'Vreau să simt Praga.'

Photo by Meppol

Ah, cum să-ți spun asta într-un fel în care să nu râzi... Ideea e că tu chiar contezi pentru mine, fie că vrei sau nu să accepți asta. Ești importantă, într-un fel, poți să faci mișto cât vrei, da' ideea e că mie nu mi-e chiar egal.
Of, ne scuzați. Are Sindromul Tourette, săracul. Nu-și poate controla vorbele. Spune tot felul de tâmpenii fără să le gândească. Aveți răbdare, vă rog.
Da' ești atât de toantă. Nu glumesc nicio secundă. Vreau să fii aici. Vreau să fii acolo. Vreau un infinit de lucruri și toate te includ.
Vai, îmi pare atât de rău. Credeam că asta va fi o seară perfect normală, contam foarte mult pe asta, de fapt. Să fie totul cât se poate de normal și logic. Problema nu e la mine, bineînțeles, dar oricum, nu asta contează. Sindromul Tourette poate afecta pe oricine, fără nicio avertizare. E genul ăla de chestie care te lovește pe neașteptate, fără să-ți dai seama, oricâte măsuri de prevenire ai avea impresia că ai luat.
E problema mea, recunosc, da, ideea e că îmi pasă mai mult decât îmi imaginam până acum și că depinde doar de tine în ce direcție o să se ducă toată afacerea asta.
Mă scuzați, nu-l luați în seamă. E un sindrom ciudat și e destul de greu să-l controlezi. La un moment dat aveam chiar impresia că m-am molipsit și eu, într-atât de subtil lucrează. Dar nu. Puteți avea deplină încredere în mine. Eu sunt complet capabilă să controlez această stare auto-indusă, dacă vreți, nu există posibilitatea să fiu afectată în vreun fel de vreun mesaj pe care sistemul în care ne încredem cu toții de atâta timp - și a cărui computerizare totală a fost încheiată încă din data de 17 februarie 2009 - l-a înregistrat în felul acesta. E vorba de sindromul lui Tourette, catalogarea a fost finalizată la aceeași dată, câteva ore mai târziu. Sunt pe deplin convinsă de eficacitatea totală a sistemului, la fel ca și Dumneavoastră, de altfel. Nu vă îngrijorați, în epoca noastră este posibilă integrarea totală a individului suferind în societate, cu ajutorul medicației și tratamentului adecvat.
Îmi pasă de tine, oricât ai tot susține că ești o javră insensibilă. Nu-s chiar așa de ușor de speriat. Sunt aici. Vreau să simt Praga, cu tine...
Vai, îmi pare teribil de rău, în mod normal simptomele clasice - atât de ușor identificabile - ar fi trebuit să înceteze demult. De fapt, sistemul brevetat de noi ne oferea garanția absolută că totul va reveni la normal în cel mai scurt timp. Ne cerem scuze, a intervenit o eroare de sistem. Vom reveni cât mai curând, odată ce va fi elaborată legea sub care toate principiile vor fi rezolvate și toate conștiințele vor fi împăcate. Vă mulțumim pentru înțelegere și vă urăm să petreceți o seară cât mai plăcută. La revedere.

José dear, now you're just being rude.

Photo by Daniele Delgrosso

Of, câte-ar mai fi de zis, făcut și mai ales câte-ar trebui drese! Și timp atât de puțin, și ore nedormite atât de multe, că singura soluție e să facem o cafea din aia de-ți sar pletele în sus doar când îți năvălesc aburii în nări, să deschidem larg toate geamurile și să țopăim pe piciorul drept până țâșnește și ultima picătură de apă din urechea stângă. Și apoi să ne apucăm de treabă, cu cel mai pionieresc entuziasm și fredonând noile cântece de Crăciun ale lui Bob Dylan.
Așadar, în primul și în primul rând, care-i ăla de-a îndrăznit să răspândească ideea că noiembrie e-o lună care nu face nicio brânză în calendar și că omenirea s-ar descurca mult mai bine fără ea? Să facă un pas în față.
Așa, deci tu umbli cu din-astea, ahaa! No ginger cookies for you this month!
„Dar nu se poate așa ceva, doar vine Crăciunu'.” Bine, bine, să zicem doar săptămâna asta, atunci.
„Păi și până luni ce să fac, să mă uit la ele? Nu ți-ar părea rău pentru mine, măcar așa, un pic?”
Dar pentru mine cui îi pare rău? Auzi tu, ce să le treacă prin cap! Păi, noiembrie-i luna mea și nu permit să-și bată joc de ea în halul ăsta un... un... un oarecare!

Of, că m-am și enervat. Deschide geamul ăla și mai tare, te rog, să năvălească aerul ăsta înghețat și să ne amintească că gata, e decembrie de mult deja și ar fi cazul să trecem peste orgolii și mărunțișuri și să ne iertăm unul pe altul, să fim toți mai buni și...
Aoleu, aoleu. Iar trebuie să încep campania de dezimbecilizare? Anu' ăsta parcă te lovi ceva mai devreme decât de obicei, aproape că m-ai luat prin surprindere. Ia scrie tu repede cea de-a treia poruncă, de-o sută de ori de ori și cu litere mari de tipar: „Să te ții deoparte cu orice preț de vraja malefică a filmelor Disney.”. Hai, la treabă, și să nu se mai întâmple.
Păi, cum așa? Că mâine trebuia să vedem cea de-a 385-a ecranizare după A Christmas Carol. Cum să-i las să meargă fără mine? Și mai erau vreo două, programate pentru duminică...
Ok, make that 200.

Vinovat, vinovat, vinovat, șoptești doar pentru tine, în timp ce ștergi balta de cafea din fața patului. Ești vinovat, da. Ai spart cana neagră. Cana neagră în care totul era negru. Apa era neagră, ceaiul de mentă era negru, orice vin era negru, ca să nu mai zicem de bere, care era tot timpul neagră și fără să fie îndreptățită, doar cafeaua era indiferentă și neagră ca de obicei și nu dădea doi bani pe magia cănii negre. Supradoză de negru, îți spui, cana n-a putut suporta atâta concurență. Așezi cu grijă toate cioburile într-o pungă mică în care n-ar fi încăput nici măcar jumătate din cană, în vremurile ei de glorie, după care o îngropi fără niciun fel de ceremonie în coșul de gunoi și, în semn de respect, refuzi să faci altă cafea. Cu atât mai bine, îți repeți.

Și tot în semn de respect pentru cana îndoliată de la natură care-a fost alături de mine mai bine de-un an, de când am văzut-o la soră-mea, m-am îndrăgostit de ea și i-am șterpelit-o fără pic de remușcare, vom lăsa toate celelalte nespuse, nefăcute și nedrese, că s-or descurca ele și singure.

'The Favourite Game.'

Photo by Mizoka

Mă uitam și eu un pic prin podul cu vechituri, că n-am mai dat pe-aici din era geologică trecută și abia mai reușesc să descui ușa, da' să-mi amintesc peste ce-aș putea să dau prin cine-știe-ce colțișor. Și, răsfoind așa la nimereală, am ajuns la concluzia că de la un timp încoace mă tot învârt în cercuri. Sau în jurul cozii proprii și personale, dacă vreți. Adică, în momentul de față mă aflu exact în același loc unde eram și anul trecut pe vremea asta: număr zilele până la concertul lui Cohen, mă amuz de chestiunea cu care mi-am tocat nervii și-am pierdut atâta timp... La naiba, ar fi putut să fie și-același tip ca anul trecut, într-atât de bine se aseamănă poveștile! Bine, ceva diferențe tot sunt, de data asta am bilet (cumpărat de-acum trei luni, ca să fiu sigură) și nu prea mai pot da vina pe nenea din poveste, fiindcă eu am făcut cam toate prostiile din meniu (ba chiar și câteva pe lângă, tot ca să fiu sigură). Sigur, viața ar putea să-și râdă din nou de mine și să fie musai să-mi dau examenul în 4 (și-atunci adio concert), iar personajul sus-menționat ar putea să se dovedească mai masochist decât îl bănuiam și să nu dezerteze atât de ușor (și-atunci adio liniște și pace). Ei, hai acuma. N-o fi "viața" asta chiar așa de sadică. Doar e vorba de însuși Field Commander Cohen, să fim serioși. Și ălalalt? Ei, hai, lasă-mă-n pace, nici măcar nu l-am mai visat salvându-mă din cine-știe-ce catastrofă, e clar că mi-a trecut.
În fine, tocmai am făcut o promisiune solemnă cum că nu mai promit nimic. Da' cred că pot să afirm cu destulă certitudine că, atâta timp cât mai am de învățat, o să-mi tot fac de lucru pe aici, (fiindcă nu-mi pot imagina multe locuri în care aș pierde vremea într-un mod mai puțin util). Și cu asta, sus toată lumea, c-acuși răsare soarele!
Eu nu, că mie mi-e soooooomn.

