Bilanţ la sfârşit de lume. Partea întâi: pe unde mi-o fi prosopul?

Photo by Chema Madoz

Trăia odată într-un ţinut nu tare-ndepărtat din punct de vedere fizico-geografic o fată. Bun, păi să vedeţi, fata asta se aflase dintotdeauna în război cu timpul. Nu c-ar fi avut ceva personal cu el - sau cel puţin nu de la-nceput - dar nu-i plăcea ei ideea, şi gata. Niciodată nu-i ieşea cum trebuie împărţeala (înmulţirea nici atât), îl ponegrea pe unde apuca, el i-o plătea-napoi cu fiecare ocazie, şi uite-aşa.
Dimineaţa, trezirea la 6 jumate, mai puţin să-mi termin visul, ah, extratereştri nemernici, de data asta n-o să vă mai meargă, specia umană trebuie să supravieţuiască şi las' că vă arăt eu vouă, până ia sfârşit lupta (cu ajutorul nepreţuit al războinicilor din jeleu care-i execută pe toţi cu ajutorul unor nepreţuite chitări electrificate) s-a făcut deja 7 şi-un sfert, dar ce vă imaginaserăţi? Universul nu se poate salva singur. Ba poate, da' pur şi simplu n-are chef astăzi. Aşadar, smulge ea din dulap o cămaşă-n carouri şi-un papion cu buline din mulţimea de cămăşi identice în carouri măsurate cu rigla şi papioane în diverse combinaţii de buline albe şi bleu-marin şi-o tuleşte-n bucătărie unde, ca de obicei, n-o aşteaptă o cană cu Earl Grey aburind. Ca de obicei, oftează, şi-l prepară ea singură şi nu se-ndură să fumeze pe balcon ca să nu-i strice peisajul matinal băbuţei de vizavi. Ah, şi pantalonii, da, desigur. Oare ce pantaloni purta autenticul Earl Grey atunci când cobora la micul dejun? Micul dejun e cea mai importantă masă a zilei, aşa să ştiţi, copii, sub nicio formă să nu-l neglijaţi. Cheesecake şi căpşuni venite direct de la Păuliş - această capitală mondială a căpşunilor cu adevărat adevărate - un strop de lapte în ceai, astăzi inventăm lucruri despre un oarecare poet modernist american, ah, ce deliciu.
Şoferii de pe 27 sunt întotdeauna drăguţi, aşa cum le stă bine tuturor persoanelor care lucrează sub auspiciile şaptelui, bine-nţeles. Dacă am sta să adunăm cele cinci secunde în plus pe care le petrece autobuzul în fiecare dimineaţă în aşteptarea oricărui alergător disperat, într-o lună s-ar aduna 140 de secunde, asta face două minute întregi plus rest, într-un an 1680 de secunde, adică 28 de minute, ne şopteşte colegul din faţă, doamne-dumnezeule, duzini de miniştri japonezi şi-au făcut harakiri pentru mult mai puţin, dar ce compromisuri nu suntem noi dispuşi să facem în numele politeţii, al cavalerismului şi-a eventualei fuste scurte pe care-o ridică puţin vântul? Ah, ce bine că n-o să avem niciodată timp de pierdut cu socoteli dintr-astea de-a dreptul deprimante, zău.
Eh, fata asta. Ştiu că la prima vedere vă pare complet iresponsabilă, capul i-e iremediabil pierdut printre norişorii ăia de vată de deasupra patului, în ciuda faptului că n-a cruţat niciun efort sau cheltuială pentru expediţiile de recuperare pe care le organizează cu regularitate. Dar n.are nici cea mai mică pretenţie să empatizeze cineva cu ea, asta-i drept. În perioada asta a renunţat până şi să-şi mai vadă prietenii, darmite să le mai irosească preţioasele minute naţionale, tocmai ca să-i scutească de vreo posibilă revărsare fetidă de frustrări direct în capetele lor proaspăt coafate, respectiv permanentizate. E cât se poate de bine intenţionată, zău aşa, în ciuda celor câţiva masochişti care nu-nţeleg de vorbă bună şi se-ncăpăţânează să-i stea în preajmă.
Poate că, din pură curiozitate ştiinţifică, încearcă să vadă cât de departe poate să-ntindă sfoara. Poate că o tentează ideea să-şi prelungească agonia, fiindcă nu vrea s-accepte ideea că ah, iar ia sfârşit o eră, la naiba, nici nu te-apuci bine de ceva şi se trezeşte cineva să vină şi să-ţi zică absolventule, fără nicio jenă şi de faţă cu toată lumea. Nu, de data asta n-o să mai intru în jocurile voastre murdare, înţelepciunea populară spune că adevăraţii înţelepţi sunt ăi de stau lejer pe bancă şi-i privesc pe ceilalţi sărind din lac în puţ, dar nu, asta s-ar chema o rebeliune într-atât de copilărească încât nici măcar pe mine nu m-ar putea convinge.
Bun, zise ea, dar eu n-am pretins niciodată că aş fi altceva decât un copil prostuţ, la ce altceva te-ai putea aştepta din partea mea? Aşa cum stătea ea pe-o bancă în parc, se apropie un băiat şi-i înmână un bileţel semnat de Organizaţia Mondială a Copiilor Care Sunt Capabili să se Organizeze Singuri Fiindcă Nu Sunt Atât de Prostuţi pe cât Îi Crede Toată Lumea. Şi aşa află ea că nici vorbă s-o accepte cu braţele deschise în rândurile lor, mai ales în perioada asta, doar se apropie Ziua Copilului şi nu-şi pot permite genul ăsta de publicitate negativă. Îi explicau clar, în litere mari, rotunjite şi atârnând frumos una în continuarea celeilalte, că modul în care abordează ea problema nu-i în niciun caz copilăresc. Se ştie că un copil e în stare să-şi termine toate temele în zece minute, dacă-i promiţi că-l duci la circ. În schimb, tu nu-ţi împlineşti norma pe care tu însăţi ai fixat-o fiindcă-ţi pierzi vremea încercând să intri în starea de spirit adecvată concertului pe care ţi l-ai promis drept răsplată, după care îţi pedepseşti lipsa de seriozitate interzicându-ţi să ieşi din casă şi îţi plângi de milă toată seara fiindcă eşti dezamăgită de tine, sătulă de viaţă şi vai, doamne, de lumea nedreaptă în care eşti obligată să trăieşti. Aşa că, decretă el, mie nu-mi pare deloc c-ai fi un copil prostuţ. Eşti doar prostuţă, şi atât. Şi nu ştiu cu ce parfum te-ai dat, dar miroşi a biscuiţi cu vanilie.
Bun, toate ca toate, îi dădu ea dreptate, dar de unde şi până unde vanilie? Vezi-ţi de treabă, omule, şi nu-mi strica feng shui-ul, că mâine tre' să fiu iar pe câmpul de luptă, pe tărâmuri lingvistice de-astă dată. Şi socoti ea că mai avea prea puţin timp la dispoziţie ca să vadă toate filmele pe care le ratase atunci când rulau ele la cinema. Şi sub nicio formă nu fusese vreodată în stare să ia în discuţie varianta piratării (în afară de biologie în liceu, când materia era cumplit de plictisitoare, iar pe profă nu părea s-o deranjeze deloc, dar deloc).
Şi uite-aşa, în momentul ăsta lucrează de zor la o maşină a timpului, care s-o ducă înapoi un pic, când era copil cu-adevărat, sau dacă nu se poate, măcar la-nceputul anului. Sau al semestrului. Chiar şi-nceputul lunii trecute pare ceva mai puţin periculos. Şi e drept că a cam chiulit ea la câteva lecţii de fizică, istorie şi morfeologie, dar ştiţi ceva? Mai are-ntr-o sticluţă o picătură dintr-o poţiune care i-a scos pe mulţi alchimişti din belea, la vremea lor - se cheamă Norocul Prostului. Nu-i vorbă, nu se bazează ea pe asta, ci-i doar a naibii de curioasă să vadă ce-o să se-ntâmple, atâta tot.


