Jur pe urechile mele.

Photo by Kimiko17

Mă trezesc făcând tot felul de lucruri dubioase. Parcă aş fi tot timpul într-un vis din ăla de-al meu, în care feţele sunt înceţoşate, culorile mai stridente decât ar fi normal, şi cineva mă urmăreşte tot timpul cu scopul de-a mă omorî, răpi şi trimite pe Marte, sechestra într-un mall sau cine-ştie-ce altceva.
Mă spăl pe mâini şi arunc săpunul la gunoi, după care mă uit în oglindă, apoi la mâinile mele şi nu-mi dau seama care a fost pasul greşit în algoritm. Îmi pun săpun lichid pe periuţa de dinţi, pentru că singurul meu neuron rămas treaz la ora asta a hotărât, în urma unei dezbateri îndelungate cu sine însuşi, că e mai uşor să apeşi un butonaş şi - iată! săpunul a curs deja şi s-a aşezat în tradiţionala formă de S peperiiperiuţei (sic) dumneavoastră de dinţi - în loc să iei de pe raft tubul de pastă, să deşurubezi capacul, să aşezi periuţa pe marginea chiuvetei, să storci ultimele picături, să înşurubezi capacul la loc, după care să pui tubul la loc pe raft. Când mă gândesc ce complicat e întregul proces, nici nu mă mai mir că neuronul ăla a decis aşa, de unul singur, fără să mă întrebe şi pe mine, că săpunul ăla cu hamamelis ar fi mai la îndemână. Drept e că miroase fain. Deşi, dacă stau să mă gândesc, poate că eu am fost aia de-am luat măreaţa hotărâre, fără să-mi întreb neuronul, chestie care ar avea un pic mai multă logică, pentru că absolut orice neuron ştie că, în momentul în care papilele mele gustative ar fi simţit săpunul pe limbă, ar fi declarat starea de alertă pentru toţi ceilalţi neuroni, poate s-ar fi declanşat şi reflexul de vomă, o interminabilă criză de râs din partea mea, precum şi o serie de amintiri despre ce alte chestii mai fac eu când sunt beată (de somn, adică), în afară de apăsat soneria vecinului de la 3 în loc de întrerupător, dezlegat şireturile şosetelor şi lăsat becul aprins în baie. Noroc că, prin nu-ştiu-ce miracol, n-am băgat periuţa aia în gură. Am clătit-o bine de tot, am turnat multă apă de gură pe ea, ca să aibă gust mentolat şi respiraţie proaspătă la următorul contact, şi am pus-o la loc în suport. Moment în care am observat că nici măcar nu era a mea, care poartă o nuanţă mai închisă de verde. A cui era n-am aflat nici acum, nici nu s-a plâns careva că-i mirosea periuţa a hamamelis, şi nici eu n-am deschis vreodată subiectul.
Ah, şi - oricât de incredibil v-ar părea - eu dispun de mai mulţi neuroni, atâta doar că majoritatea lor suferă de narcolepsie şi, în momentele când mă aştept cel mai puţin şi am cea mai mare nevoie de ei, se prăbuşesc pe suprafaţa capitonată a creierului meu, cu câte-un firicel de salivă scurgându-li-se din colţul gurii. E urât, ştiu, dar m-am obişnuit cu ei şi îi accept aşa cum sunt. Că dacă n-ar fi, nu v-aş povesti eu nimic acum, când dorm toţi, şi până şi ăla ce-ar trebui să stea de veghe moţăie pe undeva, tresărind la intervale regulate, speriat că s-ar fi putut să am nevoie de el. Nu, dragă, la 5 jumate măcar tu să dormi, oricum n-o să observe nimeni vreo diferenţă. Eu o să mă descurc, cu o cană mare de Earl Grey, nu-ţi face probleme.
Hai, inventează-ţi un vis drăguţ, în care să nu te urmărească nimeni, să fie răcoare, verde şi munţi. Hai, că poţi.