Friptură, frisoane și frustrări.

Photo source unknown

În primul rând, trebuie să-i mulțumesc lui Moș Crăciun, desigur, care a făcut ce-a făcut și s-a întrecut pe sine anul ăsta. Pe lângă că mi-a adus absolut tot ce-i cerusem în scrisoare (zăpadă, adică), se pare că i-a plăcut atât de mult bradul meu împodobit cu jucării de lemn și chestiuțe cusute de mână, că nu s-a putut abține să pluseze. Așa se face că, atunci când am ajuns și eu acasă, după ușă mă aștepta un sac plin ochi cu daruri, care mai de care mai tentante. Și o să mă laud cu ce-am primit, ca să vă dau un motiv să fiți și voi cuminți la anu', poate îl impresionați la fel de tare pe Moș. Să știți că nu va fi ușor, trebuie să muncești din greu ca să meriți atâta atenție din partea lui. Nu pe oricine îl așteaptă Moșul cel Bun și Darnic toată noaptea, pitit după ușă, ca să-i ofere un sac care dă pe dinafară de-atâta febră, dureri de cap modelul XXL, tuse importată direct din adâncurile infernului, cele mai conștiincioase dureri de gât din istoria omenirii, și sunt sigură că am uitat multe altele, Moșul să mă ierte, dar sunt cam amețită și mă urmărește tot timpul, în orice cameră m-aș ascunde, o muscă imensă și fioroasă, pe care nimeni altcineva n-o poate vedea, doar e specială și mi-a fost trimisă mie, și numai mie. Și bineînțeles că în casă există o adevărată farmacie, cu medicamente care ar putea trata absolut orice, de la herpes până la cancer sau îmbătrânire, în afară de gripă, desigur. Și bineînțeles că toate farmaciile normale sunt închise. Și, când mă gândesc că nici măcar nu mi-a curs nasul de prin septembrie, nu pot decât să-i fiu din ce în ce mai recunoscătoare Moșului și să mă bucur de pe-acum pentru surprizele pe care-o să mi le pregătească la anu'.
Așa că, oricât de mult aș fi vrut să închei în modul tradițional, dorindu-vă să fi avut un Crăciun cel puțin la fel de fericit ca și-al meu, mă tem că așa ceva ar fi imposibil, chiar și pentru legendarul, mirificul și extraordinarul Moș Crăciun.
Păcat. Poate la anu', dacă vă străduiți îndeajuns.

(Ei, măcar m-am deranjat și-am făcut curat prin bârlogul imaginar, tot datorită Moșului, că n-am putut ieși nici azi din casă. )

Eu și cocorul din castan, care n-o să mă vadă niciodată.

Photo by Mia Holvik

(Azi am sentimentul c-o să mi se-ntâmple ceva ciudat.)
Am început azi să mă-ntreb cam câte nopți la rând poate fi lună plină. Fiindcă săptămâna trecută, de luni până vineri, după orarul clasei muncitoare - schimbul de noapte, de la fereastra mea m-am zgâit la o lună perfectă, așa cum vezi numai în manuale și în filme, o lună din care nici măcar norii nu îndrăzneau să muște, de teamă c-or să fie văzuți și trimiși undeva la colțul din dreapta-jos al boltei, de unde n-or să mai poată speria pe nimeni. O lună numai bună de reclame, sau de impresionat vreo impresionabilă, de n-ar fi fost așa de frig.
(Azi-dimineață a plouat.)
Și totuși, cinci nopți la rând? Mi-am dat seama abia azi, când e înnorat și nu se mai vede nimic. Ce-i drept, lunea trecută a-nceput Săptămâna Bocancilor Verzi, pe care i-am purtat absolut în fiecare zi. Efectul secundar a fost că luam de bun tot ce vedeam în jur, și râdeam de una singură pe străzi. În săptămâna aia, nu mi s-a părut deloc ciudat să văd o lună plină holbându-se la mine cinci nopți la rând.
(Azi l-am uitat pe Domnul Rosewater în bancă, după doar 100 de pagini.)
Sau poate era o farfurie zburătoare. Ce-i drept, în ultima vreme mi-e tot mai greu să-mi găsesc farfuriile, alea trei-patru câte sunt. Dar eu am doar albastre. Poate-s de vină reflectoarele alea perfide. Oare dacă le-ar porni și pe timpul zilei, s-ar face tot cerul galben?
(Azi mi-am dat seama că nu mai sunt dependentă de gumă.)
Ah, dar nu poate fi vorba de extratereștri, să fim serioși. Când atacă, ei te iau întotdeauna prin surprindere, nu patrulează o săptămână prin fața casei tale. Iar pentru experimente aleg întotdeauna specimene perfecte, nu anomalii inexplicabile, cum este cazul de față.
(Azi ceasul îmi mergea cu două ore în urmă.)
Gata. M-am plictisit să caut explicații științifice, fiindcă e 17, și nici măcar nu contează că e luni. Și nu mai port bocancii verzi, ca să le fac în ciudă - lor, nu știu cui anume, tuturor. E aproape întuneric. Așa și trebuie. M-am săturat să văd chestii dubioase pe cer. Poate-or să-mi cadă colții și o să pot ieși din casă și la lumina zilei. Nu de alta, da' tare mi-ar plăcea să mă mai pot duce și pe la școală, de nu mi s-ar împotrivi soarta cu atâta entuziasm.
(Azi am hotărât să nu mai încerc să înghesui lucruri prea mari în cutii prea mici.)

Și, în încheiere, țin să-i mulțumesc Samaritencei care nu m-a lăsat azi să mor de inaniție, după cum îmi dicta subconștientul. Și nu, n-a comis o faptă bună prin asta, după cum o să-și dea și ea seama la un moment dat, când va fi, din nefericire pentru ea și tot restul lumii, prea târziu să mai poată da timpul înapoi. Și am pomenit de asta pentru simplul fapt că se apropie ziua mea și trebuie să-și dea seama, dacă până acum nu i-a sărit în ochi, cât sunt de incomparabilă, inimaginabilă, irezistibilă, insensibilă, incorigibilă, impardonabilă, iresponsabilă, irecuperabilăăăă...și așa mai departe. Și mai ales cât de indispensabilă îi sunt. Eu ei. Să înțeleagă. Și să-mi ia un cadou pe măsură.

(Azi am descoperit că luna nici măcar nu există.)

Spinarea-lupului.

