Interludiu 329: Azi nu e ziua mea.

Haideți să râdem. Toți. Deodată sau pe rând, în cor sau în canon, în hohote sau cu lacrimi, pe sub mustață sau în pumni, cu jumătate de gură sau din toată inima, ba chiar în nasul, în fața sau obrazul altcuiva, dacă poftiți. Dar haideți să râdem, vă rog eu mult.

O abordare domesticită a domesticităţii.

Photo by Chema Madoz

Dragilor, se pare că a sosit din nou acea perioadă a anului. Când fiecare abandonează pentru o clipă maratonul de zi cu zi, priveşte atent în jur și se preface că priveliştea îl încântă nespus. De data asta, eu nu m-am mulțumit cu atât, ci m-am reinventat complet. Mi-am regăsit echilibrul, mi-am regândit prioritățile, mi-am recalculat parametrii; cu alte cuvinte, am început să dau dovadă de maturitate, stabilitate și responsabilitate, așa cum e şi normal, doar am trecut de vârsta teribilismelor. Am început să realizez că, pentru a putea pretinde drepturi depline în societate, trebuie să accept şi pachetul inevitabil de responsabilităţi. Şi desigur, printre primele lucruri pe care le-am privit cu alți ochi a fost familia, acest organism unicelular fără început și sfârșit, fără cap și fără coadă, câteodată cu coarne. Am văzut, în sfârșit, cât de ridicole și infantile erau observațiile mele ironice cu privire la inacceptabile compromisuri, incontestabile statistici, inevitabile plictiseli, inconvenabili peri albi și alte mizilicuri inadmisibile. Am hotărât că da, o să-mi depun fără pic de ezitare semnătura neinteligibilă pe hârtiuţa roz-bonbon, atunci când va sosi momentul potrivit.
(Nu, certificatul de căsătorie dintr-a unșpea, de ziua-ndrăgostiţilor, nu intră la socoteală.)

Bun, hai să abandonăm siropurile, peltelele şi halvalele. Concluzia e că fie, o să mă mărit. Dar nu cu oricine, să ne-nțelegem. Ci numai și numai cu un prunc care trebuie, în primul rând, să cunoască Islanda ca pe buzunarul lui de la piept, asta incluzând să-i stăpânească la perfecție limba aia moștenită direct de la zei. Apoi, să gătească după toate regulile artei, atât grecește, cât și ca-n China și-n Maroc. Să aibă accent irlandez, indiferent ce limbă vorbeşte. Să poarte un nume rusesc (dar nu-i musai să fie rus). Să-mi aducă animale de companie cu multe picioare de prin deșerturile australiene. Să posede bucle mai întortocheate decât pădurea amazoniană. Să cunoască îndeaproape ceremonia japoneză a ceaiului. Să-mi şoptească povești în franceză. Să cânte ca un suedez, țigan sau new-orleandez, după cum o cere situația. Să danseze swing, tango și  adumu. Mai e nevoie să dețină - nu chiar asupra propriei persoane, dar cel puțin în imediata-i apropiere - surse nelimitate de bomboane ucrainene, bere cehească și marțipan nemțesc. (Îmi rezerv dreptul să completez lista, pe măsură ce-mi voi aminti şi alte elemente de importanță vitală pentru viitoarea noastră conviețuire conjugală. Orice scăpare din vedere s-ar putea dovedi a fi fatală, brutală și catastrofală. Fără-ndoială.)

Iar, atunci când mi se va imputa că-s o lașă ce inventează pretexte pentru a se sustrage datoriei față de patrie și popor, eu voi putea să mărturisesc, având conștiința pe deplin împăcată, că pur și simplu n-am întâlnit niciodată persoana cu adevărat potrivită pentru mine.

'The one that got away.'

