'The drugs don't work.'

Photo by Marina Filipovic Marinshe

 Cred că am atins maximul penibilului săptămâna trecută, când l-am visat pe respectivul obiect (şi subiect) al dragostei mele de vara asta două nopţi la rând (sau zile, mă rog, prea rar adorm înainte să mă holbez la răsăritul ce are loc tot mai târziu, şi oricum nu se vede de pe balconul meu). Şi în ambele cazuri în ipostaze inductoare de diabet. Fragmente: dat cadou mie de ziua lui de către el însuşi, bonus privire piezişă şi străpungătoare, direct până în fundul sufletului meu cel împietrit, care în ascuns moare de dragul lui (oh, da). Mai departe, plimbatul meu de către el în braţele tot ale lui pe sub nişte umbrele colorate (v-am avertizat!) despre care nu ştiu ale cui erau, după care ne împiedicăm şi plonjăm pe burtă, şi jos era moale şi bine, şi el mă pupă pe tâmplă, şi eu pe vârful nasului - care era tot al lui. Asta ca să vedeţi ce-am avut eu de îndurat şi în ce abisuri pluteam, de-am ajuns să visez aşa ceva. Şi încă să mă mai şi trezesc cu un zâmbet tâmp pe faţă, pe deasupra.
Oricum, vraja mămucăi Omiduţa a expirat, (şi poţi să te duci la ea şi să-ţi ceri banii înapoi, că n-a făcut o treabă prea bună) şi în sfârşit sunt în stare să râd de asta, fără să mă mai simt nedreptăţită, fără să mai fac paradă de masochismul care mi-a fost inoculat pe nesimţite de societatea decadentă în care trăim, fără să mai visez poveşti rose bonbon cu băieţei blonzi şi alte alea. Hm, şi dacă toată chestia asta s-a terminat, poate o să fiu şi eu în stare să mâzgălesc ceva tolerabil, în sfârşit, doar toată vara n-am fost în stare să defulez decât frustrări toropite şi mâncate de molii cărora le-a căzut de mult puful de pe aripi.
Mai departe, la Cohen e clar că n-o să mă pot duce. Fiindcă taman în ziua când hotărâsem că da, musai azi scot bănetul de la ciorap şi mă duc la Diverta, şi găsisem şi cu cine să mă duc - la concert, nu la Diverta - s-a vândut şi ultimul bilet şi nu, n-am fost eu aia de l-a cumpărat. Şi s-a lăsat cu plânset şi scrâşnirea dinţilor, adevărată apocalipsă, ce mai. Aşa că acum construiesc diverse instalaţii în admirabilul scop ca unui actual posesor de bilet să-i trântească cineva o uşă peste degete, să cadă dintr-un acoperiş aflat pe traseul lui zilnic o cărămidă imensă care să treacă exact pe lângă capul lui, şi el să fie nevoit să meargă la terapie intensivă ca să scape de efectele traumei psihice suferite, dar să nimerească la o grup de suport al bolnavilor de varicelă, pojar, rubeolă, rujeolă şi alte boli pe care cu siguranţă nu le-a avut când era mic, şi ăsta e doar începutul transformării lui într-un fost posesor de bilet la Cohen. Şi dacă-mi iese vreun plan din ăsta, pot să fac şi eu pojar când mă întorc, dacă-i chiar musai, că de şcoală şi aşa n-am chef încă.

P.S. Vremea pe aici e ca-n rai: plouă, e frig, mi-am scos eşarfele şi caut soluţii pentru ca să mai port măcar o dată a doua cea mai faină pereche de sandale din univers (şi prima îi aparţine viitoarei mele colege de cameră, hehe).
Şi mi-e bine. Bine de tot. Ceea ce vă doresc şi vouă.