Photo by LifeSaverSheep

Ăsta a fost semnalul de început. Ceva mai scurt decât de obicei, fiindcă antrenorul e răcit, și nu-și mai permite să-și scuipe plămânii într-un nenorocit de fluier. Toți cei zece țâșnesc prin fața lui, fiecare încercând să le dovedească celorlalți, dar mai ales lui însuși, că e mai bun decât ei. Antrenorul se uită în urma lor și râde forțat. Traseul e circular, deci se vor întoarce tot pe lângă el, fiecare așteptând să fie proclamat învingător. Să fie lăudat în fața tuturor, și să surâdă cu un aer superior, pretinzând că a fost o nimica toată, că era de la sine înțeles că el va câștiga cursa. Chiar dacă încă mai gâfâie zgomotos, iar genunchii îi sunt scuturați de spasme violente. Și chiar dacă toată lumea a văzut că a pornit înainte de semnal.
Au ajuns deja la curbă. Antrenorul se întoarce și îi privește îndelung, râzând pe înfundate. Râde de ei, de orgoliul lor infantil, de clasamente și competiții. Râde de el însuși, fiindcă e nevoit să stea în mijlocul unui parc într-o dimineață sinistră de noiembrie, în loc să-și bea cafeaua în mansarda lui de vizavi, înfășurat într-o pătură călduță.
A trecut primul, urmat la o distanță aproape imperceptibilă de cel de-al doilea, sau de mai mulți aspiranți la gloria titlului de al doilea, dacă nu chiar primul. După câțiva metri de la marcajul ce îndeplinește dublul rol de linie de pornire și linie de sosire, fiecare virează brusc. Se îngrămădesc toți în jurul arbitrului, așteptând verdictul.
Văzând că acesta întârzie, unul dintre băieți îndrăznește: „Puteți să ne spuneți și nouă clasamentul?”. Arbitrul tresare, smuls dintr-un vis dulce și călduț cu privire la o pătură pufoasă și o cafea fierbinte. „Cum? Ah, păi n-am văzut în ce ordine ați ajuns... exact.” Trece cu privirea de la unul la altul, de parcă ar vrea să vadă de pe tâmplele căruia dintre ei se ridică aburii victoriei. ”Cel mai bun timp l-a avut... el, urmat la câteva fracțiuni de secundă de voi doi. Așadar, asta a fost tot pentru azi. Ne vedem mâine la aceeași oră, băieți.”
Și toți se uită lung în urma lui, fără să priceapă de ce i-a ales tocmai pe cei trei care ajunseseră ultimii.

'Come rain or come shine.'

Photo by Mediocre-Matt

Ah, ce-mi plouă în timpane, de nu mă mai pot auzi deloc, și trebuie să ghicesc cu aproximație ce vrei să-mi spui de fapt. Mi-e clar că ceea ce scriu n-are nici măcar o vagă legătură cu ce-mi spui tu, dar așa e cu muzica asta care-mi urlă tot timpul în urechi, ca să nu mă mai pot auzi smiorcăindu-mă atâta. Și ca să nu-i mai aud pe ceilalți. Că de smiorcăit mă aud în continuare, bineînțeles.
Dar nu-mi aud poveștile. Nu mi le pot aminti. Și vreau povești. Vreau povești multe, și vesele, și triste, chiar și cu sfârșituri fericite sau fără sfârșit, lungi, și scurte, și pentru mine, și pentru alții.
Și, în loc să pot auzi poveștile ce zboară-n jurul meu, eu le acopăr cu scâncetele mele de copil răsfățat. În loc să fug și să sar după ele, încercând să le prind, eu mă târăsc de-a bușilea pe sub mese, fiindcă mi-e lene să mă ridic în picioare. Și, când mai prind câte una, în loc să mă joc frumos cu ea, o trag de păr și-i leg tinichele de coadă, și râd fără milă privind-o cum se chinuiește.
Probabil că nu merit povești, de asta nu mai vin la mine. Dar m-am făcut copil cuminte, și promit solemn că n-o să le mai desfac în bucățele mărunte, pe care să le calc cu cruzime în picioare. Promit că n-o să le mai las împrăștiate care pe unde, să se împiedice toată lumea de ele. Promit că n-o să mai fiu egoistă și o să le-mpart și cu ceilalți copii care vor să se joace cu ele. Promit să fiu copil cuminte, dacă e musai, numai să plutească din nou în jurul meu, ca pe vremuri.
Și, dacă nu, e bine și așa. Dar atunci să nu mă mai întrebe nimeni de ce urlu și mă smiorcăi toată ziua. Îmi vreau jucăriile înapoi, și până nu le primesc, n-o să tac nici de-a naibii.
Să nu ziceți că nu v-am avertizat.

Padam, padam.

Photo by Ivorylily

Așa. (bătăi năvalnice de tobe) A sosit și momentul pe care toată lumea l-a așteptat cu atâta înfrigurare. Deci, doaaaamneloooor șiiii dooomniloooor, Maaarele Preeeemiu pentru Cea Mai Proastă Conexiune din Istoria Internetului se acordăăăăă... Da, ați ghicit: wireless-ului din căbănuța mea din vârf de deal.

(Moment de reculegere, aplauze, autografe, flori și plâns în pumni fiindcă mie-mi merge netul mai prost decât vouă, sâc-sâc.)

Așa. Ieri noapte, mă învârteam și eu de pe-o parte pe cealaltă, fiindcă nu puteam s-adorm. Și-mi tot intra ceva în ochi, ceva care nu era unul din reflectoarele alea diabolice de pe stadion. Smucesc o pleoapă, și-mi sare somnul. Ok, lună plină, drăguț. Daaaar! Sub luna aia mare și dodoloață ce nu-mi dădea pace să dorm era o chestie mai mică, semirotundă, lipită de ea și puțin mai întunecată. Acum, posibilitatea ca toată dubioșenia de sub lună să nu fie altceva decât o iluzie optică generată de reflexia prin geamul dublu nu intră la socoteală, doar e prea logică. Așa că încep să iau în calcul următoarele variante: satelit al lunii, proiecție a Pământului, navă extraterestră, pălăria lui Mary Poppins, și așa mai departe. Mă tot sucesc în pat, ca să-l studiez din toate unghiurile și să văd dacă nu se apropie sau îndepărtează, dacă nu se mărește sau micșorează, sau dacă nu cumva dispare pur și simplu, la un moment dat. Însă desigur, mi-e prea lene să ies de sub pătură și să mă duc la geam și să elucidez misterul. Și-n cele din urmă, luna se ascunde în spatele stejarului din curtea casei vecine, și eu mă consolez cu gândul că, oricare ar fi adevărul, o să-l aflu a doua zi. Deși, în momentul de față, singura mea sursă de informare e Internetul. (Și acum, cred că ar fi momentul să explic cum procedez eu mai nou pentru a deschide o pagină web oarecare: chem Vulpea de Foc la datorie, tastez adresa, apăs Enter și plec să fac un duș. Când mă întorc, observ că am greșit o literă, corectez, mai apăs o dată Enter și mă duc să mai fac un duș, că nu strică. Și, dacă am noroc, până mă întorc, s-a încărcat și pagina de care-aveam nevoie.) Deci, vedeți, nici pe asta nu pot să mă bazez. Așa că se pare că nu voi afla niciodată adevărul cu privire la misteriosul fenomen la care-am asistat astă-noapte. (Ca să vedeți de ce nu pot eu dormi, în loc să-mi storc creierii încercând să-mi dau seama dacă mă iubește sau nu mă iubește, precum și cu alte dileme existențiale mult mai onorabile.)
În rest, țopăi de pe culmea unei depresii în abisul următoarei, am declarat război anime-urilor și benzilor manga și mai ales adepților acestora, mutilez caractere Hiragana și încerc să nu-mi pierd echilibrul când pun tacâmurile în scurgător (fiindcă tre' să mă urc pe-un scaun, că nu ajung de jos).
Și da, mi-e bine. Și lene, și somn. Și mi-e toamnă, și-o să-mi tot fie ceva vreme de acum încolo.
Ceea ce vă doresc și vouă.

'The drugs don't work.'

