'The time is now.'

Photo by M-dude

Câteodată, nu se poate găsi mijloc mai simplu să-ți pui ordine-n viață decât să renunți la somn, pentru o noapte măcar. Și așa, eu una nu reușesc să-i găsesc altă justificare decât că mă mai scoate din câte-o criză existențială, dar astea se-ntâmplă atât de rar, și se rezolvă de la sine în cel mult o săptămână, că tot nu par să scuze uriașul interval pe care mi-l răpește somnul. În timpul ăla, se pot rezolva dintr-o dată toate chestiile de care te-apucaseși de-atâta vreme, dar n-ai avut chef/instrumente/inspirație/dispoziția necesară/o coadă de mătură după ceafă ca să le duci la bun sfârșit.
Noaptea e liniște, și, pe deasupra, știi că toată lumea doarme, în timp ce tu termini de citit o carte, faci liste de cumpărături, îți ordonezi colecția de ceaiuri în funcție de zona din care provine fiecare sortiment (și așa mai departe). Așadar, tu faci ceva, în timp ce ei se mulțumesc să doarmă. Ție îți rămâne sarcina de a menține în viață civilizația umană pe jumătatea ta de glob (bine, ție și celor câteva milioane de cetățeni care lucrează în schimbul de noapte, dar ei sunt plătiți pentru asta!). Așa, mai apuci și tu să te pensezi - dacă ești femeie - respectiv să-ți tai unghiile - dacă nu - doar n-ai avut o clipă liberă toată săptămâna, nici n-ai apucat să respiri! (Desigur, n-ai stat treaz doar ca să scapi de surplusul de materie cheratinoasă, dar cândva tot trebuie s-o faci și pe asta, nu? Și-n plus, te relaxează, mai ai nevoie de o pauză de la munca de salvare a universului, nu ești robot.)
Noaptea e bine, mai latră un câine, mai miorlăie o mâță prin depărtare, mai sorbi din cana cu Earl Grey ce nu apucă niciodată să se golească de tot, te-ntinzi din toate puterile și scoți sunete de gorilă pe moarte - chiar dacă nu-i frumos - și-așa nu te-aude nimeni, și-n plus, e deja ora cinci, ți-ai câștigat cu greu dreptul ăsta. Doar te-ai apucat și tu, în sfârșit, de chestia pentru care ai stat treaz, muncești de vreo oră deja, ar cam fi cazul să iei o pauză. Mai faci un ceai, ieși pe balcon să iei o gură de aer și te trezești a doua zi, cu câteva ore după amiază, cu nasul în cartea pe care trebuia s-o prezinți/brioșele cu care urma să-ți aștepți prietenii la gară/eseul gata printat și înfoliat (și al cărui termen de predare expirase cu fix o oră în urmă), cu un număr astronomic de apeluri pierdute pe telefon și capul cât un sac de ciment.
Eh, dar ai niște sprâncene ireproșabile!

Pasul doi: uită-te la mai multe filme de groază.

Photo by LalA-vi-Doll

Există pe lumea asta mulți oameni ciudați și asta e perfect ok - atâta timp cât nu deranjează pe nimeni - cu asta e de acord toată lumea, nu? Dar cea mai bizară specie, cei ce-ar putea să câștige oricând orice premii s-ar oferi în domeniul ăsta sunt Oamenii Care-ți Scapă Printre Degete. Fac în așa fel încât să-ți fie dor de ei în cele mai neașteptate momente, și mai ales atunci când sunt chiar acolo, lângă tine. Ți se strecoară în vise, și te trezești cu gândul că ceva nu e în regulă cu tine, de ai ajuns să îți reprimi genul ăsta de sentimente de care tu n-aveai habar, dar care-au apărut probabil de multă vreme, din moment ce ies la iveală în felul ăsta. Posedă o energie curioasă, care te împiedică să le spui ce-ai vrea, oricât de sincer și deschis ai fi cu toți ceilalți din jur, ajungi să târăști după tine saci întregi de vorbe nerostite, iar partea cea mai ciudată e că ți-e complet imposibil să scapi de ele, până când conversațiile voastre vor atinge pragul maxim al stângăciei și penibilului. Ai impresia că nu te poți niciodată uita la ei, nu poți să le ghicești ceva în privire, ci treci prin ochii lor ca și cum ar fi făcuți dintr-un material încă nedescoperit, extrem de suspicios și cu atât mai fascinant. Te fac întotdeauna să crezi că dedesubtul straturilor la care are acces toată lumea se ascund grămezi de virtuți la care muritorii de rând nici nu îndrăznesc să viseze, până când te trezești plănuind să le deconspiri, să le pui în slujba omenirii, sau măcar să te înfrupți și tu din preaplinul lor.
Aici greșești. Ajuns în punctul ăsta, ai face bine să fugi cât te țin picioarele, asta dacă nu cumva faci parte dintre oamenii care jubilează când reușesc să doboare statuia de pe postament, să spargă balonul roșu, să urle din toate puterile că Moș Crăciun nu există și că ei nu cred în zâne. Dacă te recunoști printre ei, va fi plăcerea ta deosebită să anunți că secretul Oamenilor Care-ți Scapă Printre Degete e că sunt complet goi pe dinăuntru, și asta îi face să fie tot ce vor ceilalți să găsească în cineva.