Notă: Această poveste e în întregime inventată. Orice asemănare cu personaje reale sau cu gazda blogului de faţă este pur întâmplătoare, puteţi să mă credeţi pe cuvânt. Ştiţi doar că eu nu mint niciodată.

Apă, ploaie şi 'de' la mijloc.

Photo by Cahilus

Îmi plimbă distrat degetele prin păr de fiecare dată când trece pe lângă mine. Da, ce-i? 'Nimic, voiam să văd dac-ai adormit.' Nu mi-e somn, îi răspund ridicându-mi picioarele pe perete. El se învârte în continuare prin cameră, de parcă s-ar pregăti să spună ceva. Știi ce-mi trecu prin cap? contraatac eu. 'Probabil te gândeai la câte vise-ți făceai anul trecut pe vremea asta, și cum în momentul ăsta chiar nu mai vrei cine-știe-ce de la viață, cum te blazezi de la o zi la alta și cum nu-ți mai pasă de nimic, mda, știu toată povestea, nu-i decât a șaptea oară când o aud pe ziua de azi.' Nu, de fapt mă gândeam să iau o foarfecă și să-mi bat joc de coama ta de Samson, că nu te-am văzut niciodată cu părul scurt. Da' aproape că ai și tu dreptate. Cum de-am ajuns să nu mai fac altceva decât să-mi plâng de milă? 'Poate fiindc-ai găsit destui tonți să te-asculte?' Hehe. Se lasă iar o tăcere din aia de ne auzim gândurile unul altuia, și tot ce-mi spune e 'Așteaptă, unde naiba fugi? Nu putem vorbi și noi odată ca oamenii?', în timp ce eu râd prostește și încerc să văd până unde pot urca cu tălpile pe perete. Tot el cedează primul: 'Nina Simone?' Mda, înăbușă tăcerea cu muzica altora, poate n-o să mai urle așa de tare.

Pe de altă parte, oile negre mănâncă mai puțin decât cele albe.

Photo by Vasilis Lotsios

S-a trezit într-o zi cu gândul că de fapt el nu exista. Că lumea aia pe care o vedea în fiecare zi nu exista nici ea. Că tot în jurul lui era decorul în care-și regiza visele un uriaș. Nici măcar un uriaș adevărat, un pui de uriaș. Știa cum îl cheamă, Aran.
Aran se îmbăta des în ultima vreme fiindcă vara era pe sfârșite și zilele se scurtau. Lui Aran îi era frică de întuneric, deci dormea din ce în ce mai mult. Așa că și visa din ce în ce mai mult și mai urât.
El, nenea ăsta de care vă zic, avea senzația că dintr-o dată i se întâmplă tot felul de lucruri. Dintr-o dată, adică toate la un loc. Care ciudate rău, care ciudate bine. Fără să le poată găsi vreo explicație logică. Ar fi dat vina pe ghinion, ar fi zis că-i chestie de noroc, de soartă, de așa-i viața, dar nu credea în niciuna dintre astea. Și-atunci l-a descoperit pe Aran.
Aran nu știa de asta. Își vedea mai departe de treburi. Își înnoia proviziile de gin în fiecare joi, și niciodată nu-i ajungeau până săptămâna următoare. Își căptușise geamurile cu hârtie neagră, ca să nu râdă ceilalți că doarme cu lumina aprinsă. Nu-și dădea seama că din cauza asta era întuneric și ziua, și dormea tot timpul, să nu trebuiască să înfrunte bezna.
El nu știa ce-i mai trist, că nu există decât în visele unui personaj ce nu există decât în visele altora, sau că până și personajul ăsta nu-l visa decât atunci când era beat. În orice caz, îl ura pe Aran, fiindcă el era de vină pentru tot.
Aran habar n-avea de toate frustrările lui. Lui Aran nu-i păsa de frustrările nimănui, de fapt. Îi făcea destule probleme propria lui frică de întuneric, de care începea să-i fie jenă. Creștea, ce naiba. Era aproape un uriaș. Cum să ai pretenția să te respecte toată lumea, ca pe un uriaș înfiorător și nemilos ce te afli, când ți-e frică de întuneric? Ar fi destul să stingă becul și dintr-o dată ai începe să te smiorcăi.
El înțelegea, la o adică. Trecuse și el prin anumite momente. E drept că acum nu mai știa dacă se-ntâmplaseră de-adevăratelea sau erau rezultatul vreunei mahmureli de-a lui Aran. Dar în fine, trecuse pe-acolo, totul îi păruse al naibii de real. De-asta îl înțelegea până la un anumit punct, simpatizase cu el chiar. Dar acum se cam săturase. Hotărî să-l forțeze pe Aran să se maturizeze.
Aran s-a trezit într-o dimineață, mahmur ca de obicei. Becul se arsese și asta îi crea o senzație de nesiguranță, totuși parcă nu chiar ca pe vremuri. A desfăcut un colț al hârtiei de pe geam. Atâtea stele nu văzuse niciodată în oraș. A stat, s-a holbat la întuneric până a răsărit soarele și s-a maturizat, oh da, a crescut într-o zi cât alții într-o mie, i-au rămas toate hainele mici și a trebuit să-și cumpere altele, așa că n-a mai avut bani de gin.
Fiindcă Aran nu visa niciodată fără să se îmbete, el n-a mai apucat să afle că avusese dreptate și că nu exista de fapt. Ceea ce a fost probabil spre binele lui, fiindcă s-ar fi îmbătat și el, iar lui Aran ar fi început să i se întâmple chestii ciudate. Și Aran nici măcar nu știa cum îl cheamă, ceea ce ar fi creat o groază de încurcături cu privire la cine pe cine visa.
Așa că până la urmă a fost mai bine așa.

'You can get killed by friendly fire.'

Photo by Pakpao

săracul Boris a și uitat deja cum mă cheamă
cartea de care vorbisem nu s-a mișcat de-atunci
de sub patul pe care stăteam când i-am citit din ea
nu îmi mai pot permite să-mi fie somn
așa că pur și simplu nu mi-e
"ritmul e totul în viață", a zis el
și eu am dat din cap în ritmul vocii lui
hai să mergem să bem ceva, a continuat
iar eu am cerut doar tonic, fără gin
pur și simplu nu-mi puteam permite
să dorm prea mult a doua zi
mă ustură arătătorul stâng
ca și cum aș fi atins ceva prea cald
dar știu prea bine că n-am
of, ce chestii misterioase se întâmplă pe lumea asta
păcat că nu mai știi cum mă cheamă
aș fi putut să-ți cânt blues-uri
și să te trag de păr dimineața ca să te trezești
să mă duc să cumpăr cireșe de la piață
și să le împart cu tine și degetele tale interminabile
și câte n-aș mai fi putut să fac
dacă tu măcar ai fi știut cum mă cheamă
e o chestiune foarte importantă
fiindcă, vezi bine
nici eu nu mai știu

[To hell with that cat. Where can we sip some cognac?]