Photo by Marina Filipovic Marinshe

 Cred că am atins maximul penibilului săptămâna trecută, când l-am visat pe respectivul obiect (şi subiect) al dragostei mele de vara asta două nopţi la rând (sau zile, mă rog, prea rar adorm înainte să mă holbez la răsăritul ce are loc tot mai târziu, şi oricum nu se vede de pe balconul meu). Şi în ambele cazuri în ipostaze inductoare de diabet. Fragmente: dat cadou mie de ziua lui de către el însuşi, bonus privire piezişă şi străpungătoare, direct până în fundul sufletului meu cel împietrit, care în ascuns moare de dragul lui (oh, da). Mai departe, plimbatul meu de către el în braţele tot ale lui pe sub nişte umbrele colorate (v-am avertizat!) despre care nu ştiu ale cui erau, după care ne împiedicăm şi plonjăm pe burtă, şi jos era moale şi bine, şi el mă pupă pe tâmplă, şi eu pe vârful nasului - care era tot al lui. Asta ca să vedeţi ce-am avut eu de îndurat şi în ce abisuri pluteam, de-am ajuns să visez aşa ceva. Şi încă să mă mai şi trezesc cu un zâmbet tâmp pe faţă, pe deasupra.
Oricum, vraja mămucăi Omiduţa a expirat, (şi poţi să te duci la ea şi să-ţi ceri banii înapoi, că n-a făcut o treabă prea bună) şi în sfârşit sunt în stare să râd de asta, fără să mă mai simt nedreptăţită, fără să mai fac paradă de masochismul care mi-a fost inoculat pe nesimţite de societatea decadentă în care trăim, fără să mai visez poveşti rose bonbon cu băieţei blonzi şi alte alea. Hm, şi dacă toată chestia asta s-a terminat, poate o să fiu şi eu în stare să mâzgălesc ceva tolerabil, în sfârşit, doar toată vara n-am fost în stare să defulez decât frustrări toropite şi mâncate de molii cărora le-a căzut de mult puful de pe aripi.
Mai departe, la Cohen e clar că n-o să mă pot duce. Fiindcă taman în ziua când hotărâsem că da, musai azi scot bănetul de la ciorap şi mă duc la Diverta, şi găsisem şi cu cine să mă duc - la concert, nu la Diverta - s-a vândut şi ultimul bilet şi nu, n-am fost eu aia de l-a cumpărat. Şi s-a lăsat cu plânset şi scrâşnirea dinţilor, adevărată apocalipsă, ce mai. Aşa că acum construiesc diverse instalaţii în admirabilul scop ca unui actual posesor de bilet să-i trântească cineva o uşă peste degete, să cadă dintr-un acoperiş aflat pe traseul lui zilnic o cărămidă imensă care să treacă exact pe lângă capul lui, şi el să fie nevoit să meargă la terapie intensivă ca să scape de efectele traumei psihice suferite, dar să nimerească la o grup de suport al bolnavilor de varicelă, pojar, rubeolă, rujeolă şi alte boli pe care cu siguranţă nu le-a avut când era mic, şi ăsta e doar începutul transformării lui într-un fost posesor de bilet la Cohen. Şi dacă-mi iese vreun plan din ăsta, pot să fac şi eu pojar când mă întorc, dacă-i chiar musai, că de şcoală şi aşa n-am chef încă.

P.S. Vremea pe aici e ca-n rai: plouă, e frig, mi-am scos eşarfele şi caut soluţii pentru ca să mai port măcar o dată a doua cea mai faină pereche de sandale din univers (şi prima îi aparţine viitoarei mele colege de cameră, hehe).
Şi mi-e bine. Bine de tot. Ceea ce vă doresc şi vouă.

'This is not a love song.'

Photo by Mirjan Rooze

Vreau o casă cu pereţii atât de subţiri, încât atunci când îndrepţi spre ei o lanternă sau farurile unei maşini, să devină transparenţi.
Vreau să stăm pe două bănci diferite în parc şi să ne trimitem bileţele scrise pe şerveţele prin copiii care se joacă la groapa de nisip de lângă noi. Şi mie să-mi vină să strănut, din reflex să-mi pun la gură şerveţelul pe care-l ţineam în mână în momentul ăla, şi scrisul tău să-mi rămână întipărit pe faţă.
Vreau ca şi ţie să-ţi placă Adam Green şi, în timp ce bem un ceai în cafeneaua mea preferată care n-o să mai fie închisă, să izbucnim în dans, şi toţi oamenii din jurul nostru să ştie paşii şi să ni se alăture, exact ca în musical-urile absurde de pe vremuri.
Dar în momentul ăsta mă chinuiesc din răsputeri să mă gândesc la altceva, fiindcă n-am voie să mă îndrăgostesc de tine. Şi vreau să fug iar undeva, până trece pericolul. Tu să te-ascunzi, şi când o să mă-ntorc, o să fim iar prieteni. Vrei? Îi dau şerveţelul fetiţei cu rochiţă bleu şi o zbughesc în sus pe scări, fără să arunc vreo privire înspre tine. Tu te mulţumeşti să taci, sau cel puţin mie aşa mi se pare.
Şi parcă începe iar să plouă, cu tunete şi fulgere, aşa cum ne place nouă.

Senin. Rece. Frumos.

