Despre pericolele autodiagnosticării şi calendarele de advent.

Photo by Girlgerms

Eşti o javră nerecunoscătoare.
Cu gândul ăsta m-am trezit acum vreo două zile. Îmi răsuna întruna în creier, ca un cântecel care apare de niciunde şi de care nu mai poţi scăpa nici mort. Atâta doar că eu ştiam exact de unde vine, şi meritam reproşul pe deplin.
Pe vremuri, îmi construisem o jucărie pe care-o numeam cu drag Mirificul Meu Blog. Aveam şi-un cititor imaginar, cu care mai stăteam de vorbă câteodată, atunci când nu îl ignoram cu desăvârşire. Tăcea, săracul, şi-mi asculta nesfârşitele aberaţii, lamentări şi poliloghii fără să crâcnească. Apoi, încetul cu încetul, l-am lăsat de izbelişte şi pe el, şi pe joc. Mi-am lăsat vizuina pradă paraginii, păianjenilor şi picotelii şi m-am prefăcut că nu văd, până când n-am mai fost în stare să mă joc defel. Nici cu lucrurile ce mă pocneau direct în faţă, nici cu cele de la capătul străzii. N-am mai văzut nici jucăriile ce-mi stăteau chiar sub ochi, nici deasupra lor, nici în lungul nasului, şi nici la stânga lui.
Ce-i drept, la un moment dat mi-am dat seama că îmi lipsea ceva. Am scurmat prin biblioteci, pe internet, prin librării şi prin vecini. Am încercat sute de tratamente şi soluţii, regimuri şi descântece, cu din ce în ce mai multă disperare. Dar n-am reuşit defel să-mi dau seama de ce nu mai vedeam. Şi începusem să mă resemnez.
Până alaltăieri. Eşti o javră nerecunoscătoare, mă pocni din senin prietenul ăsta al meu imaginar.
Şi, dintr-o dată, apăru o fărâmă de lumină. Dragul de el era şi oftalmolog, pesemne. Şi descoperise că, din frică, lene şi plictiseală, începusem să-mi închid ochii, puţin câte puţin. Până când n-am mai zărit nimic, şi-atunci am stabilit că n-a mai rămas nimic demn să fie văzut.
 
Dragilor,
din pilda mea să învăţaţi
că, dacă vi se pare că orbiţi,
la goană-ndată s-o luaţi
până la vraci nu vă opriţi.

Şi, drept mulţumire pentru că-mi fusese devotat timp de patru ani şi-o lună - cât o viaţă de hamster! - am hotărât să stau cu el la poveşti în fiecare zi, măcar până la Crăciun. Deocamdată încă port ochelari, deci iertaţi-mi poticnelile. Dar trebuie să-mi duc tratamentul până la capăt.

Pasul doi: uită-te la mai multe filme de groază.

Photo by LalA-vi-Doll

Există pe lumea asta mulți oameni ciudați și asta e perfect ok - atâta timp cât nu deranjează pe nimeni - cu asta e de acord toată lumea, nu? Dar cea mai bizară specie, cei ce-ar putea să câștige oricând orice premii s-ar oferi în domeniul ăsta sunt Oamenii Care-ți Scapă Printre Degete. Fac în așa fel încât să-ți fie dor de ei în cele mai neașteptate momente, și mai ales atunci când sunt chiar acolo, lângă tine. Ți se strecoară în vise, și te trezești cu gândul că ceva nu e în regulă cu tine, de ai ajuns să îți reprimi genul ăsta de sentimente de care tu n-aveai habar, dar care-au apărut probabil de multă vreme, din moment ce ies la iveală în felul ăsta. Posedă o energie curioasă, care te împiedică să le spui ce-ai vrea, oricât de sincer și deschis ai fi cu toți ceilalți din jur, ajungi să târăști după tine saci întregi de vorbe nerostite, iar partea cea mai ciudată e că ți-e complet imposibil să scapi de ele, până când conversațiile voastre vor atinge pragul maxim al stângăciei și penibilului. Ai impresia că nu te poți niciodată uita la ei, nu poți să le ghicești ceva în privire, ci treci prin ochii lor ca și cum ar fi făcuți dintr-un material încă nedescoperit, extrem de suspicios și cu atât mai fascinant. Te fac întotdeauna să crezi că dedesubtul straturilor la care are acces toată lumea se ascund grămezi de virtuți la care muritorii de rând nici nu îndrăznesc să viseze, până când te trezești plănuind să le deconspiri, să le pui în slujba omenirii, sau măcar să te înfrupți și tu din preaplinul lor.
Aici greșești. Ajuns în punctul ăsta, ai face bine să fugi cât te țin picioarele, asta dacă nu cumva faci parte dintre oamenii care jubilează când reușesc să doboare statuia de pe postament, să spargă balonul roșu, să urle din toate puterile că Moș Crăciun nu există și că ei nu cred în zâne. Dacă te recunoști printre ei, va fi plăcerea ta deosebită să anunți că secretul Oamenilor Care-ți Scapă Printre Degete e că sunt complet goi pe dinăuntru, și asta îi face să fie tot ce vor ceilalți să găsească în cineva.