Photo by Slatkatajna

E vorba doar de fursecurile cu alune.

Îmi croșetez singură depresiile, după cum știi bine. Mă confrunt din când în când cu câte-o bucurie, într-o luptă pe viață și pe moarte, dar până și astea, oricât de firave ar fi, mă desființează din primele cinci minute, și-n timp ce zac și ascult cum trec cele zece bătăi ale fericirii îmi vin în minte nenumărate replici spirituale pe care le-aș fi putut da de n-aș fi fost atât de preocupată de propria-mi neasemuită spiritualitate.
Nu știi de ce nu mai plouă? Îți spun eu, fiindcă mi-am atârnat cearșafurile la uscat și am nevoie de vânt din pupă ca să plec cu corabia nebunilor la Moscova și să-mi cânte Tricky.
Degeaba, nu pot trăi decât de pe-o zi pe alta.

"To hell with that cat. Where can we sip some cognac?"

3, 2, 1 - suflă!

unu' fuge ca nebunu'
doi se zbenguie-n noroi
trei plicuri de ceai de tei
patru merg la psihiatru
cinci se scarpină-n opinci
șase plombe de mătase
șapte ore pân' la noapte
opt brioșe cred c-am copt
nouă zile de când plouă
zece grade și mi-e rece

'Gone with the gin.'

Cred c-am murit.
Adică nu-s chiar sigură, da' am așa, o bănuială.
Dacă am dreptate, problema cea mai mare e că încă nu s-a prezentat nimeni să-mi dea foc. Și chiar nu vreau să putrezesc și să se-nfrupte tot felul de viețuitoare din stârvul meu.
Sau poate doar dorm. În cazul ăsta, visez chestii cam tâmpite (cum ar fi c-o să vină din nou Le Canadien Errant, la toamnă, cu José González cu tot - da, bine, râdeți, n-are voie omul nici în vis să fie fericit!)
Habar n-am cum stă treaba, dar plănuiesc să aflu cât de curând. Poate chiar luna asta, până când nu încep să-mi pierd diverse părți componente.

Hm, și parcă nici nu sună așa de rău să fii fantomă.

Legenda ciocolatei.

Photo by Jean Francois

...Știi, câteodată mă întreb dacă sunt într-adevăr atât de proastă pe cât mă simt.
Când spui ceva de genul ăsta, e clar că aștepți un anumit răspuns. Că nu, nu ești deloc atât de proastă pe cât te crezi, ci mult mai proastă. Că da, ești exact atât de proastă pe cât te crezi, dacă asta te face fericită. Că ești cu 0,1% mai puțin proastă în realitate, ceea ce e oricum încurajator. Că da, ești mică, proastă și ai o tunsoare cretină, dar pentru toate astea compensează umorul tău unic și fursecurile cu nucă. Că nu observasem până acum, dar dacă tot ai zis, mi se pare și mie că ești cam proastă, pe lângă că ești mică, ai o tunsoare cretină, n-ai umor și nu ești în stare să faci nici măcar niște fursecuri fără să le dai foc. Că, de fapt, orice răspuns ți-aș da, soluția e una singură: să-ți dai foc și să te privești arzând. Dacă și atunci îți mai plângi de milă, înseamnă că de fapt ești mult mai proastă decât te crezi. Dacă ești în stare să vezi hazul situației și să râzi de tine înseamnă că ești exact la fel de proastă pe cât te imaginezi. Și dacă ești în stare să-ți dai seama de toate astea și fără să trebuiască să-ți dai foc, înseamnă că e bine și că n-ai de ce să-ți faci griji.
Să știi că ai dreptate. Merci, bă. ... Auzi, n-ai o brichetă?

We should just walk our own way to hell.

Photo by Edina Csoboth

Portocalele de pe masă se decojesc singure, felie după felie, fără să depășească un singur centimetru.
Tăișurile foarfecilor s-au transformat în cauciuc, iar mânerele sunt din cel mai inoxidabil oțel.
Peste drum e un brad, singur și gol. Pentru binele lui, ar trebui să rămână așa.
Tavanul coboară, încetul cu încetul, câte un nanometru pe zi. Are răbdare, nu ca mine.
Nu am timp de pierdut cu dormitul și nu mai am chef de nimic.
Vreau să plâng așa, de-adevăratelea. Dar nu singură, urmărindu-mi fascinată fiecare lacrimă alunecând în josul oglinzii. Vreau să mă vadă toată lumea plângând ca o proastă, fiindcă eu una nu sunt în stare să recunosc că nu mi-e bine și că m-am săturat. De mine, de viața asta imbecilă pe care o duc, de toată schema. Hai să-i dăm foc și să construim alta.
Plouă cu turtă dulce în formă de covrigei dar nimeni nu se atinge de vreunul, fiindcă toți își imaginează că sunt sărați. Habar n-au ei că granulele de la suprafață nu-s nimic altceva decât zahăr și că sarea reține apa în țesuturi, dar zahărul are efect vomitiv instantaneu. Ei, na, o să zici. De unde și până unde? E simplu, bă. Totul e căcat. Ce inspiri, ce expiri, ce înghiți, ce vezi, ce faci, ce simți, ce ești, totul, absolut totul e căcat. Și căcatul nu poate fi îndulcit, indiferent cât de abundent l-ai pudra cu substanțe surogat, coloranți artificiali și fundițe roșii din catifea.
Plănuiesc să contruiesc un Turn Babel din portocale lângă patul meu. Nu știu cum se face, dar fix la bază s-a strecurat un grapefruit. Diferența dintre fructe e abia sesizabilă, dar pe mine mă obsedează de ore întregi. Tot caut metode să-l extrag de acolo și să-l înlocuiesc cu o portocală adevărată.
Vin fiert, ceai de mentă, McDonald's, Crăciun.
Of, la naiba, nu trebuie să-ți faci probleme pentru asta, știi bine.
Mă ustură ochii de somn.
Ca și cum abia acum ți-ai fi dat seama și tu, în sfârșit, că nimănui nu îi pasă.
Până și verdele e demodat.
Spune-mi că te doare capul, hai te rog.
Dacă aș ști să tricotez, ți-aș face un fular care să te acopere de sus până jos.
Habar n-ai ce spui, dragă.
Ei acum, să nu exagerăm, să păstrăm proporțiile, să ne menținem calmul. Scoate dopul de la cadă până când nu e prea târziu.
Nobody loves meeee, it's true.
Devine a naibii de obositoare toată chestia cu cadourile, cookie-urile și chicotele de clopoței. Înainte să cedez nervos, mai am timp de un discurs, ultima mea cuvântare în stare de sobrietate.
Vorbești ca să nu taci, desigur. Taci ca să nu vorbești, la fel de sigur. Dormi ca să nu taci și să nici nu vorbești.
Of, ce rău e să fii prost.
Proștii nu recunosc pe nimeni în afară de propria lor reflexie în oglindă, pe care o consideră zeitatea supremă și în același timp păcătosul autodenunțat care se târăște pe treptele din fața templului, lustruindu-le cu crustele de pe genunchii săi.
Scuză-mă, chiar nu îmi mai pot aminti cum te cheamă.
Vitrina e acoperită cu găinaț uscat de porumbel, iar cineva încearcă să scrie pe geam meniul zilei. Au ceva cu stafide îmbibate în rom. Sper că e rom adevărat, și nu aromă natural identică de romicidină. Mai au praline belgiene cu mentă, ceai cu gust de plăcintă cu mure, lumânări în formă de trenuleț și un brad de jumătate de metru, ascuns într-un colț și împodobit cu figurine din lut pictat. Dacă mă gândesc bine, simplul fapt că porumbeii cei odioşi și-au afișat cu atâta ostentație disprețul față de locul ăsta ar trebui să fie de-ajuns ca să-mi placă.
Poate că pentru tine arată ca un ceai verde și poate s-a nimerit să se potrivească și gustul, dar eu te asigur că ceea ce bei e Cranberry Forest Fruit și vei plăti în consecință.
Planeta mea e scufundată într-un morman de plastilină roșie, din aia cu miros de portocale. Am încercat să ciugulesc din ea, dar treaba merge foarte încet.
Deja au scos din priză automatul de la școală.