Photo source unknown

Puţine lucruri mi-au fost interzise cu mai multă străşnicie decât cafeaua, încă din fragedă pruncie. În vremurile alea, puneam la cale tot felul de planuri elaborate pentru a pune mâna pe cana de cafea a mamei, de exemplu. Soră-mea şi cu mine o ţineam de vorbă, în timp ce frate-meu pândea un moment de neatenţie în care să-i smulgă cana şi să fugă cu ea, urmat de noi. Până reuşea să ne prindă cineva, reuşeam să sorbim fiecare măcar câte o înghiţitură. Ne strâmbam, fiindcă era amară şi rea, dar gura aia de cafea conţinea toate lucrurile care ne erau refuzate constant, deşi le scriam şi rescriam pe listele de Crăciun şi eram, bineînţeles, supranatural de cuminţi şi responsabili. Urma crema de nes pe care o făcea una dintre mătuşile mele, şi asta era extrem de bună, spre deosebire de cafeaua propriu-zisă. O linguriţă, atât aveam voie. E drept că avea o cantitate însemnată de nes în ea, dar era delicioasă! Imaginaţia ne era pusă la încercare în mod serios, căutând moduri de-a ne băga degeţelele în castron.
Apoi, am mai crescut puţin. Într-o zi, maică-mea plecase undeva cu treabă, şi trebuia să se întoarcă a doua zi dimineaţă. Nu-ştiu-cum ne-a venit nouă ideea să nu dormim toată noaptea, ca să fim treji când ajunge. Pentru asta, ne-am strecurat în bucătărie pe la vreo 1, şi ne-am gândit să ne facem o cafea. În cafetieră mai era nişte cafea rămasă de dimineaţă, când cineva uitase să golească filtrul de zaţ. Noi am umplut recipientul cu apă, dar n-am mai pus cafea. Şi ne-am ales cu vreun litru de apă fierbinte şi vag colorată în maro. Am turnat mult zahăr şi lapte în căni, şi ne-am gândit că nici nu-i aşa de rea cafeaua cum credeam noi. Am adormit pe la vreo 2, oricum, şi mama n-a ştiut niciodată că noi băuserăm câte o cană mare fiecare.
La şcoală aveam un automat de cafea, jos, lângă cancelarie. Îmi luam câte un pahar pe săptămână, lunea de la 2, când aveam ora de desen şi îmi trebuia un recipient pentru apa de pictat. Sorbeam din când în când din ea, dar nu simţeam că mă afectează cu ceva, era la fel ca orice alt lichid. Unul nu foarte gustos, ce-i drept. Oricum, începeam să mă obişnuiesc.
Treptat, pe măsură ce au mai apărut încă două maşinării în şcoală, am început şi eu să beau mai multă. Înainte şi după ora de fizică, altfel adormeam şi mă trezeam cu figuri desenate cu pixul pe mâini, pentru care nu se putea găsi vreo explicaţie logică. Înainte de ora de mate. Înainte de educaţie antreprenorială. Înainte de română, şi mai ales după. Aptitudinile mele de cerşetoare s-au dezvoltat fulgerător, fiindcă automatele astea funcţionau exclusiv cu monede, şi niciodată nu aveam destule. Iar când aveam câte să-mi ajungă pentru vreo două zile, le împărţeam cu ceilalţi, desigur. Nu puteam concepe jignire mai mare din partea unei vânzătoare decât să-mi dea o gumă drept rest, în loc de câteva monede preţioase şi absolut indispensabile supravieţuirii în ziua următoare. Ah, maşina de la parter, căreia îi rămăsesem fidelă, nu accepta decât monede din 2006 sau mai vechi. Pur şi simplu stătea ancorată în trecutul ei glorios, şi ne sfida pe toţi. De obicei, îmi refuza chiar ultima monedă, şi toate celelalte rămâneau înăuntru. Apoi, a venit şi ziua în care i-au făcut un upgrade, după care a început să accepte şi bancnote. Zilele de cerşit se terminaseră.
Şi-a fost odată o tabără, unde toată lumea dormea foarte puţin, bineînţeles. Obişnuiam să ne strecurăm noaptea în bucătărie şi să facem cafea. După vreo două nopţi, n-a mai rămas nici fir în cutie, şi-a trebuit să se strecoare cineva pe o ferestruică ce dădea într-un fel de cămară, de unde s-a întors victorios cu aproape jumătate de pachet. Am avut impresia că era un pic mucegăit pe dinafară, dar n-am spus nimănui nimic, şi a ajuns pentru toată lumea. Atunci l-am făcut pe un prunc să mă urască, spunându-i de nenumărate ori că-şi bea cafeaua ca o femeie. Ce-i drept, aşa făcea, fiindcă îi plăcea să fie cumplit, teribil de dulce. Peste vreun an, i-am făcut cadou un pliculeţ de cafea, împreună cu cinci de zahăr şi patru de lapte. N-a gustat gluma.
Totuşi, în afara şcolii, nu beam cafea aproape deloc. Preferam ceaiul negru, mult mai bun, şi nici măcar maică-mea n-avea ce să zică împotriva lui (deşi se pare că e chiar mai puternic, dar maică-mea nu ştia asta, şi nici nu aveam de gând să-i aduc la cunoştinţă). Stăteam într-o dimineaţă amândouă într-o cafenea, şi ea avea în faţă o căniţă de vreo 25 de mililitri de cafea, în timp ce eu sorbeam dintr-o cană mare de Russian Mixture. Şi am râs.
Cafea numai în cazuri disperate. Dacă la automate s-ar vinde şi ceai negru, n-aş sta să ezit nici măcar o secundă. Săptămâna trecută eram disperată de-a dreptul. Nu dormisem vreo două nopţi, şi automatul din gară nu voia să-mi accepte bancnota de un leu. După vreo cinci minute de chin, îmi explică un nene că aparatul nu funcţionează. Dar el ţinea în mână un pahar de cafea aburindă. Probabil el îl stricase, mă rog. Nu sufăr să dorm în tren, şi cu atât mai puţin în timpul zilei. Aşa că am ales să cobor la prima staţie, unde trenul staţiona cinci minute. În mod normal, cinci minute ar trebui să-ţi fie mai mult decât suficiente pentru ca să-ţi cumperi o nenorocită de cafea. Şi eu chiar sunt obişnuită să cobor pentru gumă sau ciocolată sau integrame, ce-i drept, în staţiile alea de cinşpe minute. Iar acum, în faţa mea era un nene care voia şi el gumă sau ciocolată sau integrame, nu ştia nici el exact (probabil trenul lui stătea acolo un sfert de oră, şi se plictisea). Aşa că a fost cât pe ce să mă trezesc într-un oraş dubios, cu trei lei în buzunar şi atât. Nici măcar gumă, ciocolată sau integrame. Mai e nevoie să adaug că aia a fost cea mai nasoală cafea pe care am băut-o în toată viaţa mea, chiar şi luând în considerare toate automatele şi toate chioşcurile cu expresso? Dar am băut-o pe toată, cu stoicism, nu doar fiindcă valora aproape cât biletul de tren, ci fiindcă mă usturau ochii de-mi venea să plâng, şi nu (doar) din cauza cantităţilor considerabile de ceapă din micul dejun pe care tocmai îl serveau vecinii de compartiment.
Acum e 4 deja, şi eu ar trebui să mă trezesc la 5. Încă mai sunt acasă, şi cutia de Earl Grey e plină. N-o s-o mai văd vreo lună, şi o să-i duc dorul, fiindcă mi-e silă de automatele alea, cărora le spui clar că nu vrei deloc zahăr şi-ţi blochează butonul pe +, până ajunge la maxim. Ce-i drept, să cumperi Earl Grey de la un automat ar fi blasfemie curată. Deşi sunt sigură că există şi aşa ceva pe undeva. Aşa că plec, ca să alcătuiesc un raport detaliat asupra automatelor de cafea din puncte aleatorii de pe teritoriul ţării. Deşi vă spun sigur de pe-acuma, cafea mai nasoală decât aia din Oradea, de la linia 4, n-o să găsiţi în veci.
Şi nici nu mi-e somn încă.

Păi, anjenii sunt nişte păianjeni nehotărâţi.

Photo by Nicola Roccatagliata

Cum ar fi dacă povestea întregii tale vieţi ar încăpea pe un geam aburit al unui tramvai, scrisă cu degetul arătător pe rânduri extrem de strâmbe? Eu... eu aş fi fata ce stă pe bancheta din faţa ta, cu părul cârlionţat de ploaie şi cu pistrui desenaţi cu o cariocă portocalie pe mâini. Şi nu mi-ar păsa absolut deloc de tine, fiindcă aş fi îngrijorată c-o să întârzii la meditaţii la mate, chiar dacă e duminică. Şi pistruii nici măcar nu i-aş fi observat, fiindcă îmi petrecusem toată dimineaţa subliniind ideile principale prin cine-ştie ce carte. Mda, asta într-o lume ideală, probabil. În cea reală, a trecut şi săptămâna asta, şi mă gândesc deja cum o să-i anunţ pe ai mei că... păi... ştiţi... mno, n-am trecut la mate. Deşi, cel mai probabil, ei ar afla înaintea mea.
Hmm. Nu. Aşa nu. Mai bine revenim la situaţia iniţială. Să zicem că mi-ar veni să strănut şi, căutându-mi frenetic pachetul de şerveţele, aş şterge cu cotul stâng o bună bucată din povestea ta. Tu n-ai mai avea cum s-o rescrii, fiindcă geamurile nu pot fi re-aburite imediat, trebuie să aştepţi. Şi, fiindcă m-aş simţi oarecum vinovată, m-aş oferi să aştept cu tine. Doar n-o să laşi povestea neterminată. De fapt, de mult mă gândeam cum ar fi să mă las purtată de vreun tramvai până unde are el chef să mă ducă, prin cartiere pe unde n-am fost niciodată, sau prin staţii cu nume amuzante, pe care nu le-am observat până acum. Şi tu stai în faţa mea, cu o mutră plictisită, şi te gândeşti probabil la lucrurile pe care trebuia să le faci în tot timpul ăsta. Ocupăm două locuri, şi nici nu ne gândim să fim politicoşi şi să le cedăm cuiva. Noroc că nu-i prea aglomerat la ora asta. Atunci eu scot din geantă o cariocă portocalie şi încep, conştiincioasă, să-ţi desenez şi ţie pistrui pe mâini. La început, te uiţi întrebător la mine, dar fiindcă eu nu dau niciun semn că mi s-ar fi părut normal să-ţi cer aprobarea, intri în joc şi începi să-mi împleteşti şnururile brăţărilor de la mâna dreaptă. Ne trezim în depou, iar vatmanul ne roagă frumos să coborâm dracului odată, că n-are chef să stea după noi toată ziua. Observăm că mici picături de apă s-au condensat din nou pe geam, aşa că ai putea să scrii din nou partea care lipseşte. Dar ar mai trebui să scrii şi despre tipa ciudată ce stătea în faţa ta, care ţi-a desenat pistrui pe mâini cu un marker. Şi cum v-aţi trezit în depou, şi cum... La naiba, unde să mai scrii atâtea lucruri? Deja ai acoperit tot geamul.
Nu, povestea nu e gata niciodată, şi nu ai timp s-o scrii acum. Să fii atent să cobori înainte ca tramvaiul să intre în depou, şi să nu calci prin prea multe bălţi dacă porţi tenişi de pânză. Şi pe mine lasă-mă în pace, că tre' să-nvăţ pentru bac.

