Down-down-up-up-down-up.

Photo by Clinton Bragger

Scara:
Nici el nu-şi nimereşte cum trebuie nasturii cămăşii, niciodată. Stă într-o dungă, aşa, de parcă în orice moment s-ar putea întoarce cu capul în jos, dac-ar vrea. Să ne bem ceaiul pe tavan, şi să fie tot timpul ora cinci după-masa.
Şarpele:
Ce stupid. Senzaţia asta că poţi face lucruri, că totul depinde de tine, că, dacă vrei cu adevărat, o să realizezi ceva, poate chiar o să faci o schimbare, cât de mică. Aiureli. Vorbe-n vânt. Degeaba.
Scara:
Ah, e bine. Pe mine un pachet de stafide încă mă mai poate face fericită. Înseamnă că n-am îmbătrânit atât de mult.
Şarpele:
Vreau să-mi dai un şut. Cât poţi de tare. Undeva unde să mă doară al naibii. În genunchi, de exemplu, să n-o mai pot lua la fugă de fiecare dată când simt apropierea unei cât de mici responsabilități, unei cât de vagi implicări. Vreau să pot face şi eu odată ceva de-adevăratelea, de la-nceput până la capăt.
Scara:
Zidul roşu din cărămidă. L-aş fi înghesuit în rucsac şi l-aş fi cărat cu mine acasă, să-l lipesc peste peretele verde la care mă holbez până dimineaţa, chinuindu-mă să adorm. Chiar aşa, o cameră are cel puţin patru laturi, dacă aş şti cine-a decretat pentru prima dată că toate trebuie să aibă aceeaşi culoare, l-aş da cu capul de toţi pereţii din lumea asta (nu ştiu de ce, dar sunt aproape convinsă că-i vorba de un bărbat).
Şarpele:
Ochii-mi-sunt-umflaţi-şi-roşii-capul-mi-e-o-gaură-neagră-din-care-n-o-să-ies-decât-in-viata-viitoare-totul-are-gust-de-prune-putrede-telefonul-sună-ncontinuu-nu-pot-scoate-nici-măcar-un-sunet-încuie-uşa-de-două-ori-şi-du-te-ninge-da-ninge-habar-n-ai-cât-de-mult-te-urăsc-fugi-cât-mai-poţi.
Scara:
Le petit prince, trenul, covrigeii şi zăpada ce sclipeşte pe vârfurile din depărtare, aici plouă, acolo ninge şi nu e niciodată nevoie de mai mult.
Şarpele:
Dacă mi-ar fi spus că mă urăşte, ah, ce simplu ar fi fost atunci! Nimeni nu mi-a spus vreodată că mă urăşte, la modul serios. Chiar n-am fost capabilă să trezesc sentimentul ăsta într-un singur om, în toată viaţa mea? Toată lumea declară dragoste eternă cu atât de multă uşurinţă, de ce nimeni nu se mai aventurează să urască de-adevăratelea?
Scara:
Şi cheia ta, mă fascinează cheile. Să poţi să-ţi pui la păstrare o bucată din viaţă într-un buzunar. Să-ţi poţi bloca accesul într-un colț al vieţii tale scăpând de obiectul miraculos ce-ţi deschidea uşa spre iad. Cheia ta îmi place tocmai fiindcă pare simplă şi neşlefuită, dar n-o să găseşti pe nimeni în lumea asta care să fie în stare să-i facă un duplicat. 
Şarpele:
Întotdeauna recunosc când mă simt vinovată de ceva. Problema e că ar trebui să-mi pară rău, nu? Să promit că nu mai fac. Să încerc să mă corectez. Eh, degeaba. Nu ştiu dacă sunt capabilă să-mi pară rău cu adevărat pentru o tâmpenie. Foarte rar am regrete. Admit c-am spus sau c-am făcut o prostie, asta e, trecem mai departe. Nu e rea-voință, nu ştiu ce e. Tratez fiecare om, în frunte cu mine, ca pe o entitate de sine stătătoare şi imutabilă. Nu am neapărat pretenţia ca şi ceilalţi să mă trateze aşa. Nu am nicio pretenţie, de fapt. Trecem mai departe.

Eh, nu se termină niciodată. Zarul meu are doar două faţete, niciodată nu există teren de mijloc sau căsuţe neutre, sar spre nori şi plonjez în abisuri cu aceeaşi uşurinţă, fără să am vreun cuvânt de spus sau vreo alegere de făcut. Şi poate că nici nu e nevoie, fiindcă am impresia că fiecare îmi place-n aceeași măsură.

'Sittin' on top of the world.'

