Azi e altfel.

Photo by Rachel Hurst

Promit că n-o să te mai ignor.
Promit că n-o să mai fac glume proaste pe seama ta.
Promit că o să-mi aduc aminte că viaţa mea e așa cum e şi datorită faptului că tu faci parte din ea.
Şi tu, tu ce-o să faci?
Hm, să vedem...
O să chiulim fiecare de la şcoala lui într-o zi ploioasă de luni, o să ne întâlnim la gară şi o să ne luăm bilete pentru cel mai apropiat oraş mare.
O să urcăm în tren, fiecare cu câte o cafea de la automat în mână.
O să ne aşezăm unul în faţa celuilalt, o să privim pe fereastră, o să sorbim tacticos din paharele de plastic, o să ne uităm la ceas la intervale de câte zece minute, şi la un moment dat o să ne plictisim, fiindcă drumul durează o oră şi jumătate şi cafeaua s-a terminat de mult.
O să coborâm împreună din tren.
Tu o să-ţi uiţi umbrela şi la fel şi eu, aşa că o să trebuiască să ne cumpărăm altele, fiindcă o să plouă mărunt şi iritant.
După ce-o să ne tot învârtim într-un mod absurd și delicios de-a dreptul, o să găsim pe o străduţă lăturalnică un magazin de umbrele cum nici nu ne imaginam că ar putea să mai existe în zilele noastre, de unde o să ne cumpărăm fiecare câte una, a mea verde închis cu buline albe, a ta cu pătrăţele verzi şi albe.
Fiindcă ploaia o să se oprească, o să ne sprijinim de ele ca de nişte bastoane, şi aşa o să ajungem la ceainăria noastră preferată, care e tot pe o străduţă lăturalnică.
Acolo o să se asculte jazz şi noi o să avem chef să dansăm, chiar dacă nici unul nu are habar cum se face asta.
După două căni de Earl Grey cu lapte, o să mi se facă poftă de ceaiul cu numele cel mai ciudat din meniu, dar o domnişoară cu ochi foarte verzi şi fustă foarte mov o să-mi spună că îi pare rău, dar ultimele firimituri le-a folosit pentru cel care stă la masa mea.
O să mă întorc la masă, iar tu o să-mi oferi zâmbind cana de ceai pe care o comandaseşi pentru mine, fiindcă ştiai că asta o să vreau.
Fiindcă ploaia n-o să se oprească, o să ne despărţim la primul colţ de stradă.
Eu o să-mi cumpăr doi covrigi legaţi cu sfoară, dintre care o să mănânc doar unul, după care o să găsesc un automat şi o să vreau să-mi cumpăr o ciocolată caldă, dar o să-mi aduc aminte că toţi banii mei mărunţi sunt în portofelul tău.
La următorul colţ de stradă o să mă întâlnesc cu tine, care o să-mi întinzi un covrig de care o să
atârne o sfoară, şi o să-mi povesteşti cum ai vrut să-ţi cumperi o ciocolată caldă, dar ţi-ai adus aminte că toate monedele tale sunt în portofelul meu.
O să facem schimb de covrigi şi de portofele, care nu or să conţină altceva în afară de monede şi bilete la un concert într-o seară de luni.
La un colţ de stradă o să găsim o chitară zăcând pe jos, o să ne aşezăm lângă ea şi o să începem să cântăm tot ce ne trece prin minte. În jurul nostru or să se adune tot mai mulţi oameni, iar chitara o să treacă din mână în mână, fiecare o să cânte câte ceva şi nimănui n-o să-i pese de ploaie, care o să se plictisească şi o să se oprească la un moment dat.
Şi aşa o să se facă seară, şi o să vrem să mergem la concert, dar n-o să ne mai recunoaştem biletele fiindcă din greşeală amândouă fuseseră fabricate la fel. Aşa că o să le punem unul lângă altul, o să închidem ochii şi fiecare o să ia unul dintre ele.
Când o să deschidem ochii o să vedem că fiecare are în mână câte o frunză uscată, iar biletele or să fie luate de vânt şi duse undeva într-un parc din apropiere unde o fată îşi scrie numărul de telefon pe o frunză, pe care o să i-o dea unui băiat care aşteaptă în mijlocul unui labirint cu înălţimea de jumătate de metru şi o suprafaţă de aproximativ 9,345 metri.
Şi atunci noi o să ne căutăm drumul înapoi spre gară, o să ne cumpărăm câte un ceai de lămâie de la automat şi o să aşteptăm trenul cu numărul 4023, care o să ajungă cu zece minute mai devreme decât în program.
A doua zi o să mă trezesc la ora 7, o să înjur dimineţile odioase de luni şi o să plec la şcoală. În buzunarul sacoului o să găsesc o sfoară, o frunză uscată şi un portofel cu Bart Simpson.