Imediat, doamnă, imediat.

Photo by Higgledy

De mult pluteşte în aer "mirosul de vacanţă", dulceag şi sadic. E ca şi atunci când ajungi acasă târziu, înfometat, şi toată scara blocului miroase a cine-ştie-ce bunătăţi. Urci în grabă, aproape că-ţi suceşti piciorul de nerăbdător ce eşti să ajungi acasă, şi atunci când deschizi uşa, în sfârşit, îţi dai seama că mirosul venea din apartamentul băbuţei de lângă. Aşa, toată lumea se bucură de vacanţă, de vară, de toate alea, şi pentru noi urmează bacu', admiterea, şi alte metode de tortură perfecţionate de-a lungul timpului. Şi parcă îţi vine să zici, plângăreţ: "Da' nu-i coreeect...".
Să înveţi pentru bac în ultima săptămână seamănă cu fugitul după tren. Într-un fel, îi invidiezi pe cei care-l aşteaptă de mult pe peron, iar acum n-au nicio grijă. Dar, atunci când îl prinzi, sentimentul ăla de "Mno, că şi io-s în tren, la fel ca voi, chiar dacă voi staţi aici de juma' de oră, în timp ce eu am preferat să-mi beau cafeluţa în tihnă" nu se compară cu nimic. Chiar dacă tu încă mai gâfâi. Eu una n-am pierdut niciodată vreun tren, deşi de multe ori a fost cât-pe-ce. E chestie de încredere, probabil. Cu bacu' nu ştiu, că n-am mai încercat, dar nu văd de ce ar fi altfel.
Azi am descoperit ce sinistru e să ţi se adreseze (vi, mă rog) cineva cu absolvenţilor. Sună mai rău decât majoritatea insultelor pe care ţi le poate arunca cineva în faţă. Absolvenţilor. Rataţilor. Pricăjiţilor. Idioţilor. Pedofililor. Canibalilor. Absolvenţilor. Să-mi mai zică vreodată cineva aşa, şi jur că n-or să-i mai rămână mulţi strămoşi neblagosloviţi. Noroc că următoarea ocazie o să fie peste câţiva ani buni.
Păi, când te trezeşti că eşti singurul om din toată şcoala care nu e îmbrăcat în alb-negru, dar până şi cele mai prietenoase profe trec pe lângă tine fluierând, e semn bun, nu? Iar dacă după aia mai începe şi o furtună, şi ca să ajungi la masa vecină trebuie să treci printr-o cascadă, atunci n-ai decât să te bucuri, şi să fluieri şi tu în continuare.
Ceea ce o să şi fac.

Nu-i nimic.

Photo by Joppe911

Bună ziua, ştiţi cumva cine e ultimul la rând?
Tu, dragă.

Nu ştiu de ce, în ultima vreme mă deprimă la culme umbrelele negre. Sunt atât de hidoase, de parcă ar fi fabricate din acelaşi material ca şi mantia unei tanti celebre, care-şi omoară vremea cosind diverse chestii. Categoric intră în aceeaşi categorie cu pliculeţele de ceai folosite, pensulele rămase nespălate după ce le-ai îmbibat cu diverse soluţii şi semnele de carte. În schimb, am făcut o obsesie - zic eu sănătoasă - pentru obloanele verzi de pe fiecare a doua casă pe o rază de 20 de km în jurul Sighişoarei.
Şi iar mă simt mică şi prostuţă, dar nu in a good way, ci aşa, pur şi simplu, ca şi cum dintr-o dată mi-ar fi picat ochelarii verzi de pe ochi şi m-aş putea vedea aşa cum sunt eu de fapt. Şi mă apucă toate îndoielile, şi agoniile paranoice pe care le rezerv de obicei momentelor când sunt pe cale de a trece peste o dezamăgire, vezi doamne. Dar acum nu e nici pe departe cazul, şi mi se părea că am cam uitat pe unde îmi ţineam manualele de "Cum Să Te Simţi Cel Mai de Rahat Om Din Lume" şi antidotul perfect, "Cum Să Îţi Faci Singur Rost de Hârtie Igienică Atunci Când Rămâi Fără".
Mda, e ciudat cum se schimbă starea mea de spirit de la o carte la alta.
Dar, dacă dau frumos din gene şi-ţi şoptesc că mi-e somn, poate o să taci, chiar dacă amândoi ştim că e doar o minciună dintre cele mai banale. Că doar am dreptul să mint, atâta vreme cât nici nu pretind că aş face altceva.

Şi mâine o să plouă, promit.

'Then you wait.'

Photo by Negateven

M-am oprit să-mi leg şiretul, fiindcă nu voiam să-l plimb prin toate băltoacele. Lângă piciorul meu am găsit un schelet de peşte, şi atunci mi-am amintit.
A fost odată ca niciodată o ploaie de vară.
Şi un copil, care avea un peştişor. Îl ţinea într-un bol de sticlă, şi îl hrănea cu urzici şi frunze de mentă puse la uscat pe o foaie de ziar deasupra şifonierului. Nu îi găsise încă un nume, fiindcă ploua foarte mult şi ideile lui zburdau prin băltoacele care acopereau jumătate din trotuar, dar cum nu ştiau să înoate suficient de bine, de cele mai multe ori erau prinse de rechinii vegetarieni din zonă.
Ploua fără oprire de câteva luni bune, şi peştişorul lui creştea într-o zi cât alţii în şapte, fără să-i pese că nu avea un nume. De fapt, tot ce făcea el era să crească. La început, încăpea într-o fiolă de apă sfinţită de popa de la parter în schimbul unei căni de zahăr, după care s-a mutat, pe rând, într-o eprubetă, un păhărel de ţuică, unul de vin şi o halbă de bere până s-a stabilit temporar în bolul de care vorbeam mai devreme. Cât timp a stat acolo, obişnuia să plângă ore în şir, până ce apa din bol dădea pe dinafară. A trecut şi peste faza asta, a redescoperit că viaţa e frumoasă şi a început să crească din nou. În două zile nu mai încăpea nici în bol.
Copilul i-a cerut tatălui său bani pentru un acvariu suficient de mare. Dar acesta, adică tac-su, speriat de ritmul în care creştea peştele şi de posibilitatea ca acesta să-l devoreze după modelul strămoşilor săi din timpuri biblice sau julesverniene, i-a cerut să scape de monstrul cu sânge rece pentru care jumulise de urzici şi mentă tot maidanul din faţa blocului.
Sfârşit tragic:
Copilul a luat bolul, a coborât cinci etaje şi jumătate, după care a depus cu grijă conţinutul său, adică inclusiv peştişorul, într-o băltoacă din faţa blocului. Acesta a început din nou să plângă, iar balta s-a revărsat, unindu-se cu cea de lângă ea. Amabili, rechinii din ea au venit cu o prăjitură, dornici să îl cunoască. Dar peştişorul tocmai îşi crestase aripioarele cu ajutorul unui ciob de sticlă găsit pe fundul bălţii. Simţind mirosul de sânge irosit, rechinii au uitat că erau vegetarieni, şi-au scos tacâmurile de peşte din husele care le protejau de praf şi l-au împărţit frăţeşte între ei, lustruindu-i apoi scheletul cu o cârpă din bumbac 100%.
Sfârşitul sfârşitului tragic.
Şi n-a mai plouat de atunci, până azi, când eu mi-am pus eşarfa pe cap şi am plecat să iau ziarul şi două eugenii, şi am găsit scheletul peştişorului, care şi-a adus aminte că îl chema Boris.
Iar eu am încălecat şaua bicicletei şi m-am dus acasă, unde mă aşteptai tu, cu ciocolata cu mentă pe care tocmai o desfăcuserăm.

'Ancestors protect me.'