P.S. Moș Crăciun există, și te rog să faci bine și să nu mai răspândești minciuni.

What's up, rocket man?

Photo by Melody-Amy

Hai să stabilim o chestie, așa, de la bun început, ca să nu existe neînțelegeri dup-aia: sezonul de vin fiert a început și ați face bine să vă obișnuiți cu ideea. Tot așa cum nu poate exista vară fără Skittles, toamnă fără castane prăjite și primăvară fără... (ridichi?! bine, bă, ridichi să fie), nici o iarnă fără vin fiert n-are rost, fie ea și una ca asta, care năvălește la miezul nopții, își face copie după cheie și dup-aia se instalează în locul tău de pe canapea. Și nu-ți dă voie să ții geamul deschis, că-i frig afară. Păi și ce dacă? Și toamna-i frig. Și măcar plouă.
Tom mi-a zis odată ce să fac când mi-e prea frig și n-am cu ce să mă acopăr: să mă spăl pe față, cu apă rece neapărat. Ce-i drept, nu știu dacă metoda asta ar funcționa și într-un univers normal, dar noi suntem cât se poate de mulțumiți.
I'm blue, îmi recitau unghiile mele în cor, școlărește, de căteva zeci de ori pe zi. Eu nu le mai băgam în seamă, fiindcă tot ele îmi șopteau chestii neverosimil de înțelepte atunci când îmi permiteam și eu în sfârșit să adorm, cum ar fi că albastrul e una dintre cele mai mari iluzii ale omenirii, și eu le dădeam dreptate, gândindu-mă că dacă nici cerul și nici marea - lucrurile chintesențial albastre - nu-s albastre de fapt, păi atunci în cine să mai poți avea încredere?
Aia mică mânca brânzoaice cu stafide. N-am fost niciodată convinsă pe deplin dacă știu sau nu ce gust ar trebui să aibă de fapt, fiindcă nu m-am întâlnit decât cu din-alea de la patiserie. Și tocmai din miezul unei stafide izbucni: așa-i că trenurile merg pe bază de bucurie? Păi da, cu cât ți-e mai lehamite de viață, cu atât o să avansezi mai încet. Și când te simți bine, râzi și visezi, zboară ca gândul. Of, ce dreptate avea.
Și eu n-am mai zis nimic, am sorbit din cana mea neagră și am închis ochii, convinsă că drumul până pe Marte n-o să dureze așa de mult.

Înainte de orice altceva.

Photo source unknown

Cookies cu migdale, haos generalizat și Earl Grey cu lapte.

Mai e o săptămână de toamnă, nici măcar atât nu mai puteți răbda? După aia poate să ningă cât aveți chef, să tot fie temperaturi cu minus și să tot fredonați colinde prin stațiile de autobuz. Dar nu acum. Încă mai e timp să bântuim prin parcuri, să tropăim prin băltoace și să ne inventăm motive pentru o depresie ca pe vremuri. O să fie destulă vreme și pentru fularele de lână, pentru Frosty și pentru parbrize înghețate, nu vă faceți probleme.
La naiba, eu vreau să fie toamnă și n-o să poată nimeni să mă convingă că a trecut deja.
Încă o săptămână, și atât.

Cookies cu scorțișoară, haos generalizat și vin fiert cu ghimbir.

Şi titlul e exact ca articolul, adică tâmpit de tot. Ceea ce poate nici nu-i chiar aşa de rău.