Photo by Eyal Darshan

Dragii moșului, ai babei și ai odraslei lor androgine,

Știți că în mod normal nu prea mă interesează pe mine soarta voastră, după cum nici pe voi nu vă preocupă a mea - mi se pare corect.
Dar ziua de azi marchează un nou punct de cotitură în istoria omenirii, și nu putem să nu sărbătorim, cu vin fiert, Bloody Mary și toate cele - orice în afară de șampanie, adică. Să sărbătorim ce? Păi, locșorul ăsta de care dau eu cu capul din când în când, în diferite grade de ebrietate, tocmai (sau mai precis azi-noapte, la ora 1 și 31 de minute, după cum șade scris în cronică, verde pe bej) a trecut în cel de-al treilea an de existență. (Ha! Nici nu mi-a dat prin cap vreodată c-o să țină atâta vreme o chestie pe care am pornit-o în cine-știe-ce moment de slăbiciune, doar am abandonat eu la viața mea inițiative mult mai demne de laudă. Ei, și uite că nici vorbă să-mi pară rău, nici măcar așa, de formă... Ok, ok, am înțeles, păstrează speech-ul pentru când o să chiar realizezi ceva.)
Și acum că a trecut și asta, haideți să ne ignorăm mai departe unii pe alții, și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți.
Cu drag.

P.S. Dacă o să mai am vreodată un câine, o să-l cheme Covrig.

Ta dam.

Mâine e mare zi de doliu pentru populația română, și nu numai. Și dacă vă roade curiozitatea să aflați de ce anume, să facă bine să vă treacă, fiindcă mi-e somn (în sfârșit!) și, din cine-știe-ce motive dubioase, simt nevoia să fac pe misterioasa, în cel mai stupid mod.
Așa că nu, nu vă spun nimic. Dar nimic.
Am promis, nu se poate, chiar îmi pare rău.
Hai acuma, că până mâine nici nu-i așa de mult, nu?
Mno știi ce, las-o naibii, că io pic aici de somn și ție-ți arde de tâmpenii.
Ta dam.

'The drugs don't work.'

Photo by Marina Filipovic Marinshe

 Cred că am atins maximul penibilului săptămâna trecută, când l-am visat pe respectivul obiect (şi subiect) al dragostei mele de vara asta două nopţi la rând (sau zile, mă rog, prea rar adorm înainte să mă holbez la răsăritul ce are loc tot mai târziu, şi oricum nu se vede de pe balconul meu). Şi în ambele cazuri în ipostaze inductoare de diabet. Fragmente: dat cadou mie de ziua lui de către el însuşi, bonus privire piezişă şi străpungătoare, direct până în fundul sufletului meu cel împietrit, care în ascuns moare de dragul lui (oh, da). Mai departe, plimbatul meu de către el în braţele tot ale lui pe sub nişte umbrele colorate (v-am avertizat!) despre care nu ştiu ale cui erau, după care ne împiedicăm şi plonjăm pe burtă, şi jos era moale şi bine, şi el mă pupă pe tâmplă, şi eu pe vârful nasului - care era tot al lui. Asta ca să vedeţi ce-am avut eu de îndurat şi în ce abisuri pluteam, de-am ajuns să visez aşa ceva. Şi încă să mă mai şi trezesc cu un zâmbet tâmp pe faţă, pe deasupra.
Oricum, vraja mămucăi Omiduţa a expirat, (şi poţi să te duci la ea şi să-ţi ceri banii înapoi, că n-a făcut o treabă prea bună) şi în sfârşit sunt în stare să râd de asta, fără să mă mai simt nedreptăţită, fără să mai fac paradă de masochismul care mi-a fost inoculat pe nesimţite de societatea decadentă în care trăim, fără să mai visez poveşti rose bonbon cu băieţei blonzi şi alte alea. Hm, şi dacă toată chestia asta s-a terminat, poate o să fiu şi eu în stare să mâzgălesc ceva tolerabil, în sfârşit, doar toată vara n-am fost în stare să defulez decât frustrări toropite şi mâncate de molii cărora le-a căzut de mult puful de pe aripi.
Mai departe, la Cohen e clar că n-o să mă pot duce. Fiindcă taman în ziua când hotărâsem că da, musai azi scot bănetul de la ciorap şi mă duc la Diverta, şi găsisem şi cu cine să mă duc - la concert, nu la Diverta - s-a vândut şi ultimul bilet şi nu, n-am fost eu aia de l-a cumpărat. Şi s-a lăsat cu plânset şi scrâşnirea dinţilor, adevărată apocalipsă, ce mai. Aşa că acum construiesc diverse instalaţii în admirabilul scop ca unui actual posesor de bilet să-i trântească cineva o uşă peste degete, să cadă dintr-un acoperiş aflat pe traseul lui zilnic o cărămidă imensă care să treacă exact pe lângă capul lui, şi el să fie nevoit să meargă la terapie intensivă ca să scape de efectele traumei psihice suferite, dar să nimerească la o grup de suport al bolnavilor de varicelă, pojar, rubeolă, rujeolă şi alte boli pe care cu siguranţă nu le-a avut când era mic, şi ăsta e doar începutul transformării lui într-un fost posesor de bilet la Cohen. Şi dacă-mi iese vreun plan din ăsta, pot să fac şi eu pojar când mă întorc, dacă-i chiar musai, că de şcoală şi aşa n-am chef încă.