Photo by Crystal-Starz

Eu nu mint niciodată. Tot ce-am spus vreodată e perfect adevărat, sau cel puţin era în momentul ăla. Bine, spun o grămadă de chestii pe care niciun om fără răni vizibile în zona capului nu le-ar lua în serios, dar probabil şi alea sunt adevărate, măcar aşa, pentru o secundă-două. Fiindcă asta e problema la adevărurile mele - au termen de valabilitate foarte mic. Adică, în momentul ăsta, afirm ceva, după care trec la o altă stare de agregare, şi atunci spun ceva care e exact opusul a ceea ce declaram mai devreme.
Cu prietenii adevăraţi mi se poate întâmpla totuşi să fiu nesinceră, fiindcă mi-e frică să nu-i "rănesc". Nu ştiu cum se nimereşte, dar am noroc să mă apropii numai de oameni din cristal, pe care laşi urme şi doar dacă răsufli în direcţia lor, fiindcă se aburesc foarte uşor. Scot sunete tare drăguţe când se ciocnesc unul cu altul, şi prin ei poţi vedea aproape la fel de bine ca prin aer, dar îi goleşti foarte repede de conţinut, şi se mai şi sparg la orice mişcare greşită.
În schimb, cu oamenii pe care nu-i cunosc n-am absolut nicio problemă. Lor pot să le spun orice vreau fiindcă nu mi-e teamă de o predică, şi mai ales fiindcă nu-i pot dezamăgi. Prima dată, oamenii nu au aşteptări sau speranţe cu privire la tine. Pe măsură ce ajung să te cunoască într-o oarecare măsură, încep să te vadă într-un anumit fel, să se aştepte să spui anumite lucruri, să faci anumite chestii şi să te abţii de la altele. Iar natura mea javristică îmi interzice să fiu aşa cum vor alţii, să fiu aşa cum ar trebui să fiu şi de multe ori chiar să fiu aşa cum sunt eu de fapt, şi mă provoacă să le testez limitele, să văd cât de departe pot merge până reuşesc să-i enervez. Unii au nervi mai tari, care se rup mai repede, ai altora sunt mai elastici, dar în orice caz, aproape toţi cedează la un moment dat. Şi nici măcar nu e o chestie pe care o fac conştient.
Eh, şi după ce am dezamăgit din nou pe cineva, după ce jubilez la gândul că am mai dărâmat un mit, atunci îmi pare rău, şi câteodată încerc să explic cum că, de fapt, nici nu sunt aşa cum m-am dovedit a fi, ci pur şi simplu mă jucam puţin. Dar, la naiba, nimănui nu i se pare amuzant, nici măcar mie, când mă năpădesc regretele precum se umple oraşul de păpădii primăvara. Cu deosebirea esenţială că păpădiile sunt perfecte acolo unde sunt, în timp ce de regrete mi-e lehamite, deci asta a fost o comparaţie complet lipsită de sens. Şi iar m-am lansat într-o interminabilă pledoarie împotriva mea şi a capacităţii mele de a-mi păsa şi de altcineva în afară de mine, şi n-am nici cea mai vagă idee cum s-o termin.
De ce am simţit subit nevoia să-mi pictez unghiile în galben? Mdeah, probabil dedesubtul acestei acţiuni banale şi absolut explicabile de altfel (ultimul lac de unghii cumpărat era cel în chestiune, şi voiam să-l testez) se ascunde cine-ştie-ce impuls al subconştientului meu gelos pe cine-ştie-ce alt subconştient.
Hmm, după cum uşor se poate observa, coerenţa, constanţa, bucureştiul şi alte calităţi indispensabile unui om care se consideră - şi este considerat - inteligent, sunt trăsături care îmi lipsesc cu desăvârşire. De aceea, recunosc, sus, tare şi fără nicio urmă de făţărnicie, că sunt iremediabil îndrăgostită de propria-mi prostie şi n-aş renunţa la ea nici măcar dacă s-ar inventa vreo metodă prin care aş putea să o trimit în ţările calde, fiindcă ăla e locul în care nu m-aş duce niciodată de bunăvoie şi nesilită de nimeni.
Tocmai îmi veni o idee: ce-ar fi dacă, în loc să număr oiţe pe câmpii, aş încerca să-mi număr defectele? Cum se găsesc într-un număr suficient de mare încât să nu risc să le găsesc pe toate înainte să adorm, şi să fiu nevoită să mă întorc la număratul carcaselor de miel de la măcelăria din colţ, cred că asta ar fi cea mai bună soluţie pentru insomnia mea auto-impusă. Şi aş putea oricând să-mi inventez unele noi, asta pentru nopţile când fac abuz de ceai negru.
Mă duc aşadar să-mi pun în aplicare metoda, şi să dea dracu' să nu funcţioneze, că mă întorc aici.

Cântec de leagăn.

Photo by Incredi

Din nou, am făcut o descoperire colosală şi de interes vital pentru omenire şi nu numai. Nici nu ştiu ce s-ar face planeta asta fără mine, probabil s-ar duce dracului cu vreo cinci secunde mai devreme decât cu mine, asta fiindcă eu am prioritate. Revenind, am ajuns la concluzia că cel mai puternic somnifer încă necunoscut omului e eternul meu nemesis, fizica. De fiecare dată când deschid caietul ăla verde şi cu o tanti ce se plimbă prin Paris, în scopuri pur experimentale desigur, pic mai ceva ca feţii frumoşi păzind merele de aur. Că mă aflu în bancă, în pat sau pur şi simplu în pom, că e miezul zilei, al nopţii sau al momentului aflat exact între miezul zilei şi cel al nopţii. Iar eu, ca o Mamă Tereza aspirantă ce mă aflu, desigur că mi-aş dori să vindec toţi insomniacii din lume, de aceea contez pe sprijinul nemijlocit al oricui în popularizarea acestei descoperiri (florile şi Premiile Nobel la sfârşit).
Dar militez pentru interzicerea fizicii la şcoală, în afară de cazul în care se vor amenaja locuri speciale pentru practicarea ei, dotate cu saltele moi, păturici pufoase şi ursuleţi de pluş. Iar dacă nu ni se vor oferi aceste instrumente, sau aparaturi, indispensabile şi absolut suficiente studiului fizicii, spre imensul nostru regret, portarul va fi obligat să deschidă larg porţile şcolii oricui poate aduce dovezi cum că fizică scrie în orarul său. Şi cu asta am rezolva şi supărătoarea nedreptate care ni se face nouă, celor de la real, faţă de cei de la filo, care nici măcar bac din mate nu dau, ca să nu mai vorbim că respectiva materie lipseşte cu desăvârşire din orarele lor.
Şi, în această ordine de idei, fizica aproape că ar putea deveni materia mea preferată, cu condiţia să o studiez în exclusivitate la şcoală, chiar şi în timpul altor ore, la o adică. Ba chiar m-aş putea duce la olimpiadă.

'It don't mean a thing (if it ain't got that swing).'