'Eu am numai trei picioare.'

Photo by Mirjam Rooze

...Poate n-ar fi rău să încerci și tu odată, măcar așa, pentru liniștea ta sufletească.
Liniștea mea sufletească?
Liniștea mea sufletească mă costă douăzeci de mii pe zi și se găsește într-un pachet de Airwaves albastru. Asta-i tot ce-mi trebuie. Restul e detaliu.

Ta dam.

Mâine e mare zi de doliu pentru populația română, și nu numai. Și dacă vă roade curiozitatea să aflați de ce anume, să facă bine să vă treacă, fiindcă mi-e somn (în sfârșit!) și, din cine-știe-ce motive dubioase, simt nevoia să fac pe misterioasa, în cel mai stupid mod.
Așa că nu, nu vă spun nimic. Dar nimic.
Am promis, nu se poate, chiar îmi pare rău.
Hai acuma, că până mâine nici nu-i așa de mult, nu?
Mno știi ce, las-o naibii, că io pic aici de somn și ție-ți arde de tâmpenii.
Ta dam.

Padam, padam.

Photo by Ivorylily

Așa. (bătăi năvalnice de tobe) A sosit și momentul pe care toată lumea l-a așteptat cu atâta înfrigurare. Deci, doaaaamneloooor șiiii dooomniloooor, Maaarele Preeeemiu pentru Cea Mai Proastă Conexiune din Istoria Internetului se acordăăăăă... Da, ați ghicit: wireless-ului din căbănuța mea din vârf de deal.

(Moment de reculegere, aplauze, autografe, flori și plâns în pumni fiindcă mie-mi merge netul mai prost decât vouă, sâc-sâc.)

Așa. Ieri noapte, mă învârteam și eu de pe-o parte pe cealaltă, fiindcă nu puteam s-adorm. Și-mi tot intra ceva în ochi, ceva care nu era unul din reflectoarele alea diabolice de pe stadion. Smucesc o pleoapă, și-mi sare somnul. Ok, lună plină, drăguț. Daaaar! Sub luna aia mare și dodoloață ce nu-mi dădea pace să dorm era o chestie mai mică, semirotundă, lipită de ea și puțin mai întunecată. Acum, posibilitatea ca toată dubioșenia de sub lună să nu fie altceva decât o iluzie optică generată de reflexia prin geamul dublu nu intră la socoteală, doar e prea logică. Așa că încep să iau în calcul următoarele variante: satelit al lunii, proiecție a Pământului, navă extraterestră, pălăria lui Mary Poppins, și așa mai departe. Mă tot sucesc în pat, ca să-l studiez din toate unghiurile și să văd dacă nu se apropie sau îndepărtează, dacă nu se mărește sau micșorează, sau dacă nu cumva dispare pur și simplu, la un moment dat. Însă desigur, mi-e prea lene să ies de sub pătură și să mă duc la geam și să elucidez misterul. Și-n cele din urmă, luna se ascunde în spatele stejarului din curtea casei vecine, și eu mă consolez cu gândul că, oricare ar fi adevărul, o să-l aflu a doua zi. Deși, în momentul de față, singura mea sursă de informare e Internetul. (Și acum, cred că ar fi momentul să explic cum procedez eu mai nou pentru a deschide o pagină web oarecare: chem Vulpea de Foc la datorie, tastez adresa, apăs Enter și plec să fac un duș. Când mă întorc, observ că am greșit o literă, corectez, mai apăs o dată Enter și mă duc să mai fac un duș, că nu strică. Și, dacă am noroc, până mă întorc, s-a încărcat și pagina de care-aveam nevoie.) Deci, vedeți, nici pe asta nu pot să mă bazez. Așa că se pare că nu voi afla niciodată adevărul cu privire la misteriosul fenomen la care-am asistat astă-noapte. (Ca să vedeți de ce nu pot eu dormi, în loc să-mi storc creierii încercând să-mi dau seama dacă mă iubește sau nu mă iubește, precum și cu alte dileme existențiale mult mai onorabile.)
În rest, țopăi de pe culmea unei depresii în abisul următoarei, am declarat război anime-urilor și benzilor manga și mai ales adepților acestora, mutilez caractere Hiragana și încerc să nu-mi pierd echilibrul când pun tacâmurile în scurgător (fiindcă tre' să mă urc pe-un scaun, că nu ajung de jos).
Și da, mi-e bine. Și lene, și somn. Și mi-e toamnă, și-o să-mi tot fie ceva vreme de acum încolo.
Ceea ce vă doresc și vouă.

Şi titlul e exact ca articolul, adică tâmpit de tot. Ceea ce poate nici nu-i chiar aşa de rău.

Photo by Vasilis Lotsios

Pentru că ştiu că n-o să mai pot da pe-aici câtva timp, ar fi frumos din partea mea să las ceva drept garanţie. Dar fiindcă mi-e cumplit de lene, o să transcriu cât mai fidel ultimele mâzgăleli din caietul cu pricina şi cu asta basta. Probabil că exact atâta timp mi-ar lua şi să scriu altceva, dar nu. Era 23, parcă. Adică marţi, când încă aş mai fi putut să returnez cărţile la bibliotecă fără să plătesc amendă.