P.S. Vremea pe aici e ca-n rai: plouă, e frig, mi-am scos eşarfele şi caut soluţii pentru ca să mai port măcar o dată a doua cea mai faină pereche de sandale din univers (şi prima îi aparţine viitoarei mele colege de cameră, hehe).
Şi mi-e bine. Bine de tot. Ceea ce vă doresc şi vouă.

Cântec de leagăn.

Photo by Incredi

Din nou, am făcut o descoperire colosală şi de interes vital pentru omenire şi nu numai. Nici nu ştiu ce s-ar face planeta asta fără mine, probabil s-ar duce dracului cu vreo cinci secunde mai devreme decât cu mine, asta fiindcă eu am prioritate. Revenind, am ajuns la concluzia că cel mai puternic somnifer încă necunoscut omului e eternul meu nemesis, fizica. De fiecare dată când deschid caietul ăla verde şi cu o tanti ce se plimbă prin Paris, în scopuri pur experimentale desigur, pic mai ceva ca feţii frumoşi păzind merele de aur. Că mă aflu în bancă, în pat sau pur şi simplu în pom, că e miezul zilei, al nopţii sau al momentului aflat exact între miezul zilei şi cel al nopţii. Iar eu, ca o Mamă Tereza aspirantă ce mă aflu, desigur că mi-aş dori să vindec toţi insomniacii din lume, de aceea contez pe sprijinul nemijlocit al oricui în popularizarea acestei descoperiri (florile şi Premiile Nobel la sfârşit).
Dar militez pentru interzicerea fizicii la şcoală, în afară de cazul în care se vor amenaja locuri speciale pentru practicarea ei, dotate cu saltele moi, păturici pufoase şi ursuleţi de pluş. Iar dacă nu ni se vor oferi aceste instrumente, sau aparaturi, indispensabile şi absolut suficiente studiului fizicii, spre imensul nostru regret, portarul va fi obligat să deschidă larg porţile şcolii oricui poate aduce dovezi cum că fizică scrie în orarul său. Şi cu asta am rezolva şi supărătoarea nedreptate care ni se face nouă, celor de la real, faţă de cei de la filo, care nici măcar bac din mate nu dau, ca să nu mai vorbim că respectiva materie lipseşte cu desăvârşire din orarele lor.
Şi, în această ordine de idei, fizica aproape că ar putea deveni materia mea preferată, cu condiţia să o studiez în exclusivitate la şcoală, chiar şi în timpul altor ore, la o adică. Ba chiar m-aş putea duce la olimpiadă.

We can't be heard.

Photo by Werdtoyamom

Fulgi de zăpadă. Aş vrea să le dau foc şi să-i lipesc cu superglue pe marginea oglinzii ca să-mi aducă aminte cât de absurd e totul.
Pot să fac ceva? Excluzând din discuţie prejudecăţile celorlalţi, şi obiecţiile, pot să FAC ceva?
Chiar nu mă tentează să mă înscriu undeva la vreo facultate şi să mi se spele creierul încă cinci ani, după care să-mi găsesc un job şi să frec menta în timp ce mă uit cum viaţa mea se duce dracului încet şi fără durere, dar cât se poate de irevocabil.
N-am idee. Totul e sinistru de plictisitor aici, şi aproape nimic nu mă poate scoate din letargia asta infectă.
Vreau să se întâmple ceva. Vreau să fac ceva. Vreau să-mi placă ceva.
Şi parcă nici nu îmi mai pare atât de rău că îmbătrânesc, fiindcă după the big day pot să fac ce vreau eu.
Dar de ce sunt ei de vină? De fapt, nu eşti doar plictisită, ci mai ales plictisitoare. Şi cât se poate de conştientă de asta.

Stau la coadă pentru ploaie.