P.S. Moș Crăciun există, și te rog să faci bine și să nu mai răspândești minciuni.

Miroase-a frig.

Photo by Przypadek

Cândva demult, în casa asta trăia un ciclop. Nu era genul ăla de ciclop frustrat, care fuge cu o bâtă în spinare după oamenii normali, în scopul de-a le modifica puțin fizionomia, după chipul și asemănarea lui, dacă în sens invers nu se poate. Ăsta era și el un om cât se poate de normal, atâta doar că avea un singur ochi, în loc de doi. Îi plăcea să se uite cum ninge, și iarna dormea întotdeauna cu jaluzelele trase, bucurându-se de fiecare fulg ce se așeza pe brăduțul din fața geamului. Citea din aventurile lui Conrad și își imagina cum ar fi fost dacă s-ar fi născut cu doi ochi, ca toată lumea, și-ar fi putut să se facă marinar. Ăsta era visul lui cel mai mare, să aibă măcar o barcă și o vâslă și să se plimbe încolo și încoace. Din păcate, pe lângă că avea un singur ochi, mai era și alergic la vopsea. Și toată lumea știe că toate bărcile și vâslele trebuie date cu un strat sănătos de vopsea, ca să nu putrezească lemnul.
Așa că ciclopul stătea toată ziua acasă, jucând FreeCell. De când descoperise jocul ăsta, nu pierduse nici măcar o singură dată. Când ajungea la o sută de jocuri câștigate, reseta scorul, și o lua de la început. De obicei, făcea chestia asta în fiecare duminică seara, ca să o ia de la început lunea. Făcea clătite cu dulceață de mure, și întotdeauna lăsa câte două-trei pe masă, pentru băiatul care stătea la etaj, cu care împărțea bucătăria. Era mulțumit de viața lui, nu se plângea. Dacă purta o șapcă sau o glugă suficient de bine trasă pe unicu-i ochi, trecea neobservat. Mai ales iarna, toată lumea are ceva pe cap. Sunt oameni cărora nu li se mai văd decât ochii, printre căciulă și fular. Mai sunt și oameni cărora le e și mai frig, și-și lasă doar un ochi acoperit. Probabil de-aia îi plăcea lui iarna atât de mult, pe lângă că ningea, bineînțeles. Se plimba prin oraș când era destul de frig și toți erau ciclopi. După care se topea zăpada și toți erau nevoiți să vâslească dintr-un loc în altul. El și-a dat seama că nu se poate să fii și ciclop și marinar în același timp.
Până într-o zi, când s-a dus și el până la alimentara de la colț, fiindcă rămăsese fără dulceață de mure. Și o cicloapă înfășurată într-un fular mare, tricotat și verde, a vrut să-i fure ultimul borcan din față. El, fiind foarte politicos, n-a protestat, ba chiar a vrut s-o ajute să-l ia, fiindcă ea n-ajungea la raftul de sus. Dar ea n-a înțeles intenția lui, și-a început să urle după ajutor. S-au adunat mulți oameni, toți ciclopi, și-au început să fugă după el, fiecare cu câte-o unealtă de uz gospodăresc în mână, doar-doar or pune mâna pe el, să-l învețe minte. Dar zăpada începuse să se topească între timp, și așa s-au trezit toți alunecând la vale, călare pe-un torent la fel de categoric ca și ei.
A doua zi, toți aveau câte-un ochi bandajat, fiindcă singurul căruia-i fusese milă de ei și le stopase coborârea era un gard, și încă unul de beton. Și, cum unica porțiune din fețele lor ce nu era acoperită de fulare era câte-un ochi, ăsta a avut de suferit. Și-acum veniseră toți să-și ceară scuze de la ciclopul nostru, că începeau și ei să vadă cum e să ai un singur ochi.
Dar el tocmai venise de la doctor, și pe urechi i se sprijinea o lentilă mare, care-i acoperea ochiul. Fiindcă jucase prea mult FreeCell, și îl obosise prea tare. Un copil a-nceput să strige după el: "Doi-Ochi! Doi-Ochi! Ha ha! Doi-Ochi!"
Dar lui nu-i păsa, fiindcă trecuse pe la bunica lui, care-i dăduse un borcan cu dulceață de mure cum îi plăcea lui. Și-atunci a început din nou să ningă. El și-a luat vâsla și-a plecat la plimbare.