Photo by Vasilis Lotsios

Pentru că ştiu că n-o să mai pot da pe-aici câtva timp, ar fi frumos din partea mea să las ceva drept garanţie. Dar fiindcă mi-e cumplit de lene, o să transcriu cât mai fidel ultimele mâzgăleli din caietul cu pricina şi cu asta basta. Probabil că exact atâta timp mi-ar lua şi să scriu altceva, dar nu. Era 23, parcă. Adică marţi, când încă aş mai fi putut să returnez cărţile la bibliotecă fără să plătesc amendă.

Am belet. Verific din cinci în cinci minute să văd dacă e la locul lui, şi abia aştept să ajung acasă, să-l pun la loc sigur. Acum am pentru ce trăi următoarele două luni. Rândul 2. Oh, yeah.
În rest, the drugs don't work, am ieşit pentru puţin timp din depresie pentru ca să acord evenimentului atenţia cuvenită, dar o să-mi revin, nicio problemă. Mi-e frig la ceafă şi cald în rest, mi-e frică de mor pentru săptămâna viitoare, şi vreau neapărat să văd o anumită javră înainte să plec, chiar dacă încă n-a venit cartea ce-o comandasem pentru el.
Nici măcar nu simţi că-i toamnă, e frig, atâta tot. Nu tu frunze colorate care-ţi scrâşnesc sub tălpi, nu tu ceaiuri dubioase şi Carla Bruni în KF, nu tu şcoală, javrele mele preferate sunt împrăştiate peste tot, şi eu mă simt cumva lăsată pe dinafară, când îmi beau ceaiul la 10 dimineaţa pe geamul de la bucătărie, sunt singură în toată casa şi nu-mi vine să cred că mă aflu în deplină legalitate. Când chiuleşti e altceva, te simţi obligat să faci ceva cu timpul ăla, nu îţi permiţi să-l laşi să se ducă dracului aşa, pur şi simplu. Te învârţi prin oraş, şi te minunezi ce specimene vag umane poartă uniforma liceului tău, pardon, fostului tău liceu, şi parcă nici Front Row nu mai e ca pe vremuri, şi altcineva o să-l joace pe Matamore, şi probabil mult mai bine. Şi tu trebuie să-ţi faci alţi prieteni, să hotărăşti ce cărţi iei cu tine, ce bocanci, ce cd-uri, ce eşarfe, şi de acum înainte n-o să mai ai acces liber la dulapul soră-tii, la hanoracul ei negru şi mai ales la zecile ei de perechi de converşi.
Şi n-am dormit azi-noapte fiindcă, vezi doamne, tre' să-mi reglez ritmul şi adevărul e că vara asta m-am obişnuit să dorm foarte mult, de la 10 ore în sus, dintre care abia 1-2 în timpul nopţii, sau nici atât. N-am băut nici ceai, nici cafea, şi mi-am înfipt vârful unui cuţit în degetul mare de la mâna stângă, în timp ce încercam să-mi tai o felie de caşcaval pentru un sandviş. Ironia face ca respectivul topor care-a intrat pân' la os să fi fost de fapt un cuţit ridicol de mic, cu lama de maxim 10 centimetri, pentru legume sau cine-naiba-ştie. Au curs râuri de sânge, bineînţeles. Şi am găsit plasturi speciali pentru vârful degetelor. Care cred că sunt făcuţi pentru degete mult mai groase, fiindcă stau puţin cam ciudat pe al meu. Care nu-i chiar subţirel, să fim serioşi.
Ieri l-am visat din nou. Poate că l-aş fi visat şi azi noapte, dac-aş fi închis ochii vreo secundă, se pare că visele cu el vin în perechi. Ultima dată ne-am văzut acum vreo lună, şi ne-am ignorat ostentativ unul pe altul. Cel puţin eu, în orice caz. Poate el mă ignora pur şi simplu, fiindcă n-avea vreo idee mai bună.
Eşti nebună, bă. Să nu cumva să îndrăzneşti să-ţi bagi iar în cap idei din astea.