Photo by Gökçe Pehlivanoglu

Parcă mi-e bine.
Nu-mi ştiu numărul de telefon.
Efectele secundare sunt puţine şi tranzitorii: subfebrilitate, dureri abdominale, cefalee, astenie, ameţeală, erupţii cutanate, reacţii locale uşoare.
Mă simt ciudat (dar nu din cauza aia).
De fapt, până acum magnificul vaccin n-a avut niciun fel de efect, nici primar, nici secundar sau de orice alt grad. În ceva super-eroină de cartier nu m-am transformat încă.
Ştiu că am zis că n-o să povestesc cum a funcţionat chestia cu zâmbetele aiurea până nu e gata.
În orice caz, până acum m-am ţinut de cuvânt.
A fost ciudat la început.
Adică mergeam pe stradă, happy for no reason, ca de obicei, brusc mi-am adus aminte că n-am zâmbit nimănui pe care să nu-l cunosc, şi am început să rânjesc tâmp către toţi oamenii pe care îi întâlneam pe drum.
La un moment dat, mă gândeam la nu-ştiu-ce, şi trebuia să traversez o stradă. Un şofer îmi acordă prioritate, eu mă opresc, ştiam că trebuie să fac ceva dar nu-mi aminteam ce, în fine, îmi pică fisa, îi zâmbesc şi trec mai departe. Mă rog, în realitate a durat o fracţiune de secundă dar pentru mine a fost al naibii de amuzant.
Asta din perioada de început, ca să nu uit până trece săptămâna.
Azi nu ştiu să fi făcut vreun progres. Încă trebuie să depun eforturi conştiente pentru ca să mă pot uita în ochii oamenilor şi să le zâmbesc.
Ce mi s-a zis azi? Să-i scriu o scrisoare cuiva pe care nu l-am mai văzut de mult. Poate.
Doza pentru adulţi şi copiii peste 15 ani este de 1,0 ml, conţinând 20μg de HBs Ag. 

"I am stupid
But I am happy
'Cause today
Is my day!"
As much as I hate putting other people's ideas to practice, I really, and I mean really, have to do this too. Something like a day, once a year, or maybe once a month, when I could gather up some people who just like acting stupid and joyful, and do stuff that makes us even happier. The International Day of (Fake? - it shouldn't even matter) Happiness.
What the hell am I talking about?
This:
Oh, and I want a coat like that too.

Am nevoie de o obsesie nouă. Urgent.