Am belet. Verific din cinci în cinci minute să văd dacă e la locul lui, şi abia aştept să ajung acasă, să-l pun la loc sigur. Acum am pentru ce trăi următoarele două luni. Rândul 2. Oh, yeah.
În rest, the drugs don't work, am ieşit pentru puţin timp din depresie pentru ca să acord evenimentului atenţia cuvenită, dar o să-mi revin, nicio problemă. Mi-e frig la ceafă şi cald în rest, mi-e frică de mor pentru săptămâna viitoare, şi vreau neapărat să văd o anumită javră înainte să plec, chiar dacă încă n-a venit cartea ce-o comandasem pentru el.
Nici măcar nu simţi că-i toamnă, e frig, atâta tot. Nu tu frunze colorate care-ţi scrâşnesc sub tălpi, nu tu ceaiuri dubioase şi Carla Bruni în KF, nu tu şcoală, javrele mele preferate sunt împrăştiate peste tot, şi eu mă simt cumva lăsată pe dinafară, când îmi beau ceaiul la 10 dimineaţa pe geamul de la bucătărie, sunt singură în toată casa şi nu-mi vine să cred că mă aflu în deplină legalitate. Când chiuleşti e altceva, te simţi obligat să faci ceva cu timpul ăla, nu îţi permiţi să-l laşi să se ducă dracului aşa, pur şi simplu. Te învârţi prin oraş, şi te minunezi ce specimene vag umane poartă uniforma liceului tău, pardon, fostului tău liceu, şi parcă nici Front Row nu mai e ca pe vremuri, şi altcineva o să-l joace pe Matamore, şi probabil mult mai bine. Şi tu trebuie să-ţi faci alţi prieteni, să hotărăşti ce cărţi iei cu tine, ce bocanci, ce cd-uri, ce eşarfe, şi de acum înainte n-o să mai ai acces liber la dulapul soră-tii, la hanoracul ei negru şi mai ales la zecile ei de perechi de converşi.
Şi n-am dormit azi-noapte fiindcă, vezi doamne, tre' să-mi reglez ritmul şi adevărul e că vara asta m-am obişnuit să dorm foarte mult, de la 10 ore în sus, dintre care abia 1-2 în timpul nopţii, sau nici atât. N-am băut nici ceai, nici cafea, şi mi-am înfipt vârful unui cuţit în degetul mare de la mâna stângă, în timp ce încercam să-mi tai o felie de caşcaval pentru un sandviş. Ironia face ca respectivul topor care-a intrat pân' la os să fi fost de fapt un cuţit ridicol de mic, cu lama de maxim 10 centimetri, pentru legume sau cine-naiba-ştie. Au curs râuri de sânge, bineînţeles. Şi am găsit plasturi speciali pentru vârful degetelor. Care cred că sunt făcuţi pentru degete mult mai groase, fiindcă stau puţin cam ciudat pe al meu. Care nu-i chiar subţirel, să fim serioşi.
Ieri l-am visat din nou. Poate că l-aş fi visat şi azi noapte, dac-aş fi închis ochii vreo secundă, se pare că visele cu el vin în perechi. Ultima dată ne-am văzut acum vreo lună, şi ne-am ignorat ostentativ unul pe altul. Cel puţin eu, în orice caz. Poate el mă ignora pur şi simplu, fiindcă n-avea vreo idee mai bună.
Eşti nebună, bă. Să nu cumva să îndrăzneşti să-ţi bagi iar în cap idei din astea.

Deci:
Mi-ar plăcea să revin cândva la alea şapte poveşti din parc. Ajunsesem la a treia.
Mi-ar plăcea să simt toamna de-adevăratelea.
Mi-ar plăcea să nu mă mai simt atât de bine urându-i pe toţi.
Mi-ar plăcea să mai am timp.
Mi-ar plăcea să nu-mi mai fie ruşine cu mine.
Mi-ar plăcea să nu mă mai doară degetul şi urechile.
Mi-ar plăcea să nu mai fiu o javră proastă.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să tac fără să mă simt mută.
Mi-ar plăcea să nu am pat acolo şi să pot dormi pe salteaua de pe podea, aşa cum am plănuit.
Mi-ar plăcea să mă mai întâlnesc o dată cu javra aia, înainte să plec.
Mi-ar plăcea să învăţ naibii odată să merg pe bicicletă.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să scriu ceva drăguţ, dar uite că nu-s.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să sufăr ca un câine uitat în ploaie, sau măcar să-mi găsesc motive suficient de bune pentru care să plâng. Nici nu mai ştiu cum e.
Mi-ar plăcea să râd din nou de-adevăratelea.
Mi-ar plăcea să tac dracului dacă tot n-am ce să zic.

E noapte. E întuneric. Gata cu lumina naturală. Trăiască bezna artificială.
Ar fi foarte lame să adorm aici, în parc, pe bancă, aşa-i? Mno, atunci mă duc acasă, şi o să dorm, şi ritmul somnului meu o să rămână la fel de dereglat. Ceea ce-nseamnă că am stat trează degeaba, şi că m-am uitat azi-noapte la amândouă sezoanele din Spaced tot degeaba. Şi da, cred că sunt deja pe trei sferturi adormită, că îmi aud numele rostit de 80% din cei ce trec pe lângă banca mea.
Hei, treci 'napoi aici. Am început iar să mă iau în serios. It's mere fun, but still, very damaging.
No, şi e şi frig pe deasupra. Pe deasupra celor patru pagini cu aiureli pe care tocmai le-am mâzgălit. Mi-e frig. Şi-aş vrea să-mi fie bine, dar mi-e doar somn.

Nota ediţiei: Între timp, nu mă mai doare degetul şi m-am întâlnit cu javra cu pricina. În schimb, se pare că mă număr printre rândurile fericiţilor deţinători de paturi, deci planul meu cu salteaua s-a dus. Tot mă mai ustură ochii de somn, dar n-am pierdut încă biletul. Iar pe Matamore îl joacă sor-mea (?!).
Şi abia acum e noapte. Nu pentru mult timp.
Scuzaţi-mi rândurile astea. Dar trebuia să găsesc un mod complet inutil de a-mi petrece vremea, doar nu era să-mi fac bagajele.
Mâine plec. Să visaţi frumos.

Ei, şi ce?

Photo by Lumihiutale

Of, la naiba, ce mi-ar plăcea să ştiu să înot, mai ales acum, c-a început din nou să plouă. Să găsesc ceva sticluţe dubioase, să le beau conţinutul şi să mă fac mică de tot. Să mă bălăcesc prin toate băltoacele şi să nu-mi pese dacă mă stropesc sau îmi ud părul, să nu mă deranjeze că apa e murdară şi rece. Să le dezleg şireturile oamenilor care se opresc pentru câteva minute în faţa unui bancomat sau dimpotrivă, să le leg celor care se opresc să vadă ce film rulează săptămâna asta la Arta (ar trebui să fie fain, zic eu). Şi ei să n-aibă habar de ce li se-ntâmplă. Să port bocancii ăia verzi, să se umple de apă şi să tropăi în ei, lăsând băltuţe peste tot în urma mea. Urme mici de tot, ca şi picioarele unei broaşte, de exemplu. Şi bocancii se micşoreze şi ei odată cu mine. Umbrela verde nu, deocamdată mă aşteaptă într-o vitrină, pentru că mi-a fost prea lene să intru şi s-o cumpăr, atunci când eram suficient de mare încât să pot deschide uşa magazinului. Acum mi se pare imensă, ar putea feri de ploaie o întreagă armată de monstruleți ca mine, care nici măcar n-avem nume, fiindcă mi-e prea lene să găsesc unul la ora asta. Chiar aşa, soluţia aia are efecte ciudate, n-am mai fost trează la ora 8 de săptămâni întregi, şi atunci nu pentru mult timp. Păcat c-am băut-o pe toată.
Hmm, oare cât timp mai durează efectul? Adevărul e că pe sticluţă nu scria Drink me, sau ceva care să-mi dea de înţeles c-ar fi potabilă. Ar fi putut la fel de bine să fie însemnată Şampon pentru păr fragil, Gel de duş cu extract de mentă sau apă de gură. Avea gust mentolat, şi eu am dat-o pe gât. Şi n-am dormit azi-noapte. Mă duc să-mi iau umbrela aia, până nu se luminează de tot.
Şi încă mai plouă, he he.