Deci:
Mi-ar plăcea să revin cândva la alea şapte poveşti din parc. Ajunsesem la a treia.
Mi-ar plăcea să simt toamna de-adevăratelea.
Mi-ar plăcea să nu mă mai simt atât de bine urându-i pe toţi.
Mi-ar plăcea să mai am timp.
Mi-ar plăcea să nu-mi mai fie ruşine cu mine.
Mi-ar plăcea să nu mă mai doară degetul şi urechile.
Mi-ar plăcea să nu mai fiu o javră proastă.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să tac fără să mă simt mută.
Mi-ar plăcea să nu am pat acolo şi să pot dormi pe salteaua de pe podea, aşa cum am plănuit.
Mi-ar plăcea să mă mai întâlnesc o dată cu javra aia, înainte să plec.
Mi-ar plăcea să învăţ naibii odată să merg pe bicicletă.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să scriu ceva drăguţ, dar uite că nu-s.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să sufăr ca un câine uitat în ploaie, sau măcar să-mi găsesc motive suficient de bune pentru care să plâng. Nici nu mai ştiu cum e.
Mi-ar plăcea să râd din nou de-adevăratelea.
Mi-ar plăcea să tac dracului dacă tot n-am ce să zic.

E noapte. E întuneric. Gata cu lumina naturală. Trăiască bezna artificială.
Ar fi foarte lame să adorm aici, în parc, pe bancă, aşa-i? Mno, atunci mă duc acasă, şi o să dorm, şi ritmul somnului meu o să rămână la fel de dereglat. Ceea ce-nseamnă că am stat trează degeaba, şi că m-am uitat azi-noapte la amândouă sezoanele din Spaced tot degeaba. Şi da, cred că sunt deja pe trei sferturi adormită, că îmi aud numele rostit de 80% din cei ce trec pe lângă banca mea.
Hei, treci 'napoi aici. Am început iar să mă iau în serios. It's mere fun, but still, very damaging.
No, şi e şi frig pe deasupra. Pe deasupra celor patru pagini cu aiureli pe care tocmai le-am mâzgălit. Mi-e frig. Şi-aş vrea să-mi fie bine, dar mi-e doar somn.

Nota ediţiei: Între timp, nu mă mai doare degetul şi m-am întâlnit cu javra cu pricina. În schimb, se pare că mă număr printre rândurile fericiţilor deţinători de paturi, deci planul meu cu salteaua s-a dus. Tot mă mai ustură ochii de somn, dar n-am pierdut încă biletul. Iar pe Matamore îl joacă sor-mea (?!).
Şi abia acum e noapte. Nu pentru mult timp.
Scuzaţi-mi rândurile astea. Dar trebuia să găsesc un mod complet inutil de a-mi petrece vremea, doar nu era să-mi fac bagajele.
Mâine plec. Să visaţi frumos.

'A boy who built a snowman out of himself.'

Photo by Kamelot666

Şi nu mai am chef de nimic. Nu mai suport pe nimeni în afară de Jerome K. Jerome şi Adam Green, şi iaurtul ăsta cu mure e prea dulce. Unghiile mele de la picioare sunt prea roşii, Cha no aji e prea fain, şi tu te smiorcăi de una şi de alta. N-ai voie, că e răcoare şi bine, şi numai eu am voie să-mi plâng de milă. Îmi aduc aminte, cumva foarte vag, că am cântat la chitară zilele astea, şi asta nu se poate, că e praf mult pe ea. Parcă şi ştiam să cânt, probabil am visat. Mi-e somn tot timpul, nu mai beau nici ceai negru şi nici cafea. Şi n-a mai plouat de săptămâni întregi, şi eu vă urăsc pe toţi. Ceea ce nu înseamnă absolut nimic.
P.S. Souss e o provincie în sudul Marocului.

Da, pe naiba.