0%. Mai puţin şi ajungem la 7%. Şi acolo ne putem opri.

Photo by LenaUkyou

În ultima vreme m-am apucat de tot felul de poveşti dubioase, şi n-am reuşit să termin nici una. Deci, încă un somnifer revoluţionar. Bine, îl ştiam de mult, dar l-am păstrat pentru cele mai negre dintre zile. Mi-e o lene cumplită, m-am săturat de scris chestii speciale, vezi doamne, în tot felul de albume soioase, m-am săturat să dorm atât de mult şi, pentru a mia oară, vreau să mă tund zero şi să mă mut în Islanda. Şi, culmea culmilor şi dovada supremă că ceva e foarte putred în zonă, nu vreau să se termine şcoala. Chiar nu vreau.
N-a mai plouat de vreo săptămână, şi mi-e tare dor, am terminat în sfârşit porcăria aia de site pentru atestat, am din nou unghiile albastre şi abia aştept să găsesc o foarfecă şi să tai orice fir de păr care depăşeşte doi centimetri, pentru început. Degeaba, n-are rost să mă imaginez în posturi de hippioată cu pletele-n vânt. N-am destulă răbdare pentru asta.
Mi-e somn din nou, şi sub patul meu se tot adună cărţi care urlă să le citească şi pe ele cineva odată, şi nu reuşesc deloc să trec de numărul-deloc-magic de 40 de filme-pe-care-urmează-să-le-văd-în-curând.
Mi-e somn, mi-e somn, mi-e somn din nou. Cred că ar fi o idee destul de bună să dau mai des pe la şcoală, ca să nu mă mai trezesc afirmând vehement cum că nu vreau să se termine naibii odată totul. Că eu chiar nu vreau asta, asta e cu totul altă poveste. Şi mi-e somn oricum, aşa că o s-o spun altă dată, când chiar o să am nevoie de asemenea somnifere cu acţiune rapidă.
Ta dam.

Şi ne era somn.

Photo source unknown

Oare cât timp ai putea să te uiţi în gol? întrebă el.
Adică unde e golul? Cât de gol trebuie să fie ceva ca să-l poţi numi gol? Ce se află în interiorul golului? De ce e golul atât de gol?
Cât timp, altă discuţie. Timp frumos sau timp urât? Şi dacă ai rămas fără timp? Mi s-a stricat clepsidra, şi acum nisipul nu mai curge decât în sus.
Păi, nu ştiu, na. Încercăm?
Cel care pierde face clătite. Zece. Cinci mie, cinci ţie. Patru cu dulceaţă de fructe de pădure, patru cu nuci caramelizate, una cu nimic şi una fără nimic.
De acord. Eu o vreau pe aia cu nimic.
Şi eu pe aia fără nimic.
S-a făcut.
Gol? Unde e golul? Acolo unde te uiţi tu în mod sigur nu e gol, e tipa de vizavi, şi nici măcar nu e goală.
Da' nici tu nu te uiţi în gol, văd clar că te holbezi la mine.
Păi da, eşti cât se poate de gol. Pe dinăuntru, vezi doamne.
Hai, bă, nu la asta mă refeream când am zis să ne uităm în gol.
Exact.