Senin. Rece. Frumos.

Photo source unknown

Puţine lucruri mi-au fost interzise cu mai multă străşnicie decât cafeaua, încă din fragedă pruncie. În vremurile alea, puneam la cale tot felul de planuri elaborate pentru a pune mâna pe cana de cafea a mamei, de exemplu. Soră-mea şi cu mine o ţineam de vorbă, în timp ce frate-meu pândea un moment de neatenţie în care să-i smulgă cana şi să fugă cu ea, urmat de noi. Până reuşea să ne prindă cineva, reuşeam să sorbim fiecare măcar câte o înghiţitură. Ne strâmbam, fiindcă era amară şi rea, dar gura aia de cafea conţinea toate lucrurile care ne erau refuzate constant, deşi le scriam şi rescriam pe listele de Crăciun şi eram, bineînţeles, supranatural de cuminţi şi responsabili. Urma crema de nes pe care o făcea una dintre mătuşile mele, şi asta era extrem de bună, spre deosebire de cafeaua propriu-zisă. O linguriţă, atât aveam voie. E drept că avea o cantitate însemnată de nes în ea, dar era delicioasă! Imaginaţia ne era pusă la încercare în mod serios, căutând moduri de-a ne băga degeţelele în castron.
Apoi, am mai crescut puţin. Într-o zi, maică-mea plecase undeva cu treabă, şi trebuia să se întoarcă a doua zi dimineaţă. Nu-ştiu-cum ne-a venit nouă ideea să nu dormim toată noaptea, ca să fim treji când ajunge. Pentru asta, ne-am strecurat în bucătărie pe la vreo 1, şi ne-am gândit să ne facem o cafea. În cafetieră mai era nişte cafea rămasă de dimineaţă, când cineva uitase să golească filtrul de zaţ. Noi am umplut recipientul cu apă, dar n-am mai pus cafea. Şi ne-am ales cu vreun litru de apă fierbinte şi vag colorată în maro. Am turnat mult zahăr şi lapte în căni, şi ne-am gândit că nici nu-i aşa de rea cafeaua cum credeam noi. Am adormit pe la vreo 2, oricum, şi mama n-a ştiut niciodată că noi băuserăm câte o cană mare fiecare.
La şcoală aveam un automat de cafea, jos, lângă cancelarie. Îmi luam câte un pahar pe săptămână, lunea de la 2, când aveam ora de desen şi îmi trebuia un recipient pentru apa de pictat. Sorbeam din când în când din ea, dar nu simţeam că mă afectează cu ceva, era la fel ca orice alt lichid. Unul nu foarte gustos, ce-i drept. Oricum, începeam să mă obişnuiesc.
Treptat, pe măsură ce au mai apărut încă două maşinării în şcoală, am început şi eu să beau mai multă. Înainte şi după ora de fizică, altfel adormeam şi mă trezeam cu figuri desenate cu pixul pe mâini, pentru care nu se putea găsi vreo explicaţie logică. Înainte de ora de mate. Înainte de educaţie antreprenorială. Înainte de română, şi mai ales după. Aptitudinile mele de cerşetoare s-au dezvoltat fulgerător, fiindcă automatele astea funcţionau exclusiv cu monede, şi niciodată nu aveam destule. Iar când aveam câte să-mi ajungă pentru vreo două zile, le împărţeam cu ceilalţi, desigur. Nu puteam concepe jignire mai mare din partea unei vânzătoare decât să-mi dea o gumă drept rest, în loc de câteva monede preţioase şi absolut indispensabile supravieţuirii în ziua următoare. Ah, maşina de la parter, căreia îi rămăsesem fidelă, nu accepta decât monede din 2006 sau mai vechi. Pur şi simplu stătea ancorată în trecutul ei glorios, şi ne sfida pe toţi. De obicei, îmi refuza chiar ultima monedă, şi toate celelalte rămâneau înăuntru. Apoi, a venit şi ziua în care i-au făcut un upgrade, după care a început să accepte şi bancnote. Zilele de cerşit se terminaseră.
Şi-a fost odată o tabără, unde toată lumea dormea foarte puţin, bineînţeles. Obişnuiam să ne strecurăm noaptea în bucătărie şi să facem cafea. După vreo două nopţi, n-a mai rămas nici fir în cutie, şi-a trebuit să se strecoare cineva pe o ferestruică ce dădea într-un fel de cămară, de unde s-a întors victorios cu aproape jumătate de pachet. Am avut impresia că era un pic mucegăit pe dinafară, dar n-am spus nimănui nimic, şi a ajuns pentru toată lumea. Atunci l-am făcut pe un prunc să mă urască, spunându-i de nenumărate ori că-şi bea cafeaua ca o femeie. Ce-i drept, aşa făcea, fiindcă îi plăcea să fie cumplit, teribil de dulce. Peste vreun an, i-am făcut cadou un pliculeţ de cafea, împreună cu cinci de zahăr şi patru de lapte. N-a gustat gluma.
Totuşi, în afara şcolii, nu beam cafea aproape deloc. Preferam ceaiul negru, mult mai bun, şi nici măcar maică-mea n-avea ce să zică împotriva lui (deşi se pare că e chiar mai puternic, dar maică-mea nu ştia asta, şi nici nu aveam de gând să-i aduc la cunoştinţă). Stăteam într-o dimineaţă amândouă într-o cafenea, şi ea avea în faţă o căniţă de vreo 25 de mililitri de cafea, în timp ce eu sorbeam dintr-o cană mare de Russian Mixture. Şi am râs.
Cafea numai în cazuri disperate. Dacă la automate s-ar vinde şi ceai negru, n-aş sta să ezit nici măcar o secundă. Săptămâna trecută eram disperată de-a dreptul. Nu dormisem vreo două nopţi, şi automatul din gară nu voia să-mi accepte bancnota de un leu. După vreo cinci minute de chin, îmi explică un nene că aparatul nu funcţionează. Dar el ţinea în mână un pahar de cafea aburindă. Probabil el îl stricase, mă rog. Nu sufăr să dorm în tren, şi cu atât mai puţin în timpul zilei. Aşa că am ales să cobor la prima staţie, unde trenul staţiona cinci minute. În mod normal, cinci minute ar trebui să-ţi fie mai mult decât suficiente pentru ca să-ţi cumperi o nenorocită de cafea. Şi eu chiar sunt obişnuită să cobor pentru gumă sau ciocolată sau integrame, ce-i drept, în staţiile alea de cinşpe minute. Iar acum, în faţa mea era un nene care voia şi el gumă sau ciocolată sau integrame, nu ştia nici el exact (probabil trenul lui stătea acolo un sfert de oră, şi se plictisea). Aşa că a fost cât pe ce să mă trezesc într-un oraş dubios, cu trei lei în buzunar şi atât. Nici măcar gumă, ciocolată sau integrame. Mai e nevoie să adaug că aia a fost cea mai nasoală cafea pe care am băut-o în toată viaţa mea, chiar şi luând în considerare toate automatele şi toate chioşcurile cu expresso? Dar am băut-o pe toată, cu stoicism, nu doar fiindcă valora aproape cât biletul de tren, ci fiindcă mă usturau ochii de-mi venea să plâng, şi nu (doar) din cauza cantităţilor considerabile de ceapă din micul dejun pe care tocmai îl serveau vecinii de compartiment.
Acum e 4 deja, şi eu ar trebui să mă trezesc la 5. Încă mai sunt acasă, şi cutia de Earl Grey e plină. N-o s-o mai văd vreo lună, şi o să-i duc dorul, fiindcă mi-e silă de automatele alea, cărora le spui clar că nu vrei deloc zahăr şi-ţi blochează butonul pe +, până ajunge la maxim. Ce-i drept, să cumperi Earl Grey de la un automat ar fi blasfemie curată. Deşi sunt sigură că există şi aşa ceva pe undeva. Aşa că plec, ca să alcătuiesc un raport detaliat asupra automatelor de cafea din puncte aleatorii de pe teritoriul ţării. Deşi vă spun sigur de pe-acuma, cafea mai nasoală decât aia din Oradea, de la linia 4, n-o să găsiţi în veci.
Şi nici nu mi-e somn încă.