Photo by Milleflori

Tocmai mi-am dat seama că azi - adică ieri, tehnic vorbind - nu era şi ziua mea, că doar, oficial, nu mai sunt copil, deci trebuia să-mi mişc fundul şi să votez. Ha ha. Azi, eu eram Căpitanul Matamore, care a găsit hârtie pentru origami şi buburuze cu magnet pentru frigider, şi a fost foarte încântat de asta, chiar dacă nimeni n-a auzit ce tot spunea el. Puteam să-i înjur pe toţi, şi n-ar fi fost nicio diferenţă, ba chiar ar fi aplaudat la fel de conştiincios.
Trecea pe-aici mai devreme un nene (nu pot şti sigur, dar presupun că era un nene) care claxona de zor, şi chiar ţinea destul de bine ritmul. Cred că vreo trei minute a durat toată chestia, cam cât o piesă mai scurtă, aşa. Şi, nu ştiu de ce, dar mi-a plăcut ideea.
Şi n-am vrut să împart cu nimeni cookie-urile mele, după care le-am desfăcut şi mi-am dat seama că erau cu cocos. Am mâncat două totuşi, aşa, din pur masochism şi ca să le fac în ciudă, după care a fost nevoie de limonadă.
În afară de asta, peste tot e vorba de sfârşituri şi de ultimele chestii, lucru care mă deprimă cumplit. La naiba, nu pot să cred că s-ar schimba ceva, deşi ieri am râs copios uitându-mă pe pozele pentru tot soiul de diplome sau io-ştiu-pentru-ce-altceva, făcute în ultimii ani. Şi cum eu tot refuz să accept ce se-ntâmplă în jurul meu, probabil că o să mă trezesc aşa, peste vreo lună, şi o să-mi dau seama că, totuşi, mda, ceva e altfel, chiar dacă oamenii încă se uită ciudat la mine dacă mă văd cu ceva aparent alcoolic în pahar, în timp ce eu par a fi abia ieşită din generală. Ceea ce mie îmi convine perfect, de altfel.
Şi nu-nţeleg de ce ar trebui să mă deranjez să încropesc o încheiere pentru toată aiureala asta, din moment ce nici introducere, şi nici cuprins nu are. Dar totuşi, ca o concluzie, sfârşiturile sunt supraevaluate. Mai ales alea fericite.

0%. Mai puţin şi ajungem la 7%. Şi acolo ne putem opri.

Photo by LenaUkyou

În ultima vreme m-am apucat de tot felul de poveşti dubioase, şi n-am reuşit să termin nici una. Deci, încă un somnifer revoluţionar. Bine, îl ştiam de mult, dar l-am păstrat pentru cele mai negre dintre zile. Mi-e o lene cumplită, m-am săturat de scris chestii speciale, vezi doamne, în tot felul de albume soioase, m-am săturat să dorm atât de mult şi, pentru a mia oară, vreau să mă tund zero şi să mă mut în Islanda. Şi, culmea culmilor şi dovada supremă că ceva e foarte putred în zonă, nu vreau să se termine şcoala. Chiar nu vreau.
N-a mai plouat de vreo săptămână, şi mi-e tare dor, am terminat în sfârşit porcăria aia de site pentru atestat, am din nou unghiile albastre şi abia aştept să găsesc o foarfecă şi să tai orice fir de păr care depăşeşte doi centimetri, pentru început. Degeaba, n-are rost să mă imaginez în posturi de hippioată cu pletele-n vânt. N-am destulă răbdare pentru asta.
Mi-e somn din nou, şi sub patul meu se tot adună cărţi care urlă să le citească şi pe ele cineva odată, şi nu reuşesc deloc să trec de numărul-deloc-magic de 40 de filme-pe-care-urmează-să-le-văd-în-curând.
Mi-e somn, mi-e somn, mi-e somn din nou. Cred că ar fi o idee destul de bună să dau mai des pe la şcoală, ca să nu mă mai trezesc afirmând vehement cum că nu vreau să se termine naibii odată totul. Că eu chiar nu vreau asta, asta e cu totul altă poveste. Şi mi-e somn oricum, aşa că o s-o spun altă dată, când chiar o să am nevoie de asemenea somnifere cu acţiune rapidă.
Ta dam.

'Then you wait.'