No rephrasing.

Azi a nins. Pentru prima şi mi-e teamă că ultima dată iarna asta. În concluzie, am reuşit şi eu (vorba vine, fiindcă a mea contribuţie a constat în cea mai mare parte în mănuşa roşie on top pe care mi-am cumpărat-o împreună cu una identică dar mai puţin murdară în ajun de Crăciun, aşteptând în faţă la Fornetti ceva colegi de colindat... adevărată exorcizare prin shopping, ce mai!), în fine, am reuşit să fac un omuleţ de zăpadă, chestie la care visez de cei câţiva ani buni de când ninge o singură dată pe an, şi atunci tocmai în singura zi din lună în care n-am nici un chef să ies din casă. Nu că azi aş fi avut în surplus, dar am fost extrasă cu forţa din pat şi trimisă la făcut îngeraşi în zăpadă, chestie care nu mi-a ieşit tare bine, dar s-a soldat în schimb cu una bucată palton ud plus mai multe bucăţi înjurături referitoare la părţile sensibile, respectiv la anumiţi cunoscuţi decedaţi sau în viaţă ai persoanelor responsabile pentru locurile din oraşul ăsta ce te aşteaptă de obicei cu vin fierbinte, ciocolată fierbinte, ceai fierbinte sau măcar o cană cu apă fierbinte (cuvântul-cheie fiind fierbinte, pliculețele ți le aduci de acasă, după preferințe). Dar ți-ai găsit, în vreme de război. Eram pe cale să declar armistițiu Mac-ului (da, acelui Mac) da' până și ăla era plin de copii cărora le place zăpada doar privită de la fereastră. A se citi zăpada, şi nu mocirla aia pe care o găsești pe la noi prin centru. Colac peste pupăză sau pupăză peste un colac de plastic pe gheața de la patinoar care începe să se topească (vorbesc foarte serios, am visat eu azi-noapte, vă zic), ghici unde am mai găsit zăpadă nepângărită și pufoasă și care să scârțâie chiar și la câteva ore după ce a încetat să ningă? În curtea unei biserici, drept pentru care am purces la pângărirea ei (a zăpezii) în primul rând, iar în al doilea la construirea migăloasă a unui om de zăpadă cu înălțimea de 25,3 cm și diametrul bazei de aproximativ 15 cm, a cărui caracterizare mai amănunțită o poate face orice doritor pornind de la ilustrația de mai sus. După care am ajuns acasă, am băut o cană de ceai fierbinte, am văzut un film, timp în care zăpada se plictisi și plecă înapoi la polul nord (neapărat magnetic) sau la Muntele Athos al celor mai norocoși decât mine, care au urcat și coborât chestii mai interesante decât patul, canapeaua, fotoliul sau în cel mai bun caz vreo mașină (nici tramvaiele nu circulă încă).
Şi nici mâine n-o să fie mai bine, pentru că pe foile de xerox lipite cu scotch de ușile tuturor cafenelelor scrie clar că până în 4 n-are rost să mai dea nimeni pe acolo fiindcă toți au plecat naibii undeva unde nu le pasă că nouă nu ne-au mai rămas decât câteva bodegi infecte unde să ne înecăm amarul primei zăpezi adevărate de anul ăsta. De fapt, primei zăpezi de anul ăsta. De fapt, anul ăsta nu pare prea strălucit și nici n-au trecut decât trei zile din el dintre care două mi le-am petrecut dormind.
Şi mda, îmi trecuse prin minte să înfig în omulețul ăla o furcă sau o cruce sau ceva să-i țină de urât la noapte, dar m-am gândit că oricum o să se topească până atunci, până și mănușa a trebuit să mi-o recuperez, și oricum, nu mă ocup eu cu așa ceva.
Asta ca să nu zic că nu m-am ales cu nimic anul ăsta. Despre petrecerea de rev', nu zic nimic, fiindcă nu prea au mai rămas strămoși neblagosloviți și am epuizat toate mijloacele de întoarcere înapoi în timp. Înainte, când încă mai vedeam steluțe și mă gândeam, inocentă, că te poți simți bine oriunde dacă ai în jurul tău oamenii potriviți, chiar dacă ai dormit patru ore cu o noapte înainte.
Şi tot degeaba.

