. Trecu vara, trecu și toamna și nimic. Nici nu mai rămăsese urmă de gogoșari îmbălsămați cu sucuri acrișoare, nuci negre și zbârcite învelite bine în sirop caramelizat, vișine adormite în compoturi îmbujorate, nici măcar must de roșii încuiat în sticle lunguiețe, nimic! Ce să mai zic de jeleul verzui din muguri de mentă, de care nu-și mai amintea nici măcar un singur om în toată țara? Situația era gravă, într-adevăr.

Degetele încrucișate, vă rog.
Situația este gravă.
Într-adevăr.

'Eu am numai trei picioare.'

Photo by Mirjam Rooze

...Poate n-ar fi rău să încerci și tu odată, măcar așa, pentru liniștea ta sufletească.
Liniștea mea sufletească?
Liniștea mea sufletească mă costă douăzeci de mii pe zi și se găsește într-un pachet de Airwaves albastru. Asta-i tot ce-mi trebuie. Restul e detaliu.

Russian mixture.

Photo by Ági Pabar

Lui îi scârțâie încheieturile și-l pot auzi de departe. La cea mai mică mișcare pe care o face oasele îi scrâșnesc, clar deranjate de atâta curaj din partea lui. La început, bănuiam că are tot timpul în ghiozdan câțiva șoareci. Și-mi era tare frică de fiecare dată când întindea mâna spre fermoar. De câte ori n-am insistat să plătesc eu tot, numai să nu deschidă ghiozdanul ăla. Care avea un sistem tare ciudat, cu multe cârligașe din plastic, care se agățau unul de altul. Oricum, niciodată nu desfăcea fermoarul de tot, ci despărțea doar câțiva dinți, și pescuia te-miri-ce de pe fundul ghiozdanului, cu vârfurile degetelor.
Chiar, avea niște brațe tare lungi. Degete la fel, și niște palme în care aș fi încăput cu totul, de-ar fi trebuit să mă ascund undeva, în caz că ar fi scăpat vestiții lui șoareci din ghiozdan. Toate bluzele lui aveau mânecile prea scurte, și mai târziu am început să bănuiesc că scârțâitul ăla suspect îl datora vreunui reumatism. Plănuiam să-i aplic un tratament cu frunze proaspete de urzică, dar pentru asta mai trebuia să aștept până la vară. Și era abia toamnă, nu mă așteptam să ne putem suporta unul pe altul atâta timp.

Sfârșitul lui octombrie, cred. Stau pe o bancă și aștept pe cineva. N-am nicio carte la mine, iar dinspre băncile alăturate răzbat două feluri diferite de muzică, amândouă la fel de enervante. Și, brusc, îmi intră în ochi o muscă, în plină viteză. Surprinsă, scap din mână castana cu care mă jucam. Care se duce de-a dura, în lungul potecii. Dau să fug după ea, dar se oprește în bocancul unui nene cu ghiozdan verde. Mi-o predă, cu mare grijă.
Nu, ia-o tu. E a șaptea castană în care am dat cu piciorul toamna asta.
Și cu celelalte ce-ai făcut?
Le-am lăsat acolo, bineînțeles. O așteptam pe a șaptea.
La mine e prima. Dacă o s-o port cu mine tot anu', o să mă facă bogat, nu?
Habar n-am, nu mă pricep. Mie pur și simplu îmi plac castanele. N-am superstiții. Hmm, poate una. De fapt, nu e superstiție, e filosofia mea de viață.
Șaptele?
Șaptele, da. Și... aleg întotdeauna varianta cea mai gravă, dintre toate relele posibile.
Ești pesimistă, adică.
Nu, nici gând. Pur și simplu, după ce-ai vizualizat în detaliu scenariul cel mai urât, orice ți s-ar întâmpla te surprinde plăcut.
Atunci, în momentul ăsta, te gândești că o să mă dovedesc a fi o javră insensibilă, și c-o să plouă diseară, când o să ne vedem, și n-o s-avem nici unul umbrelă.
Hmm, aia ar fi chiar o variantă faină. Nu știu la ce mă gândesc, n-am activat încă editorul de scenarii. Auzi, ție-ți plac șoarecii?
Nu în mod special. De ce?
Întrebam și eu. Nu, ce faci?! izbucnesc eu când văd că dă să deschidă ghiozdanul și să arunce castana înăuntru.
Nimic, ce-i?
Nimic, răsuflu eu ușurată. Se înnorează, poate că totuși o să plouă diseară.
Și poate că totuși sunt o javră insensibilă.
Aș vrea eu.
A șaptea mea castană ți-o dau ție.

L-am văzut zilele astea, nu mai poartă ghiozdanul ăla verde și nu mai scârțâie. Probabil a ajuns suficient de bogat cât să-și trateze reumatismul. Și-mi e dator cu prima castană de anul ăsta.

Istoria e doar isterie oxidată.