Photo by Negateven

M-am oprit să-mi leg şiretul, fiindcă nu voiam să-l plimb prin toate băltoacele. Lângă piciorul meu am găsit un schelet de peşte, şi atunci mi-am amintit.
A fost odată ca niciodată o ploaie de vară.
Şi un copil, care avea un peştişor. Îl ţinea într-un bol de sticlă, şi îl hrănea cu urzici şi frunze de mentă puse la uscat pe o foaie de ziar deasupra şifonierului. Nu îi găsise încă un nume, fiindcă ploua foarte mult şi ideile lui zburdau prin băltoacele care acopereau jumătate din trotuar, dar cum nu ştiau să înoate suficient de bine, de cele mai multe ori erau prinse de rechinii vegetarieni din zonă.
Ploua fără oprire de câteva luni bune, şi peştişorul lui creştea într-o zi cât alţii în şapte, fără să-i pese că nu avea un nume. De fapt, tot ce făcea el era să crească. La început, încăpea într-o fiolă de apă sfinţită de popa de la parter în schimbul unei căni de zahăr, după care s-a mutat, pe rând, într-o eprubetă, un păhărel de ţuică, unul de vin şi o halbă de bere până s-a stabilit temporar în bolul de care vorbeam mai devreme. Cât timp a stat acolo, obişnuia să plângă ore în şir, până ce apa din bol dădea pe dinafară. A trecut şi peste faza asta, a redescoperit că viaţa e frumoasă şi a început să crească din nou. În două zile nu mai încăpea nici în bol.
Copilul i-a cerut tatălui său bani pentru un acvariu suficient de mare. Dar acesta, adică tac-su, speriat de ritmul în care creştea peştele şi de posibilitatea ca acesta să-l devoreze după modelul strămoşilor săi din timpuri biblice sau julesverniene, i-a cerut să scape de monstrul cu sânge rece pentru care jumulise de urzici şi mentă tot maidanul din faţa blocului.
Sfârşit tragic:
Copilul a luat bolul, a coborât cinci etaje şi jumătate, după care a depus cu grijă conţinutul său, adică inclusiv peştişorul, într-o băltoacă din faţa blocului. Acesta a început din nou să plângă, iar balta s-a revărsat, unindu-se cu cea de lângă ea. Amabili, rechinii din ea au venit cu o prăjitură, dornici să îl cunoască. Dar peştişorul tocmai îşi crestase aripioarele cu ajutorul unui ciob de sticlă găsit pe fundul bălţii. Simţind mirosul de sânge irosit, rechinii au uitat că erau vegetarieni, şi-au scos tacâmurile de peşte din husele care le protejau de praf şi l-au împărţit frăţeşte între ei, lustruindu-i apoi scheletul cu o cârpă din bumbac 100%.
Sfârşitul sfârşitului tragic.
Şi n-a mai plouat de atunci, până azi, când eu mi-am pus eşarfa pe cap şi am plecat să iau ziarul şi două eugenii, şi am găsit scheletul peştişorului, care şi-a adus aminte că îl chema Boris.
Iar eu am încălecat şaua bicicletei şi m-am dus acasă, unde mă aşteptai tu, cu ciocolata cu mentă pe care tocmai o desfăcuserăm.

Şi ne era somn.

Photo source unknown

Oare cât timp ai putea să te uiţi în gol? întrebă el.
Adică unde e golul? Cât de gol trebuie să fie ceva ca să-l poţi numi gol? Ce se află în interiorul golului? De ce e golul atât de gol?
Cât timp, altă discuţie. Timp frumos sau timp urât? Şi dacă ai rămas fără timp? Mi s-a stricat clepsidra, şi acum nisipul nu mai curge decât în sus.
Păi, nu ştiu, na. Încercăm?
Cel care pierde face clătite. Zece. Cinci mie, cinci ţie. Patru cu dulceaţă de fructe de pădure, patru cu nuci caramelizate, una cu nimic şi una fără nimic.
De acord. Eu o vreau pe aia cu nimic.
Şi eu pe aia fără nimic.
S-a făcut.
Gol? Unde e golul? Acolo unde te uiţi tu în mod sigur nu e gol, e tipa de vizavi, şi nici măcar nu e goală.
Da' nici tu nu te uiţi în gol, văd clar că te holbezi la mine.
Păi da, eşti cât se poate de gol. Pe dinăuntru, vezi doamne.
Hai, bă, nu la asta mă refeream când am zis să ne uităm în gol.
Exact.

'When I was a little spy.'