I hate you.

Photo by BlessedChild

Îmi bat capul cu tot felul de cadouri geniale pentru cel puţin jumătate dintre oamenii cu care am avut vreodată de-a face şi nu mai am bani şi nici timp şi nici pe unde să cotrobăi. Deci mda.
Adică, oricât aş părea eu de cinică, se întâmplă să ador atmosfera aia de Crăciun, familia adunată în jurul mesei încărcate mai ceva ca bradul, colindători, vin fiert cu scorţişoară, filme Disney la gura sobei, oameni fugărindu-se prin oraş ca să poată cumpăra cât mai multe kitch-uri chinezeşti şi sclipicioase cu pretenţii de cadouri şi decoraţiuni, cu puţin noroc şi un pic de zăpadă, fulare lungi din lână colorată, bocanci coloraţi, mănuşi cu un singur deget, miros de portocale şi plăcinte cu nucă, reni cu nasul roşu, hârtie igienică cu model cu steluţe, sticle de Cola cu Moşi Crăciuni mari pe ele, e perioada în care îmi pare cel mai bine că n-am televizor deşi plătim cablul oricum.
Cu toate astea, încerc iar să îi conving pe ai mei să nu luăm brad, măcar din motive ecologice dacă nu din cauza banilor pe care i-aş putea folosi eu cu mai mult spor în loc să-i dăm pe o chestie care o să stea vreo săptămână - două în sufragerie, încurcând lumea şi împrăştiindu-şi acele peste tot, după care o să aterizeze în cel mai apropiat tomberon, şi pentru care oricum n-am nici o idee drăguţă de decorare. Asta nu înseamnă că o să avem brad artificial. Peste cadavrul meu şi nici măcar atunci.
În rest, numai de bine, s-au făcut în sfârşit pozele pentru album şi nu l-am lăsat pe nenea ăla mare maestru să-mi facă poze cu mâinile-n şold, picior peste picior sau ţinându-mi gulerul ca să nu cadă fiindcă ştiam sigur că era cusut bine.
Am trimis deja scrisoarea în care cer în primul rând un covor foarte gros şi verde şi draperii la fel, în al doilea luna de pe cer şi un pian vienez cu coadă, iar în al treilea un elf de casă cum avea Harry Potter (ce, numai el?), preferabil pe Dobby fiindcă şi eu sunt împotriva sclaviei, care să-mi ţină de urât când o să intru în rândul lumii şi-o să citesc şi eu cartea aia, de Crăciun la gura sobei desenate cu cretă pe perete, ca să prelungesc mahmureala inevitabilă).
Eh, dar Moşul mă urăşte, ca şi toţi ceilalţi moşi cu care-am avut vreodată de-a face, şi oricum asta nu mă afectează fiindcă eu îl urăsc şi mai tare. Oare dacă strigi tare "Eu nu cred în Moş Crăciun", are acelaşi efect ca şi asupra zânelor? Adică i se stinge luminiţa din vârful căciulii îmblănite şi se topeşte încet ca şi Frosty când îi înfigi un laser cu rubin în ochi? Ar trebui să încerc. Dar nu, cel mai probabil ar muri doar un elf nevinovat (Aţi observat că ei nici măcar nu au căciuli îmblănite deşi e exact la fel de frig şi pentru ei? Şi doar Moşului îi ţin de cald şi straturile de slănină suprapuse cu grijă pe sub haina aia.)
Mă rog, destul. Poate că îl urăsc doar pentru că n-a ştiut niciodată să-mi aducă ceea ce-mi doream cu adevărat, pentru că pe vremuri purta bocanci ca tata şi acum se plimbă în adibaşi, deşi e iarnă şi la pol n-ar rezista nici o secundă, ceea ce dovedeşte cât de fake e.
Ah, şi nici măcar nu era vorba despre el.

Azi e altfel.