Photo by Cahilus

O fi primăvara de vină, habar n-am, dar mă izbeşte de peste tot sentimentul ăla că mai e încă speranţă pentru lumea asta. Doar la colţ se vinde vată pe băţ la un leu, se joacă Ionesco peste tot, în cinematografe rulează Gilliam, Burton şi Jeunet, apusurile-s din nou fantastice până şi văzute de la fereastră, şi aşa mai departe, de parc-aș fi nimerit în regatul lui Oz. Plănuiam să vă trântesc iar în cap o aiureală cinică şi nihilistă, dar nu mai îndrăznesc, dacă se supără Dylan şi nu mai vine? Retrag şi acritura aia de mai jos, promit să mă abțin de la orice pornire de genul ăsta (măcar azi, na), hai să fluierăm cu toții un cântecel și să țopăim pe câmpii printre lalele sau io știu ce mai fac oamenii când sunt fericiți și e primăvară și toate alea.

De fapt, pe mine mă scuzaţi, mă duc să-mi vând sufletul ca să fac rost de bani pentru bilet.

Şi eu, şi eu!

Photo by Led3

Din tavan atârnă zeci de ţurţuri, şi de pe fiecare dintre ei se scurge câte o picătură de apă la cinci minute. Ea fuge de la un ţurţure la altul, încercând să prindă stropii într-o sticlă de apă plată de jumătate de litru. Aleargă deja de vreo oră, şi încă n-a umplut-o.
Mie începe să-mi pară rău că am venit înapoi. Afară sunt 50 de grade la umbră până şi noaptea, nu e apă caldă şi o să fac meningită dacă mă mai spăl pe cap cu apă rece. Citesc din Le livre du thé, sunt răguşită şi n-am chef să vorbesc cu nimeni.
Ar mai încăpea vreo două degete de apă în sticla aia, dar ea îi pune capacul şi îl strânge bine de tot. Niciodată sticlele de apă, suc - sau orice altceva ai cumpăra - nu sunt pline până la refuz. Spaţiul ăla gol e păstrat special pentru ca particulele să aibă loc să-şi desfăşoare în voie mişcarea browniană, sau ca să poţi agita o sticlă de cola şi să ţâşnească toată spuma afară atunci când o deschizi. Sau ca să se poată lovi lichidul tot timpul de pereţii sticlei, aducându-ţi aminte tot timpul că ai ceva de băut în geantă.
Mă întreb dacă americanii cu care am venit ieri pe tren or fi reuşit să găsească drumul spre Sibiu. Păreau fascinaţi de Europa, unde bărbaţii poartă poşetă, unde nu chiar toate femeile sunt obeze şi orice tip din tren are în rucsac un bax de bere rece (or fi nimerit ei bine, ce să zic, eu de obicei nimeresc doar bere caldă şi bătrânei cu paporniţe). Data trecută am venit cu un norvegian care scria ghiduri de călătorie, mergea la Săpânţa şi care, în anul când lucrase ca profesor suplinitor, dezvoltase un sistem elaborat care îţi permitea ca, prin combinarea unui număr de termeni, să creezi o infinitate de înjurături, fără posibilitatea să se repete vreuna. Elevii fuseseră foarte încântaţi, bineînţeles. Începe să-mi placă să merg cu trenul ăsta.
Ţinea sticla plină cu apă în mână şi o studia în dreptul razei firave ce se strecura printr-o gaură din tavan. Apa era foarte curată, perfect transparentă, cu excepţia câtorva particule minuscule de calcar care sclipeau în lumină. Picături mari cădeau fără încetare de pe ţurţuri, dar nu îi mai păsa de ele. Avea o jumătate de litru de apă îmbuteliată ireproşabil şi asta era tot ce-şi putea dori.
Îmi tot repet că n-o să ajung la Sziget, că Massive Attack şi Adam Green pe parcursul a doar două săptămâni sunt mai mult decât pot suporta. Îmi cad ochii pe cocorul din hârtie albastră cu care m-am jucat, aşteptând să înceapă concertul. Trebuie să găsesc pe cineva dornic să-l adopte. Mai am un greier cu magnet şi doi trovanţi în formă de animale preistorice, dintre care unul şi-a rupt o ureche în timpul transportului. Şi mi-e dor de tine.
Raza de lumină care se strecoară în peşteră devine din ce în ce mai fierbinte, ei îi e tot mai cald, gâtul i se usucă fulgerător, cu ultimele forţe apucă sticla de apă şi o goleşte până la ultima picătură, după care oftează lung, satisfăcută în sfârşit. Pereţii peşterii se prăbuşesc în jurul ei, totul e verde, iar din înalturi continuă să cadă picături din apa binefăcătoare.
Iar eu îmi jur că n-o să mai încerc vreodată să mă uit la televizor, unde nu mai vezi filmul de reclame.