Photo by André Madeira Cortes

De obicei, asculta muzică la căşti în timp ce se ducea undeva sau se-ntorcea de acolo. Îşi punea player-ul pe shuffle şi-şi vedea de drum. Cel mai tare îl enervau camioanele care treceau cu zgomot pe lângă el, împiedicându-l să audă altceva decât linia bass-ului. După ce investi într-o pereche de căşti care-i acopereau jumătate de cap şi-l izolau complet de exterior, şi astea încetară să-l mai aducă în lumea reală. Hoinărea prin oraş ore în şir, trăind tot felul de bucurii, frustrări, depresii, şi mai ales ritmuri. Ritmul era totul. De la blues la punk, trecând prin rock 'n' roll şi tango, ritmul era cel care-i dicta bătăile inimii.
Încetul cu încetul, îşi adaptă ritmul paşilor după cel al muzicii. Făcea paşi mari şi săltaţi când în urechi îi susura Angela McCluskey, paşi deşi şi apăsaţi când Johnny Rotten îşi răcnea refuzul de a lua de bună o lume prost construită. Fiecare piesă îşi avea ritmul ei special, care îi pulsa în vene, transmis prin firele lungi şi negre direct în creier, ca o perfuzie.
Oamenii începuseră să-l considere un ciudat singuratic, dacă nu de-a dreptul nebun, dar îl lăsau în pace, fiindcă nu deranja pe nimeni. E drept că odată a fost nevoit să o calce pe o doamnă pe picior, fiindcă şi-l aşezase exact acolo unde ritmul îi dicta să şi-l pună pe al lui. Şi, când ajungea la un semafor, trebuia să-şi oprească muzica, fiindcă nu mai era în stare să stea pe loc. Dar de obicei circula pe străduţe înguste şi singuratice, fără semafoare. Şi ritmurile continuau să-i conducă paşii, nici nu conta încotro, atâta timp cât muzica nu se oprea.
Mic-mare-mic-mic-mare-mic-mic. Mare-mic-mic-mare-mic-mare-mic.
Într-o seară, întorcându-se de la cinema, o asculta pe Ella Fitzgerald, şi făcea paşi mari şi egal depărtaţi, cu lungimea de aproximativ 0,85 metri. Văzu maşina care se năpustea spre el încă de când pusese piciorul pe asfalt, dar nu avea ce face. Trebuia să-şi urmeze inima încotro i-o duceau paşii. Avea de ales între a face un pas greşit şi a se încrede în ritm.
Ella n-avea nici o vină, şi el nici atât. La o adică, ritmul era tot ce conta.

'When I was a little spy.'

Photo by P-easy

Minte-mă cât vrei. Indiferent ce ai avea de spus, nu vreau să ştiu. E chestie de orgoliu, you wouldn't understand. Orgoliu care se face auzit din ce în ce mai des, şi nu în vreun mod care să mă facă să mă simt mai bine.
Pe de altă parte, de mult aştept momentul în care o să fiu capabilă să cred în cineva. Cineva care să nu fie verde şi vag articulat, cineva care să nu aştepte la infinit momentul în care o să binevoiesc şi eu să-mi fac apariţia, ci care să mă facă să-l aştept eu cu nerăbdare. Pe moment - ce moment, naiba ştie. Poate nici măcar el (sau ea, sau ce o fi; o naibă-două naibi).
Daaaar, şi vă prezentăm din nou una dintre specialităţile casei, şi anume lamentaţii răscoapte la foc mocnit, frustrări înăbuşite cu garnitură de nerăbdări prăjite. Ah, şi discuţii prelungite la infinit doar pentru că iubesc sunetul vocii mele când sunt răguşită. Şi da, sunt un om idiot, care adoră să-şi terorizeze prietenii, doar pentru a avea pretexte pentru a se simţi singur şi neînţeles când simt şi ei nevoia să-şi ia o vacanţă. De asta în primul rând am nevoie de cel puţin un om-doi la fel de experimentaţi într-ale javrismului (treabă serioasă aici, vorbim de isme şi schisme). Pe scurt, vreau să pot vorbi sincer cu câte cineva fără să se simtă imediat rănit sau ofensat. Cineva care să nu ia în serios tâmpeniile pe care le emit la foc automat, să nu se simtă nici flatat şi nici dezamăgit, fiindcă oricum termenul lor de valabilitate nu depăşeşte câteva ore, şi asta doar în cazuri extreme. Cineva care să îmi spună tot felul de aiureli, la care eu să îi răspund cu nişte chestii şi mai aiurite, după care să râdem amândoi. Preferabil şi înainte, şi în timpul.
Clar, asta e partea cea mai proastă la toţi oamenii pe care îi cunosc. Toţi, cu foarte mici excepţii, se iau mult prea în serios, şi o să mă tot plâng de asta până o să găsesc pe cineva care o să-mi demonstreze că partea ascunsă a lunii e aşa cum mi-o imaginez eu, şi nu exact la fel ca şi cealaltă, doar că în nuanţe mai întunecate.
Iar dacă mai îndrăzneşte cineva să pronunţe cuvântul bac, mate sau orice din câmpurile semantice aferente, să aştepte răzbunarea mea cumplită. Asta dacă nu uit. Sau dacă am chef.
Fiindcă vezi-doamne, e plin de floricele pe câmpii, şi chiar şi Subsemnata cea Feroce se înduioşează în faţa unui cireş înflorit (cu condiţia să nu aibă flori din cale-afară de roz).
De fapt, stările astea de fericire idiotică şi fără motiv, care tot revin în ultima vreme, nu-s legate în mod special de lalelele roşii din faţa primăriei, ci de toată lumea prin care mă învârt, care e tot mai verde de la o zi la alta, în cel mai propriu sens. Şi nici lalelele alea nu-s chiar aşa de rele, chiar dacă obsesia mea de anul trecut s-a stins aproape complet.
Şi cu atât mai puţin poate avea câte cineva pretenţia să îl observ când trec pe lângă el, să îmi scot politicos o cască din ureche şi să-l ascult pe Adam Green doar la cealaltă, să mormăi un "Hei, bă, zi ceva cât să pot să zic şi eu ceva, după care să ne vedem amândoi de vieţile noastre". Neah, nici măcar nu mai e nevoie de asta, fiindcă verdele ăsta care explodează de peste tot îmi ajunge. Să facă bine să aştepte până la vară, când lucrurile or să mai îngălbenească şi eu o să am din nou nevoie de suport moral şi de cineva cu care să împart cortul la Sziget (asta dacă o să calc într-o balegă mare şi pufoasă pe undeva, sau or să fie ai mei într-atât de fericiţi să scape de mine, încât or să-mi dea orice poftesc, ceea ce pare totuşi destul de puţin probabil).
Dar, atâta timp cât mai am baterii pentru player, cât la cinema-ul meu mic şi drăguţ rulează filme bunicele, şi deja e suficient de cald încât să poţi rezista acolo şi fără pături şi saci de dormit de -15 grade, e bine. Nici măcar nu mai contează că guma de mestecat fără de care nu pot trăi e din ce în ce mai greu de găsit, şi că trebuie să mă mulţumesc cu tot felul de surogate de culoare mai închisă şi gust mai nasol. Şi am din nou monitor, deci e bine.
E bine. E bine. Ceea ce e chiar mai rău decât atunci când nu e bine, nu?

Şi toate lucrurile bune încep cu deci.

Photo by Gwendolyn Kraehenfuss

Azi am ajuns la o concluzie înălţătoare şi de interes capital pentru specia umană, în timp ce ştergeam cafeaua de pe bancă. Cafea pe care o vărsasem cinci secunde mai devreme, după o jumătate întreagă de pauză de cerşit bani mărunţi în schimbul unor bani mai înaintaţi în grad, respectiv al unor servicii la fel de mărunte. Şi, în timp ce inspiram din ce în ce mai profund aroma sublimă de cafea proastă care se ridica de sub bancă şi de pe pantalonii mei mov, mi-am dat seama că de fapt nici nu îmi mai era somn. Aşadar, ladieeees aaaaand gentlemeeeen, secretul cafelei nu constă în gust, sau în cine-ştie-ce substanţe mai mult sau mai puţin nocive pe care le conţine, ci pur şi simplu în miros şi eventual în vapori. Deci, de acum înainte, o să-mi pun nişte cafea într-o punguţă argintie şi o să încep să o inhalez după metoda perfecţionată de prietenii noştri care se învârt pe lângă gară. Şi poate atunci o să fie şi maică-mea fericită, fiindcă niciodată nu-i place să mă vadă ingerând orice fel de lichide. Cu atât mai puţin cafea, adevărată otravă pentru sufletul meu pur şi neexperimentat, dar din care ea are dreptul la cantităţi nelimitate, evident. Sau, în loc să cerşeşti mărunţiş pe coridoare, gândeşte-te cum ar fi să te duci la cineva şi să-l rogi frumos, dând căpreşte din gene: "Pot să-ţi adulmec şi eu puţin cafeaua?"
În fine, începe să-mi fie cam somn. Aşa că dă-o naibii de cafea, dă-i naibii de pantaloni mov şi mai ales dă-o naibii de şcoală. Şi mâine e o zi (hm, asta depinde de unde începi să numeri).