Photo by P-easy

Minte-mă cât vrei. Indiferent ce ai avea de spus, nu vreau să ştiu. E chestie de orgoliu, you wouldn't understand. Orgoliu care se face auzit din ce în ce mai des, şi nu în vreun mod care să mă facă să mă simt mai bine.
Pe de altă parte, de mult aştept momentul în care o să fiu capabilă să cred în cineva. Cineva care să nu fie verde şi vag articulat, cineva care să nu aştepte la infinit momentul în care o să binevoiesc şi eu să-mi fac apariţia, ci care să mă facă să-l aştept eu cu nerăbdare. Pe moment - ce moment, naiba ştie. Poate nici măcar el (sau ea, sau ce o fi; o naibă-două naibi).
Daaaar, şi vă prezentăm din nou una dintre specialităţile casei, şi anume lamentaţii răscoapte la foc mocnit, frustrări înăbuşite cu garnitură de nerăbdări prăjite. Ah, şi discuţii prelungite la infinit doar pentru că iubesc sunetul vocii mele când sunt răguşită. Şi da, sunt un om idiot, care adoră să-şi terorizeze prietenii, doar pentru a avea pretexte pentru a se simţi singur şi neînţeles când simt şi ei nevoia să-şi ia o vacanţă. De asta în primul rând am nevoie de cel puţin un om-doi la fel de experimentaţi într-ale javrismului (treabă serioasă aici, vorbim de isme şi schisme). Pe scurt, vreau să pot vorbi sincer cu câte cineva fără să se simtă imediat rănit sau ofensat. Cineva care să nu ia în serios tâmpeniile pe care le emit la foc automat, să nu se simtă nici flatat şi nici dezamăgit, fiindcă oricum termenul lor de valabilitate nu depăşeşte câteva ore, şi asta doar în cazuri extreme. Cineva care să îmi spună tot felul de aiureli, la care eu să îi răspund cu nişte chestii şi mai aiurite, după care să râdem amândoi. Preferabil şi înainte, şi în timpul.
Clar, asta e partea cea mai proastă la toţi oamenii pe care îi cunosc. Toţi, cu foarte mici excepţii, se iau mult prea în serios, şi o să mă tot plâng de asta până o să găsesc pe cineva care o să-mi demonstreze că partea ascunsă a lunii e aşa cum mi-o imaginez eu, şi nu exact la fel ca şi cealaltă, doar că în nuanţe mai întunecate.
Iar dacă mai îndrăzneşte cineva să pronunţe cuvântul bac, mate sau orice din câmpurile semantice aferente, să aştepte răzbunarea mea cumplită. Asta dacă nu uit. Sau dacă am chef.
Fiindcă vezi-doamne, e plin de floricele pe câmpii, şi chiar şi Subsemnata cea Feroce se înduioşează în faţa unui cireş înflorit (cu condiţia să nu aibă flori din cale-afară de roz).
De fapt, stările astea de fericire idiotică şi fără motiv, care tot revin în ultima vreme, nu-s legate în mod special de lalelele roşii din faţa primăriei, ci de toată lumea prin care mă învârt, care e tot mai verde de la o zi la alta, în cel mai propriu sens. Şi nici lalelele alea nu-s chiar aşa de rele, chiar dacă obsesia mea de anul trecut s-a stins aproape complet.
Şi cu atât mai puţin poate avea câte cineva pretenţia să îl observ când trec pe lângă el, să îmi scot politicos o cască din ureche şi să-l ascult pe Adam Green doar la cealaltă, să mormăi un "Hei, bă, zi ceva cât să pot să zic şi eu ceva, după care să ne vedem amândoi de vieţile noastre". Neah, nici măcar nu mai e nevoie de asta, fiindcă verdele ăsta care explodează de peste tot îmi ajunge. Să facă bine să aştepte până la vară, când lucrurile or să mai îngălbenească şi eu o să am din nou nevoie de suport moral şi de cineva cu care să împart cortul la Sziget (asta dacă o să calc într-o balegă mare şi pufoasă pe undeva, sau or să fie ai mei într-atât de fericiţi să scape de mine, încât or să-mi dea orice poftesc, ceea ce pare totuşi destul de puţin probabil).
Dar, atâta timp cât mai am baterii pentru player, cât la cinema-ul meu mic şi drăguţ rulează filme bunicele, şi deja e suficient de cald încât să poţi rezista acolo şi fără pături şi saci de dormit de -15 grade, e bine. Nici măcar nu mai contează că guma de mestecat fără de care nu pot trăi e din ce în ce mai greu de găsit, şi că trebuie să mă mulţumesc cu tot felul de surogate de culoare mai închisă şi gust mai nasol. Şi am din nou monitor, deci e bine.
E bine. E bine. Ceea ce e chiar mai rău decât atunci când nu e bine, nu?

Here it comes again.