0%. Mai puţin şi ajungem la 7%. Şi acolo ne putem opri.

Photo by LenaUkyou

În ultima vreme m-am apucat de tot felul de poveşti dubioase, şi n-am reuşit să termin nici una. Deci, încă un somnifer revoluţionar. Bine, îl ştiam de mult, dar l-am păstrat pentru cele mai negre dintre zile. Mi-e o lene cumplită, m-am săturat de scris chestii speciale, vezi doamne, în tot felul de albume soioase, m-am săturat să dorm atât de mult şi, pentru a mia oară, vreau să mă tund zero şi să mă mut în Islanda. Şi, culmea culmilor şi dovada supremă că ceva e foarte putred în zonă, nu vreau să se termine şcoala. Chiar nu vreau.
N-a mai plouat de vreo săptămână, şi mi-e tare dor, am terminat în sfârşit porcăria aia de site pentru atestat, am din nou unghiile albastre şi abia aştept să găsesc o foarfecă şi să tai orice fir de păr care depăşeşte doi centimetri, pentru început. Degeaba, n-are rost să mă imaginez în posturi de hippioată cu pletele-n vânt. N-am destulă răbdare pentru asta.
Mi-e somn din nou, şi sub patul meu se tot adună cărţi care urlă să le citească şi pe ele cineva odată, şi nu reuşesc deloc să trec de numărul-deloc-magic de 40 de filme-pe-care-urmează-să-le-văd-în-curând.
Mi-e somn, mi-e somn, mi-e somn din nou. Cred că ar fi o idee destul de bună să dau mai des pe la şcoală, ca să nu mă mai trezesc afirmând vehement cum că nu vreau să se termine naibii odată totul. Că eu chiar nu vreau asta, asta e cu totul altă poveste. Şi mi-e somn oricum, aşa că o s-o spun altă dată, când chiar o să am nevoie de asemenea somnifere cu acţiune rapidă.
Ta dam.

Şi gata.

Photo by InanimateUmbra

Încerc să mă obişnuiesc să aştept. Aş vrea să-mi poată ajunge amintirea unei ploi, în loc să vreau să mă plouă tot timpul. Aş vrea să-mi ajungă, măcar pentru câtva timp, o amintire cu tine, în loc să vreau să-ţi întorc degetele pe dos încontinuu.
Încerc să ţin cont de faptul că prea multă ploaie provoacă guturai, şi că se zice că, dacă îţi pocneşti degetele prea mult, eşti predispus la Parkinson.
Dar, atâta timp cât sub umbrela mea verde nu pătrunde nicio picătură de apă, iar degetele tale se plimbă leneşe pe spatele meu, mie mi-e bine. Când apare un nenorocit de curcubeu decolorat, şi tu eşti nevoit să îţi încleştezi degetele pe altceva, timpul se împrăştie ca o găleată cu cuburi de gheaţă scăpată pe gresie.
De obicei, îmi găsesc o altă ocupaţie. Şi aşa, atunci când începe să plouă din nou şi tu te prezinţi cu pelerina ta roşie şi cizmele de cauciuc ne-fosforescente, eu vreau doar să pictez plăcuţe din lut în compania lui Leonard Cohen.

Mi-e greu să aştept. Nu îmi dau voie să contez pe lucruri ce-or să se întâmple într-un viitor prea îndepărtat, pentru că în mod sigur or să se dovedească a nu fi altceva decât nişte baloane de săpun. Cu toate că mie îmi plac baloanele de săpun. Şi mai ales sunetul pe care îl fac atunci când le sparg atingându-le cu buzele, sau cu vârful degetelor. Nu prea-mi place să le suflu, fiindcă de obicei îmi pocnesc în faţă, şi-mi intră săpun în ochi.
Visez. Asta am voie. Tratez orice lucru ca pe un balon de săpun, nimic mai mult sau mai puţin, şi încerc din răsputeri să-l sparg. Cu cât rezistă mai mult, cu atât mai bine. Mă bucur de el atâta timp cât îl am, dar asta nu scade câtuşi de puţin din înverşunarea mea de a-l considera nimic altceva decât un vis.

Your red nails don't scare me, miss.
Oh, but they shouldn't. They're just to keep the mosquitoes away, zise Jo, pe post de redeeming conclusion.

'Ancestors protect me.'