Povestea unui harap care nu era harap de fapt, da' negru tot era.

Photo by Jayxxbe

Am prins trenul. La început, am fugit după el de-adevăratelea, după toate regulile: "Nu intra în panică", "Las' că l-au luat alţii şi mai proşti", "Totul e posibil dacă ai încredere în tine". Şi am avut. Poate chiar prea multă, fiindcă la un moment dat m-am plictisit, m-am oprit să mai beau o cafea, să-mi iau apă, mâncare, reviste cu integrame, ghiduri de conversaţie, baterii pentru mp3player, Airwaves albastru, şi alte câteva chestii absolut necesare supravieţuirii. Dar trenul m-a aşteptat, cuminte, şi n-a plecat decât după ce-au trecut vreo două secunde după ce urcasem, într-un final. Încă nu ştiu în ce vagon o să mai găsesc loc sau dacă e bun de ceva biletul ăsta. Deocamdată stau pe coridor, mă uit pe geam şi visez la ce mă aşteaptă când o să cobor.
Într-o altă dezordine de idei, ieri a fost sfârşitul sfârşitului ('t was about time!), adică ultima beţie între colegi. La care nu s-a-mbătat nimeni, dar fie. Şi mă gândeam că, dacă începutul următorului început e în toamnă, momentul ăsta e cumva în afara timpului. Ca şi atunci când ceasul îţi arată 00:00, şi pentru un minut întreg, nu te mai gândeşti la nimic. Ceea ce fac, sau mai bine zis, nu fac nici eu în momentul ăsta. Fiindcă mi-e somn, nu de alta.
Aşa că întind rucsacul pe jos, mă aşez pe el, închid ochii şi-l las pe Adam Green să-mi şoptească noapte bună direct în străfundul urechilor, acolo unde ajung căştile. Ceea ce vă doresc şi vouă.
Twee twee dee.

Imediat, doamnă, imediat.

Photo by Higgledy

De mult pluteşte în aer "mirosul de vacanţă", dulceag şi sadic. E ca şi atunci când ajungi acasă târziu, înfometat, şi toată scara blocului miroase a cine-ştie-ce bunătăţi. Urci în grabă, aproape că-ţi suceşti piciorul de nerăbdător ce eşti să ajungi acasă, şi atunci când deschizi uşa, în sfârşit, îţi dai seama că mirosul venea din apartamentul băbuţei de lângă. Aşa, toată lumea se bucură de vacanţă, de vară, de toate alea, şi pentru noi urmează bacu', admiterea, şi alte metode de tortură perfecţionate de-a lungul timpului. Şi parcă îţi vine să zici, plângăreţ: "Da' nu-i coreeect...".
Să înveţi pentru bac în ultima săptămână seamănă cu fugitul după tren. Într-un fel, îi invidiezi pe cei care-l aşteaptă de mult pe peron, iar acum n-au nicio grijă. Dar, atunci când îl prinzi, sentimentul ăla de "Mno, că şi io-s în tren, la fel ca voi, chiar dacă voi staţi aici de juma' de oră, în timp ce eu am preferat să-mi beau cafeluţa în tihnă" nu se compară cu nimic. Chiar dacă tu încă mai gâfâi. Eu una n-am pierdut niciodată vreun tren, deşi de multe ori a fost cât-pe-ce. E chestie de încredere, probabil. Cu bacu' nu ştiu, că n-am mai încercat, dar nu văd de ce ar fi altfel.
Azi am descoperit ce sinistru e să ţi se adreseze (vi, mă rog) cineva cu absolvenţilor. Sună mai rău decât majoritatea insultelor pe care ţi le poate arunca cineva în faţă. Absolvenţilor. Rataţilor. Pricăjiţilor. Idioţilor. Pedofililor. Canibalilor. Absolvenţilor. Să-mi mai zică vreodată cineva aşa, şi jur că n-or să-i mai rămână mulţi strămoşi neblagosloviţi. Noroc că următoarea ocazie o să fie peste câţiva ani buni.
Păi, când te trezeşti că eşti singurul om din toată şcoala care nu e îmbrăcat în alb-negru, dar până şi cele mai prietenoase profe trec pe lângă tine fluierând, e semn bun, nu? Iar dacă după aia mai începe şi o furtună, şi ca să ajungi la masa vecină trebuie să treci printr-o cascadă, atunci n-ai decât să te bucuri, şi să fluieri şi tu în continuare.
Ceea ce o să şi fac.