Photo by Rachel Hurst

Promit că n-o să te mai ignor.
Promit că n-o să mai fac glume proaste pe seama ta.
Promit că o să-mi aduc aminte că viaţa mea e așa cum e şi datorită faptului că tu faci parte din ea.
Şi tu, tu ce-o să faci?
Hm, să vedem...
O să chiulim fiecare de la şcoala lui într-o zi ploioasă de luni, o să ne întâlnim la gară şi o să ne luăm bilete pentru cel mai apropiat oraş mare.
O să urcăm în tren, fiecare cu câte o cafea de la automat în mână.
O să ne aşezăm unul în faţa celuilalt, o să privim pe fereastră, o să sorbim tacticos din paharele de plastic, o să ne uităm la ceas la intervale de câte zece minute, şi la un moment dat o să ne plictisim, fiindcă drumul durează o oră şi jumătate şi cafeaua s-a terminat de mult.
O să coborâm împreună din tren.
Tu o să-ţi uiţi umbrela şi la fel şi eu, aşa că o să trebuiască să ne cumpărăm altele, fiindcă o să plouă mărunt şi iritant.
După ce-o să ne tot învârtim într-un mod absurd și delicios de-a dreptul, o să găsim pe o străduţă lăturalnică un magazin de umbrele cum nici nu ne imaginam că ar putea să mai existe în zilele noastre, de unde o să ne cumpărăm fiecare câte una, a mea verde închis cu buline albe, a ta cu pătrăţele verzi şi albe.
Fiindcă ploaia o să se oprească, o să ne sprijinim de ele ca de nişte bastoane, şi aşa o să ajungem la ceainăria noastră preferată, care e tot pe o străduţă lăturalnică.
Acolo o să se asculte jazz şi noi o să avem chef să dansăm, chiar dacă nici unul nu are habar cum se face asta.
După două căni de Earl Grey cu lapte, o să mi se facă poftă de ceaiul cu numele cel mai ciudat din meniu, dar o domnişoară cu ochi foarte verzi şi fustă foarte mov o să-mi spună că îi pare rău, dar ultimele firimituri le-a folosit pentru cel care stă la masa mea.
O să mă întorc la masă, iar tu o să-mi oferi zâmbind cana de ceai pe care o comandaseşi pentru mine, fiindcă ştiai că asta o să vreau.
Fiindcă ploaia n-o să se oprească, o să ne despărţim la primul colţ de stradă.
Eu o să-mi cumpăr doi covrigi legaţi cu sfoară, dintre care o să mănânc doar unul, după care o să găsesc un automat şi o să vreau să-mi cumpăr o ciocolată caldă, dar o să-mi aduc aminte că toţi banii mei mărunţi sunt în portofelul tău.
La următorul colţ de stradă o să mă întâlnesc cu tine, care o să-mi întinzi un covrig de care o să
atârne o sfoară, şi o să-mi povesteşti cum ai vrut să-ţi cumperi o ciocolată caldă, dar ţi-ai adus aminte că toate monedele tale sunt în portofelul meu.
O să facem schimb de covrigi şi de portofele, care nu or să conţină altceva în afară de monede şi bilete la un concert într-o seară de luni.
La un colţ de stradă o să găsim o chitară zăcând pe jos, o să ne aşezăm lângă ea şi o să începem să cântăm tot ce ne trece prin minte. În jurul nostru or să se adune tot mai mulţi oameni, iar chitara o să treacă din mână în mână, fiecare o să cânte câte ceva şi nimănui n-o să-i pese de ploaie, care o să se plictisească şi o să se oprească la un moment dat.
Şi aşa o să se facă seară, şi o să vrem să mergem la concert, dar n-o să ne mai recunoaştem biletele fiindcă din greşeală amândouă fuseseră fabricate la fel. Aşa că o să le punem unul lângă altul, o să închidem ochii şi fiecare o să ia unul dintre ele.
Când o să deschidem ochii o să vedem că fiecare are în mână câte o frunză uscată, iar biletele or să fie luate de vânt şi duse undeva într-un parc din apropiere unde o fată îşi scrie numărul de telefon pe o frunză, pe care o să i-o dea unui băiat care aşteaptă în mijlocul unui labirint cu înălţimea de jumătate de metru şi o suprafaţă de aproximativ 9,345 metri.
Şi atunci noi o să ne căutăm drumul înapoi spre gară, o să ne cumpărăm câte un ceai de lămâie de la automat şi o să aşteptăm trenul cu numărul 4023, care o să ajungă cu zece minute mai devreme decât în program.
A doua zi o să mă trezesc la ora 7, o să înjur dimineţile odioase de luni şi o să plec la şcoală. În buzunarul sacoului o să găsesc o sfoară, o frunză uscată şi un portofel cu Bart Simpson.

