Povestea unui harap care nu era harap de fapt, da' negru tot era.

Photo by Jayxxbe

Am prins trenul. La început, am fugit după el de-adevăratelea, după toate regulile: "Nu intra în panică", "Las' că l-au luat alţii şi mai proşti", "Totul e posibil dacă ai încredere în tine". Şi am avut. Poate chiar prea multă, fiindcă la un moment dat m-am plictisit, m-am oprit să mai beau o cafea, să-mi iau apă, mâncare, reviste cu integrame, ghiduri de conversaţie, baterii pentru mp3player, Airwaves albastru, şi alte câteva chestii absolut necesare supravieţuirii. Dar trenul m-a aşteptat, cuminte, şi n-a plecat decât după ce-au trecut vreo două secunde după ce urcasem, într-un final. Încă nu ştiu în ce vagon o să mai găsesc loc sau dacă e bun de ceva biletul ăsta. Deocamdată stau pe coridor, mă uit pe geam şi visez la ce mă aşteaptă când o să cobor.
Într-o altă dezordine de idei, ieri a fost sfârşitul sfârşitului ('t was about time!), adică ultima beţie între colegi. La care nu s-a-mbătat nimeni, dar fie. Şi mă gândeam că, dacă începutul următorului început e în toamnă, momentul ăsta e cumva în afara timpului. Ca şi atunci când ceasul îţi arată 00:00, şi pentru un minut întreg, nu te mai gândeşti la nimic. Ceea ce fac, sau mai bine zis, nu fac nici eu în momentul ăsta. Fiindcă mi-e somn, nu de alta.
Aşa că întind rucsacul pe jos, mă aşez pe el, închid ochii şi-l las pe Adam Green să-mi şoptească noapte bună direct în străfundul urechilor, acolo unde ajung căştile. Ceea ce vă doresc şi vouă.
Twee twee dee.