Nu ceva gen Surogat pentru Pasiune Violentă, ci o pasiune adevărată. Violentă sau nu.
Am nevoie şi de zăpadă, neapărat în combinaţie cu două-trei legături de cireşe, şi doi covrigi legaţi cu o sfoară.
Pe vremuri, obişnuiam să păstrez sforile de la covrigii pe care îi mâncam împreună cu un nene. Şi el la fel. Făceam planuri să ne împletim nişte brăţări din ele, dar din fericire toată povestea nu a durat cât să se adune destulă sfoară.
Mda, asta e o perioadă în care sap adânc după chestii de mult uitate. Cum era de exemplu anul trecut, când obişnuiam să pierd ore întregi prin parcuri şi mă simţeam perfect fără să fiu obligată să vorbesc tot timpul.
Chiar, unde sunt oamenii ăia care te înţelegeau perfect şi fără să zici absolut nimic? Acum toţi vorbesc încontinuu şi nimeni nu are nimic de spus. Dar nu mai suportă nimeni liniştea, tăcerile alea de pe vremuri.
Mă văd cu tot felul de oameni numai ca să nu fiu singură şi să am în capul cui să-mi vărs miliardele de frustrări. Dar pur şi simplu nu mai reuşesc să îmi pese de ei, oricât m-aş strădui.
Cel mai frumos compliment pe care i l-am făcut în ultima vreme cuiva suna cam aşa: Mă simt bine când eşti şi tu prin preajmă. Eu mă simt bine, aşa că fă bine şi stick around. Câteodată pot să depun eforturi în aşa fel încât să cred şi eu că de fapt îmi pasă şi că pot să ţin la oameni, dar nu mă pot minţi pentru prea mult timp.
The streets are crammed with mythic people
but no one seems to give a fuck.
Şi la fel e cu majoritatea chestiilor care într-adevăr merită să fie observate. De fapt, de cele mai multe ori nici eu nu le bag în seamă. Sau mă împiedic în detalii.
Şi încă n-am fost în stare să vin cu o idee suficient de "specială" pentru "ziua mea". Adică nimic practic, oamenii dispuşi la orice s-au dus sau sunt pe cale să vină, aşa că trebuie să ţin cont si de asta. Ori o să fie ceva special, ori lipsă. Asta e valabil pe toate planurile.
Azi te-am văzut din nou în tramvai.
Azi nu mai plouă. Dar e atât de frig încât încep să sper că poate o să împlinesc optşpe ani făcând îngeraşi în zăpadă. Pe tine cred că te-aş invita.
Întotdeauna mă deprimă să mă gândesc lângă câţi oameni ajungi să stai de-a lungul timpului. În tramvai, la film, la semafor, la teatru, la doctor, peste tot. O mare parte din ei ar putea să-ţi fie prieteni, oameni cu care ai mai multe în comun decât îţi poţi închipui. Dar nu, în zilele noastre s-a ajuns să-ţi fie frică şi să te uiţi în direcţia cuiva pe care nu-l cunoşti, ca nu cumva să te considere ciudat. Or fi ei câţiva ciudaţi de-adevăratelea, dar majoritatea sunt doar prietenoşi, singuri sau ar vrea să-şi împartă fericirea cu cineva. Cu oricine. Cu toţi, dacă se poate. Dar câteodată, chiar şi cei care te ştiu de mult se uită suspicioşi la tine dacă le zâmbeşti fără motiv sau dacă începi să râzi aşa, dintr-o dată. De fapt, mai ales ei.
Poţi să-mi promiţi ceva. Măcar o săptămână, încearcă să zâmbeşti către cel puţin cinci oameni pe care nu îi cunoşti sau cu care nu eşti prietenă. Îmi spui după aia cum a fost. De mâine începând. Dar nu zâmbete din alea aruncate aiurea, cum împarţi tu de obicei, când râzi de una singură. Te uiţi în ochii lor şi zâmbeşti.
Frunzele de pe pereţii mei încep să se scorojească şi să cadă. Păcat că nu bate vântul aici. M-aş simţi exact ca în pădure. Mai ales când o să-mi cumpăr un covor verde care să arate exact ca şi iarba.
Vreau o căciulă verde. De elf. Să le fac oamenilor cadouri, dar nimeni să nu ştie de la cine sunt în realitate, pentru că de distribuţie se ocupă un moş mare şi urât care bea cantităţi uriaşe de ciocolată caldă. Cu alune!
Să-mi crească urechile. Şi păr pe picioare...
Stai, deja încurci poveştile.
Oricum, ai observat că majoritatea elfilor au părul creţ? Nu cei din Lord of the Rings. Elfii de la Pol. Unde e frig tot timpul. Şi zăpadă. Şi unde poţi să porţi oricând fulare cu lungimea egală cu de două ori înălţimea ta. Tricotate. Din lână colorată, ca şi cele pe care le făcea bunica. (Bunica altora, fiindcă eu n-am avut niciodată genul ăla de bunică de prin poveşti.)
O să treacă şi asta. O să urăşti din nou. Nu pentru asta trebuie să-ţi faci probleme.

Photo by Dorotka Kaczmarek

"There's too many people you used to know
They see you coming, they see you go
They know your secrets and you know theirs
This town is crazy; nobody cares
There's a place where you are going
You ain't never been before
No one left to watch your back now
No one standing at your door
That's what you thought love was for" (Beck, Lost Cause)

Not quite. In fact, all I've ever thought of love was that it's a good thing to keep you from the stuff that really matters.
Who cares whether I'm right or I'm wrong? Not me.

Caut un om care să ştie să trăiască aşa cum simte el indiferent de ce are în jur, care să mă ia aşa cum sunt şi să nu îmi reproşeze tot timpul că nu sunt cum ar vrea el sau alţii să mă vadă, care e în stare să râdă de orice lucru, nu se ia în serios şi pentru care fiecare lucru nu e ca în dicţionar, ci aşa cum îl vede el, care îţi propune chestii noi for the fun of it şi nu pentru că e de bun simţ să faci, să schimbi şi tu ceva.
Mă rog, nu e printre priorităţi.
Adică, eu sunt prioritatea numărul unu.
Şi nu mi-e bine.