Probabil nu contează.

Image by MissPiggy

"Astăzi am să merg printre oameni
Şi-am să le desenez chipurile-n gând
Iar diseară când voi ajunge la tine
În chiuvetă am să mă scufund
Am trecut ieri pe la garderobă
Şi mi-am luat haina de om fericit
Pe stradă e plin de oameni ca mine
Defilăm toţi cu-n zâmbet amorţit." (Kumm - La La La)

Nu mai plouă, e înnorat, plictisitor, am o stare cretină.
Am atins măreaţa performanţă de-a învăţa Steaua sus răsare la chitară.
Am terminat Elefantul a dispărut de Murakami. Favorite: Lederhosen, Al doilea atac la brutărie, Căderea Imperiului Roman.
Ieri am văzut Out of Africa. Deprimant. Tot The White Massai mi-a plăcut mai mult. Mai puţină love story şi mai multă Africa aşa cum e ea. Azi mai mult decât atunci, poate.
Mai am vreo zece minute din Diarios de motocicleta. Urăsc să fiu nevoită să mă opresc în timpul unui film. Dvd-ul nu e la mine, aşa că o să văd restul mâine, probabil, şi atunci o să-mi dau seama ce-i cu el.
Momentan tu nu exişti şi nici nu am nevoie de tine. Vezi despre ce vorbeam când îţi ziceam că am nevoie de zile în care să mă plictisesc doar pe mine însămi fără să le mai bat capul şi altora?
Şi, axioma mea preferată pe ziua de azi (şi de ieri): Life's a joke, no matter that you get it or not. Nu e de nimeni, dar eu îmi pot permite să-mi compun singură motto-urile.
Şi mda, am fost ieri şi am votat. Ca să mă simt importantă. Nu că n-aş fi.

Şi se făcu lumină.

Photo by Michal Tokarczuk

În sfârşit, am terminat şi eu Barbă Albastră a lui Vonnegut. Adică să ne înţelegem: dacă ar fi fost a mea, aş fi terminat-o acum vreo lună, când am şi început-o, dar aşa a trebuit să aştept până am pus din nou mâna pe ea.
And it feels so damn good, acum că mi-am intrat în ritm şi-am început din nou cursul de chitară, că citesc şi văd filme din nou. E ca şi cum mi-aş zice: ştii ce, dă-o naibii de şcoală şi de bac, doar n-o să-mi schimb toată viaţa acum numai ca să fie ai mei mulţumiţi, că şi-aşa n-or să fie vreodată.
Cât despre Barbă Albastră, numai de bine, după cum era şi previzibil, de altfel. Mai vreau Vonnegut, dar în colţişorul ăsta uitat de lume nu prea găseşti nimic. Cred că am ochit Galápagos la bibliotecă, ceea ce înseamnă că dacă am noroc poate o să mai fie acolo şi data viitoare. Breakfast of Champions mi-ar fi trebuit în primul rând, dar o să mă mulţumesc cu ce mai găsesc deocamdată.
În rest, ascult muzică cu disperare, ca şi cum ar urma să dispară tot cândva într-un viitor apropiat. Vreau să văd, să aud, să citesc, să ştiu tot. Aşa o stare n-am mai avut de secole şi sper să dureze cât mai mult.
M-am săturat de fazele alea în care eu sunt subiectul principal şi ceilalţi nu contează. Adică-s ok, atâta timp cât mie mi-e bine. Din fericire, mă plictisesc extrem de repede de ele.
Ce chestii mi-au intrat din nou în sistem zilele astea: Angela McCluskey, Rasputina, Pogues, Noblesse Oblige, PJ Harvey, Cibo Matto. Mai sunt doar două zile până la ziua comemorării şi mă simt mai bine decât niciodată, în loc să mă apuce depresiile. Şi mai e şi soare şi cald, ca să pot pierde vremea prin parcuri.
Să nu zic în ceas rău, fiindcă la mine nu se poate şti niciodată.
În concluzie, zise Rabo: Tot ce priveşte viaţa e o glumă. Nu ştii asta?
Nu, răspunse el.