Photo by Crystal-Starz

Eu nu mint niciodată. Tot ce-am spus vreodată e perfect adevărat, sau cel puţin era în momentul ăla. Bine, spun o grămadă de chestii pe care niciun om fără răni vizibile în zona capului nu le-ar lua în serios, dar probabil şi alea sunt adevărate, măcar aşa, pentru o secundă-două. Fiindcă asta e problema la adevărurile mele - au termen de valabilitate foarte mic. Adică, în momentul ăsta, afirm ceva, după care trec la o altă stare de agregare, şi atunci spun ceva care e exact opusul a ceea ce declaram mai devreme.
Cu prietenii adevăraţi mi se poate întâmpla totuşi să fiu nesinceră, fiindcă mi-e frică să nu-i "rănesc". Nu ştiu cum se nimereşte, dar am noroc să mă apropii numai de oameni din cristal, pe care laşi urme şi doar dacă răsufli în direcţia lor, fiindcă se aburesc foarte uşor. Scot sunete tare drăguţe când se ciocnesc unul cu altul, şi prin ei poţi vedea aproape la fel de bine ca prin aer, dar îi goleşti foarte repede de conţinut, şi se mai şi sparg la orice mişcare greşită.
În schimb, cu oamenii pe care nu-i cunosc n-am absolut nicio problemă. Lor pot să le spun orice vreau fiindcă nu mi-e teamă de o predică, şi mai ales fiindcă nu-i pot dezamăgi. Prima dată, oamenii nu au aşteptări sau speranţe cu privire la tine. Pe măsură ce ajung să te cunoască într-o oarecare măsură, încep să te vadă într-un anumit fel, să se aştepte să spui anumite lucruri, să faci anumite chestii şi să te abţii de la altele. Iar natura mea javristică îmi interzice să fiu aşa cum vor alţii, să fiu aşa cum ar trebui să fiu şi de multe ori chiar să fiu aşa cum sunt eu de fapt, şi mă provoacă să le testez limitele, să văd cât de departe pot merge până reuşesc să-i enervez. Unii au nervi mai tari, care se rup mai repede, ai altora sunt mai elastici, dar în orice caz, aproape toţi cedează la un moment dat. Şi nici măcar nu e o chestie pe care o fac conştient.
Eh, şi după ce am dezamăgit din nou pe cineva, după ce jubilez la gândul că am mai dărâmat un mit, atunci îmi pare rău, şi câteodată încerc să explic cum că, de fapt, nici nu sunt aşa cum m-am dovedit a fi, ci pur şi simplu mă jucam puţin. Dar, la naiba, nimănui nu i se pare amuzant, nici măcar mie, când mă năpădesc regretele precum se umple oraşul de păpădii primăvara. Cu deosebirea esenţială că păpădiile sunt perfecte acolo unde sunt, în timp ce de regrete mi-e lehamite, deci asta a fost o comparaţie complet lipsită de sens. Şi iar m-am lansat într-o interminabilă pledoarie împotriva mea şi a capacităţii mele de a-mi păsa şi de altcineva în afară de mine, şi n-am nici cea mai vagă idee cum s-o termin.
De ce am simţit subit nevoia să-mi pictez unghiile în galben? Mdeah, probabil dedesubtul acestei acţiuni banale şi absolut explicabile de altfel (ultimul lac de unghii cumpărat era cel în chestiune, şi voiam să-l testez) se ascunde cine-ştie-ce impuls al subconştientului meu gelos pe cine-ştie-ce alt subconştient.
Hmm, după cum uşor se poate observa, coerenţa, constanţa, bucureştiul şi alte calităţi indispensabile unui om care se consideră - şi este considerat - inteligent, sunt trăsături care îmi lipsesc cu desăvârşire. De aceea, recunosc, sus, tare şi fără nicio urmă de făţărnicie, că sunt iremediabil îndrăgostită de propria-mi prostie şi n-aş renunţa la ea nici măcar dacă s-ar inventa vreo metodă prin care aş putea să o trimit în ţările calde, fiindcă ăla e locul în care nu m-aş duce niciodată de bunăvoie şi nesilită de nimeni.
Tocmai îmi veni o idee: ce-ar fi dacă, în loc să număr oiţe pe câmpii, aş încerca să-mi număr defectele? Cum se găsesc într-un număr suficient de mare încât să nu risc să le găsesc pe toate înainte să adorm, şi să fiu nevoită să mă întorc la număratul carcaselor de miel de la măcelăria din colţ, cred că asta ar fi cea mai bună soluţie pentru insomnia mea auto-impusă. Şi aş putea oricând să-mi inventez unele noi, asta pentru nopţile când fac abuz de ceai negru.
Mă duc aşadar să-mi pun în aplicare metoda, şi să dea dracu' să nu funcţioneze, că mă întorc aici.

'The little ones.'

Photo by Bohemianpoets

Ador sentimentul de victorie care te încearcă atunci când ai reuşit, cu chiu, cu vai, să-ţi croieşti drum prin vârfurile şosetelor şi să-ţi eliberezi degetele mari, care stau acum şi se holbează la tine de sub marginea păturii. E ca şi cum ţi-ar zice: Hai şi tu, ce naiba mai aştepţi? Rupe-ţi hainele de pe tine şi ieşi în stradă, aleargă prin bălţi după cizmuliţele de cauciuc în culori fosforescente ale copiilor, care or să se vâre ţipând în cracii blugilor mamelor de jurisdicţia cărora aparţin, şi e şi normal, doar nu tot timpul vezi pe cineva cu păsărica sau cocoşelul fără botniţă pe stradă. Ei nu se gândesc că or să răcească? le întreabă ei grijulii pe mame, care le dirijează ochelarii de cal spre stolul de păpuşi Barbie bărboase şi în mărime naturală de peste drum, care cel puţin au bunul simţ să nu-şi dea curs pornirilor bulimice în public.
Întotdeauna m-am întrebat de ce în română respectivele particularităţi feminine aşezate la intersecţia superioară a picioarelor fac parte din clasa Păsărilor, iar în engleză şi franceză sunt Mamifere, respectiv pisici. Adică, or fi ale lor mai sus pe scara evoluţiei, sau ce? Pe de altă parte, mâţele, blânde sau nu, zgârie toate, dar cu înaripatele mai ai o şansă să zbori. Şi, făcând o aplicaţie la propriile mele preferinţe în materie de faună, şi referindu-mă strict la sensul zoologic al acesteia, aş putea să interpretez dispreţul meu nedisimulat faţă de ambele specii, respectiv clasă, într-un sens care să aibă legătură cu subiectul de faţă. Adică, pentru cei care trăiesc sub o piatră şi nu sunt familiarizaţi cu ce-mi place şi ce nu, de când mă ştiu am urât pisicile, care îmi provoacă dezgust, şi păsările, faţă de care simt un fel de repulsie combinată cu frică. O fi având vreo legătură cu faptul că aproximativ aceleaşi sentimente le am şi faţă de reprezentantele în stare pură a sexului muieresc la specia Homo sapiens Jr.? Sau e pur şi simplu coincidenţă?
Mă rog, drept consolare, cel puţin şi la noi, şi la ei, corespondentul masculin face parte din ordinul Galinaceelor, cu predilecţie din specia cocoş. Şi să mai pretindă cineva că nu-s toţi la fel. Ha ha.

Şi toate lucrurile bune încep cu deci.

Photo by Gwendolyn Kraehenfuss

Azi am ajuns la o concluzie înălţătoare şi de interes capital pentru specia umană, în timp ce ştergeam cafeaua de pe bancă. Cafea pe care o vărsasem cinci secunde mai devreme, după o jumătate întreagă de pauză de cerşit bani mărunţi în schimbul unor bani mai înaintaţi în grad, respectiv al unor servicii la fel de mărunte. Şi, în timp ce inspiram din ce în ce mai profund aroma sublimă de cafea proastă care se ridica de sub bancă şi de pe pantalonii mei mov, mi-am dat seama că de fapt nici nu îmi mai era somn. Aşadar, ladieeees aaaaand gentlemeeeen, secretul cafelei nu constă în gust, sau în cine-ştie-ce substanţe mai mult sau mai puţin nocive pe care le conţine, ci pur şi simplu în miros şi eventual în vapori. Deci, de acum înainte, o să-mi pun nişte cafea într-o punguţă argintie şi o să încep să o inhalez după metoda perfecţionată de prietenii noştri care se învârt pe lângă gară. Şi poate atunci o să fie şi maică-mea fericită, fiindcă niciodată nu-i place să mă vadă ingerând orice fel de lichide. Cu atât mai puţin cafea, adevărată otravă pentru sufletul meu pur şi neexperimentat, dar din care ea are dreptul la cantităţi nelimitate, evident. Sau, în loc să cerşeşti mărunţiş pe coridoare, gândeşte-te cum ar fi să te duci la cineva şi să-l rogi frumos, dând căpreşte din gene: "Pot să-ţi adulmec şi eu puţin cafeaua?"
În fine, începe să-mi fie cam somn. Aşa că dă-o naibii de cafea, dă-i naibii de pantaloni mov şi mai ales dă-o naibii de şcoală. Şi mâine e o zi (hm, asta depinde de unde începi să numeri).