r-e-s-t-e-c-p

Photo by Derafa

Piticul uitase să se radă sub braţ, dar asta nu-l opri să se dezbrace în pielea goală şi să sară în fântâna arteziană din centrul oraşului. O respectabilă doamnă, de o vârstă respectabilă îi ceru cu tot respectul de care era în stare să se radă data viitoare, fiindcă arăta absolut dezgustător. Piticul îi spuse să-şi vadă de treabă, fiindcă întregul lui corp era acoperit cu păr, deci ce diferenţă ar fi făcut câţiva centimetri pătraţi în plus sau în minus? Doamna începu să înjure ca un marinar şchiop de ambele picioare, îşi strânse şi mai tare mânerele poşetei şi plecă în viteză. 

"Start wearing purple, wearing purple
Start wearing purple for me now
All your sanity and wit, they will all vanish, I promise
It's just a matter of time." 

Asta fredona piticul în timp ce făcea duş, cântecul cel mai persecutat pe nedrept din istoria omenirii.

Baba cea isterică se întoarse trăgându-l după ea pe un poliţist care avea şapca pusă strâmb. Poliţistul trăgea după el o cosmeticiană care trăgea după ea un pachet imens de benzi de ceară rece.

Piticul se holba la ciudata procesiune care se îndrepta spre el. În câteva fracţiuni de secundă, poliţistul îl extrase din fântână, îl înveli într-un prosop mare, bleu şi pufos, îl şterse grijuliu de fiecare picătură de apă, după care baba îl apucă de mâini, poliţistul de picioare, iar cosmeticiana începu să-i smulgă toată blana de pe corp, începând cu zona axilelor. Când operaţiunea luă sfârşit, îl dădu pe pitic, care era roşu ca un rac, cu ulei de bebeluşi pe tot corpul, pocni din degete şi se risipi în aer. Poliţistul îşi privi chipul nedumerit în apa fântânii, îşi aşeză şapca în poziţia regulamentară, după care smulse poşeta vintage a babei şi fugi cu ea. Baba începu să urle, apoi se resemnă amintindu-şi că el e singurul poliţist din zonă şi că n-are cine altcineva să-i vină în ajutor. Şi într-adevăr, poliţistul apăru după câteva minute, încă gâfâind în urma efortului. O conduse politicos pe doamna din care numai vârsta mai rămăsese respectabilă la secţie şi o rugă cu tot respectul să facă portretul hoţului. Din nefericire, ea habar n-avea să deseneze, aşa că mâzgăleala de pe hârtia ei semăna frapant cu piticul. Poliţistul îl recunoscu şi se îndreptă în grabă spre fântână ca să-l aresteze dar, tot din nefericire, piticul se dusese înapoi acasă la el, unde dormea ca un copilaş proaspăt îmbăiat şi epilat pe tot corpul.

Morala? Apa trece, pietrele rămân.

Mai devreme sau mai târziu.

Photo by Martina Carnesciali

verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde verde.
zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă zăpadă.
baloane roşii fundiţe roşii degete la fel de roşii faci ceva şi nu ştii de ce.
luaţi şi mâncaţi aceasta este ciocolata mea cu mentă.
negru mov închis mov mov deschis bleu deschis bleu albastru albastru închis negru.
ziua naţională a cui vreţi voi, atâta timp cât nu mergem la şcoală. ce, pică sâmbăta? păcat. mare păcat.
a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, ceva care se chema cumva da' nu mai ştiu cum aşa că las-o baltă. nu prea conta, oricum.
vreau mănuşi multe şi colorate şi fiecare deget să aibă altă culoare şi să am mai multe degete fiindcă zece nu-mi sunt destule şi oricine ştie că de fapt cei mai buni bulgări de zăpadă se fac la patru mâini.
oricum, dacă mai ninge ne ducem diseară în parc, facem câţi oameni de zăpadă putem şi după aia îi mâncăm pe toţi.
şi pe cer or să zboare zeci de reni cu nasul roşu ca fundiţele alea pe care le purtăm noi în timp ce împărţim prezervative oamenilor în ziua când se comemorează două dintre cele mai mari calamităţi care s-au năpustit vreodată asupra omenirii. (da, e cam proastă gluma, până şi după standardele mele)
şi când o să ne întoarcem n-o să fie curent şi o să ne uscăm părul la căldura lumânărilor şi după aia o să mirosim a brad fiindcă avem numai lumânări de crăciun.
şi nimeni n-o să se ferească de zăpadă cu umbrele.
nici măcar verzi.