Se sting şi ploile.

Photo by Greenvox

Mai ninge din când în când.
Iar mă urăsc. Încă o săptămână. Jeez, ce bătrână mă simt.
Cred că asta se cheama autoexil. Dar nu pot să îmi pese de ei. Sunt prea obosită. Iar lor nu le pasă fiindcă mie nu-mi pasă destul cât să-i fac să le pese.
Aceleaşi texte obosite dintotdeauna. Ar trebui poate să încerc să dorm câteva zile şi să mai văd dup-aia.
Şi vreau să ningă de-adevăratelea. Şi vreau... nu am idee ce vreau, vreau doar ceva fain, surprise me.
Oh, şi nu te gândi la el. Cum o să faceţi îngeraşi în zăpadă, şi o să aveţi amândoi fulare lungi de tot şi colorate. Cum o să faceţi poze cu zăpadă multă. Cum o sa încerce pentru a mia oara să te înveţe să schiezi. Cum o să fie vacanţă, şi o să aveţi timp să vă vedeţi în fiecare zi. Cum o să-ţi aduci aminte cât de plictisitor e şi el. Şi cât de tare îl urăşti.
Dar nici măcar nu era vorba de el.
Vreau şi eu o idee drăguţă pentru ziua mea, atâta tot. Şi ceva de făcut, dacă tot vine Crăciunul. Dar lasă, te iert de data asta.
La o adică, mai e timp.

Ce se întâmplă când mufa căştilor iese şi muzica ta se revarsă în tot cartierul.

Începi să urli către vecinul de deasupra să dea muzica mai încet?
N-am mai plâns de foarte mult timp, şi asta mi se pare trist.
E ciudat de tot când ajungi să sari de la cel puţin un film pe zi - de multe ori două sau trei sau patru sau câte cere dispoziţia - la unul pe săptămână. Şi tot zic că e din cauza şcolii, dar nu mai sunt atât de sigură.
Cică o să fie frig de luni. Frig de tot.
Oare? Suficient de frig încât să ningă? Măcar de ziua mea?
Mda, încă nu am idee ce vreau să fac.
Big number, pe naiba. Măcar să supravieţuiesc zilei ăleia şi dupa aia n-o să mai vreau nimic.

Photo by Aqueous-Sun

Ploua, şi voiam să ajung în staţia de tramvai. Acolo nu era nimeni.
Nu e nimic interesant la o staţie de tramvai. Acolo doar vin tramvaie, şi staţionează. Mai vin şi oameni din când în când.
Ce aş fi putut eu să fac într-o staţie de tramvai?
Şi m-am gândit să te aştept pe tine. Câteodată chiar îmi place să aştept. Atunci când reuşesc să mă eliberez de grabă, de somn, şi de micile pusee paranoice pe care le am de obicei în cazuri din astea.
Şi mda, de data asta ai venit.
Ce urmează şi de ce ai venit sau de ce te aşteptam nu ştiu nici acum. Ploua doar, şi asta e bine întotdeauna.
Ce era atât de special la toată povestea?
Nimic. În afară de faptul că amândoi aveam umbrele verzi.
Mulţi oameni au. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.
Şi mulţi oameni aşteaptă tramvaiele care vin la intervale din ce in ce mai mari.
Eu te-am întrebat cum te cheamă, iar tu, în loc să-mi răspunzi, ţi-ai închis umbrela şi ai lăsat ploaia să-ţi ude părul pe care-l aranjaseşi probabil câteva zeci de minute. Aşa că eu ţi-am zis Fiul Ploii.
Iar n-ai zis nimic, te-ai mulţumit să râzi. Eu nu, fiindcă nu e cool să râzi la propriile tale glume.
Era frig, si nimeni nu ştia când o să vină tramvaiul. N-am crezut că o să vină atât de repede.
Ai urcat în vagonul al doilea, care nu era atât de aglomerat. Iar eu am urcat în primul, din principiu. Şi asta e tot.
De atunci, urc întotdeauna în vagonul al doilea, din alt principiu, iar pe tine te văd tot timpul în primul. Odată mi-ai făcut cu mâna, de după geam.
Dar amândoi ştim că de fapt cel mai bine e să mergi pe jos.