Photo by Victor Bezrukov

În urmă cu exact un an și patru minute, avea loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria omenirii. Nimic nu avea să mai fie la fel. Ordinea naturală a lucrurilor fusese dată definitiv și irevocabil peste cap. Care a fost mobilul acestei grave crime împotriva umanității? La această întrebare vom încerca să răspundem în rândurile care urmează, dacă timpul ne-o va permite, desigur. (Și o să facă bine să ne permită, că altfel public pozele pe care i le-am făcut în timp ce-i dădea ordinii naturale peste cap.)
Atunci când a izbucnit criza, cei mai mari specialiști în isteriologie aplicată, explicată și hipercomplicată au fost primii care și-au dat cu părerea unul în capul celuilalt până când fiecare a ajuns posesorul unui număr prim de cucuie. Toți au încercat să găsească Răspunsul, toată lumea voia să afle cine anume e de vină pentru această răsturnare a lumii cu josul în sus, când îi stătea mult mai bine cu susul în jos. S-au alocat sume pentru care nu s-au inventat încă numere suficient de mari, nici măcar de către japonezi. S-au recrutat armate de doctori, profesori, luceferi, saxofoniști cu păr creț și vânzători ambulanți de vată de zahăr și cercei din lut pictat. Ăștia s-au săturat repede de bătut și dezbătut probleme, perne, mochete și ecuații trigonometrice cu șaptesprezece necunoscute, și și-au cumpărat cu toții câte un trigon cu nucă de la patiseria din colț, care a devenit instantaneu cea de-a treia putere mondială, după Papa Bun și Prâslea cel Voinic. Fiecare ajungând astfel să cunoască personal cel puțin câte șaptesprezece trigoane umplute cu nu-vrei-să-știi-ce, ecuațiile asupra cărora se aplecaseră cu toții au murit sau din lipsă de oxigen, sau de rușine că până și pruncii de la Litere din anul I le știau soluțiile pe de rost.
S-au aprins tone de lumânări cu miros de scorțișoară și s-au fumat țigări mentolate cât să se poată asfalta autostrăzi întregi cu smoala rezultată. Situația devenea disperată. Nimeni nu mai muncea, pentru că toată lumea aștepta cu sufletul la gură Indiciul, Semnul, Dezlegarea. S-a ajuns chiar la o criză mondială de Airwaves cu eucalipt. Eu reușisem să fac cookies de una singură, fără niciun fel de ajutor. Sfârșitul era tot mai aproape.
Dar sufletele ținute pentru prea mult timp în abur cu miros de usturoi sau Orbit cu pepene n-au mai suportat. Pe etichetă scria clar că temperatura maximă pe care o poate suporta un suflet de dimensiuni normale nu poate să depășească în niciun caz numărul speciilor de Coccinellide pe care le poate recunoaște posesorul acestuia. Așa că, în semn de protest, n-au mai vrut să stea de pază pe la diverse guri și s-au întors în birturile lor preferate, unde lumânările se sting singure când se așează cineva la masă.
Și oamenii s-au gândit că lumea nu arată chiar așa de rău cu josul în sus, așa că au abandonat toate cercetările și au început din nou să producă Airwaves albastru, cookies cu alune și vată de zahăr la pahar. Și toți au răsuflat ușurați, fiindcă termenul de garanție al lumii primise o prelungire, și nu mai trebuia să o tot repare și cârpească ei.

(Răspunsurile corecte erau: a) Mirificul Meu Blog a împlinit un an și patru minute și trebuie să mă dau mare cu asta. b) N-am mai dormit de mult și am luat 10 la testul din Katakana. c) Ca să sărbătoresc evenimentul, o să postez și luna asta exact atâtea tâmpenii câte am scris în noiembrie anul trecut, adică 19. Pentru siguranța dumneavoastră, evitați cu orice preț acest blog înainte de sfârșitul lunii. d) Dude, e rândul tău să vii cu o sticlă de vin ca să celebrăm evenimentul și să preiei bărcuțele. e) Am vrut să scriu ceva drăguț, da' am preferat să mă uit iar la It Happened One Night. f) Toate răspunsurile sunt corecte.
Și așa mai departe, până când pânzele albe se fac negre și jegul de pe ele ia formă de craniu cu steluțe verde fosforescent de jur împrejur.)

Așa că: doi, trei, și: La-la-la-laaasă-ne că ne e somn.

And a pinch to grow an inch!

'Come rain or come shine.'

Photo by Mediocre-Matt

Ah, ce-mi plouă în timpane, de nu mă mai pot auzi deloc, și trebuie să ghicesc cu aproximație ce vrei să-mi spui de fapt. Mi-e clar că ceea ce scriu n-are nici măcar o vagă legătură cu ce-mi spui tu, dar așa e cu muzica asta care-mi urlă tot timpul în urechi, ca să nu mă mai pot auzi smiorcăindu-mă atâta. Și ca să nu-i mai aud pe ceilalți. Că de smiorcăit mă aud în continuare, bineînțeles.
Dar nu-mi aud poveștile. Nu mi le pot aminti. Și vreau povești. Vreau povești multe, și vesele, și triste, chiar și cu sfârșituri fericite sau fără sfârșit, lungi, și scurte, și pentru mine, și pentru alții.
Și, în loc să pot auzi poveștile ce zboară-n jurul meu, eu le acopăr cu scâncetele mele de copil răsfățat. În loc să fug și să sar după ele, încercând să le prind, eu mă târăsc de-a bușilea pe sub mese, fiindcă mi-e lene să mă ridic în picioare. Și, când mai prind câte una, în loc să mă joc frumos cu ea, o trag de păr și-i leg tinichele de coadă, și râd fără milă privind-o cum se chinuiește.
Probabil că nu merit povești, de asta nu mai vin la mine. Dar m-am făcut copil cuminte, și promit solemn că n-o să le mai desfac în bucățele mărunte, pe care să le calc cu cruzime în picioare. Promit că n-o să le mai las împrăștiate care pe unde, să se împiedice toată lumea de ele. Promit că n-o să mai fiu egoistă și o să le-mpart și cu ceilalți copii care vor să se joace cu ele. Promit să fiu copil cuminte, dacă e musai, numai să plutească din nou în jurul meu, ca pe vremuri.
Și, dacă nu, e bine și așa. Dar atunci să nu mă mai întrebe nimeni de ce urlu și mă smiorcăi toată ziua. Îmi vreau jucăriile înapoi, și până nu le primesc, n-o să tac nici de-a naibii.
Să nu ziceți că nu v-am avertizat.