Photo source unknown

Monstruleţii cu părul mai verde decât al meu atacă. Toţi pruncii care-şi trag freze punk fără să aibă naibii habar ce e aia, toţi pruncii care se privează de o viaţă fiindcă e "cool" să trăieşti ca şi legumele, doar şi ele au o viaţă, ce naiba... Şi mai atacă ei o grămadă de specimene, dar nu asta ne preocupă pe noi. Se ştie, ţara arde, şi baba se piaptănă. Adică găseşte ea ceva de făcut, dar fiindcă e tunsă băieţeşte şi nu foloseşte creme antirid, rişti să o confunzi cu o puştoaică de 18 ani, şi la vârsta asta e cam greu să găseşti ceva de făcut. Indeed. Şi noi ne-am bate cu nişte monstruleţi, dar am rămas fără tuburi fluorescente intacte şi se ştie că singurul lucru care-i poate distruge e fluorul, aşa că trebuie să aşteptăm până se întoarce fratele tău mai mic de la farmacie cu pastilele pentru dinţi.
Lumea trebuie salvată, se ştie, şi cine ar putea lupta mai bine împotriva monstruleţilor cu păr verde decât doi umanoizi cu păr verde, adică noi? Escaladăm un munte de curele cu ţinte şi peruci mohawk roz bonbon, şi iată-l: cel mai diabolic dintre cei mai diabolici extratereştri tocmai a înghiţit trei sferturi din producţia mondială de plăci de întins părul. Aşa că decidem să-l lăsăm să-şi facă treaba şi ne ducem să mâncăm o pizza cu ce apucăm numai să ne fofilăm de pe câmpul de bătaie.
And the point of this whole story? None, I just felt like writing some complete crap.

E mult mai simplu decât pare.

Photo by Funkymonkzs

Şi tot ce trebuie să faci e să crezi.

Mâine e ziua ta, iar eu ți-am meșterit ceva. Poze cu părticele din tine, legate între ele cu şnuruleţe din piele maro, inscripționate cu câte-un gând răzleț. E sinistru, știu, ca un cadou de la un criminal în serie pentru o viitoare victimă. Poate nici nu e departe de asta.
Mi-e somn, și mâine iar trebuie să mă trezesc devreme, dar nu îmi pasă. Vreau să citim amândoi despre Întunegrii lui Murakami, la lumina unei lanterne, sub pătura groasă, și să ne imaginăm că lumea e pe cale de a se sfârși. Poate nici nu e departe de asta.
Tu vrei să înveți să tricotezi pentru ca să mă poți îngropa în maldăre de fulare colorate, și probabil că ai mai multe șanse să reușești - băiat fiind - decât am eu, care-am cam chiulit la anumite materii de importanță vitală. Sau poate o să reușim amândoi, și lumea o să fie un uriaș ghem de lână. Poate nici nu e departe de asta.
În cana mea cu ceai plutesc bucăţele de fructe și mă gândesc de ce naiba ar pune cineva stafide în ceai. Te văd uitându-te urât și îmi dau seama că a fost ideea ta, doar știi cât de mult îmi plac. Se aude sunetul pe care îl face frigiderul când pornește și mă gândesc că nu te merit, că ziua ta aproape a trecut și că fularul pe care mi l-ai tricotat seamănă mai degrabă cu un ștreang.
Poate nici nu e departe de asta.

Probabil nu contează.

Image by MissPiggy

"Astăzi am să merg printre oameni
Şi-am să le desenez chipurile-n gând
Iar diseară când voi ajunge la tine
În chiuvetă am să mă scufund
Am trecut ieri pe la garderobă
Şi mi-am luat haina de om fericit
Pe stradă e plin de oameni ca mine
Defilăm toţi cu-n zâmbet amorţit." (Kumm - La La La)

Nu mai plouă, e înnorat, plictisitor, am o stare cretină.
Am atins măreaţa performanţă de-a învăţa Steaua sus răsare la chitară.
Am terminat Elefantul a dispărut de Murakami. Favorite: Lederhosen, Al doilea atac la brutărie, Căderea Imperiului Roman.
Ieri am văzut Out of Africa. Deprimant. Tot The White Massai mi-a plăcut mai mult. Mai puţină love story şi mai multă Africa aşa cum e ea. Azi mai mult decât atunci, poate.
Mai am vreo zece minute din Diarios de motocicleta. Urăsc să fiu nevoită să mă opresc în timpul unui film. Dvd-ul nu e la mine, aşa că o să văd restul mâine, probabil, şi atunci o să-mi dau seama ce-i cu el.
Momentan tu nu exişti şi nici nu am nevoie de tine. Vezi despre ce vorbeam când îţi ziceam că am nevoie de zile în care să mă plictisesc doar pe mine însămi fără să le mai bat capul şi altora?
Şi, axioma mea preferată pe ziua de azi (şi de ieri): Life's a joke, no matter that you get it or not. Nu e de nimeni, dar eu îmi pot permite să-mi compun singură motto-urile.
Şi mda, am fost ieri şi am votat. Ca să mă simt importantă. Nu că n-aş fi.