'Ancestors protect me.'

Photo by Crystal-Starz

Eu nu mint niciodată. Tot ce-am spus vreodată e perfect adevărat, sau cel puţin era în momentul ăla. Bine, spun o grămadă de chestii pe care niciun om fără răni vizibile în zona capului nu le-ar lua în serios, dar probabil şi alea sunt adevărate, măcar aşa, pentru o secundă-două. Fiindcă asta e problema la adevărurile mele - au termen de valabilitate foarte mic. Adică, în momentul ăsta, afirm ceva, după care trec la o altă stare de agregare, şi atunci spun ceva care e exact opusul a ceea ce declaram mai devreme.
Cu prietenii adevăraţi mi se poate întâmpla totuşi să fiu nesinceră, fiindcă mi-e frică să nu-i "rănesc". Nu ştiu cum se nimereşte, dar am noroc să mă apropii numai de oameni din cristal, pe care laşi urme şi doar dacă răsufli în direcţia lor, fiindcă se aburesc foarte uşor. Scot sunete tare drăguţe când se ciocnesc unul cu altul, şi prin ei poţi vedea aproape la fel de bine ca prin aer, dar îi goleşti foarte repede de conţinut, şi se mai şi sparg la orice mişcare greşită.
În schimb, cu oamenii pe care nu-i cunosc n-am absolut nicio problemă. Lor pot să le spun orice vreau fiindcă nu mi-e teamă de o predică, şi mai ales fiindcă nu-i pot dezamăgi. Prima dată, oamenii nu au aşteptări sau speranţe cu privire la tine. Pe măsură ce ajung să te cunoască într-o oarecare măsură, încep să te vadă într-un anumit fel, să se aştepte să spui anumite lucruri, să faci anumite chestii şi să te abţii de la altele. Iar natura mea javristică îmi interzice să fiu aşa cum vor alţii, să fiu aşa cum ar trebui să fiu şi de multe ori chiar să fiu aşa cum sunt eu de fapt, şi mă provoacă să le testez limitele, să văd cât de departe pot merge până reuşesc să-i enervez. Unii au nervi mai tari, care se rup mai repede, ai altora sunt mai elastici, dar în orice caz, aproape toţi cedează la un moment dat. Şi nici măcar nu e o chestie pe care o fac conştient.
Eh, şi după ce am dezamăgit din nou pe cineva, după ce jubilez la gândul că am mai dărâmat un mit, atunci îmi pare rău, şi câteodată încerc să explic cum că, de fapt, nici nu sunt aşa cum m-am dovedit a fi, ci pur şi simplu mă jucam puţin. Dar, la naiba, nimănui nu i se pare amuzant, nici măcar mie, când mă năpădesc regretele precum se umple oraşul de păpădii primăvara. Cu deosebirea esenţială că păpădiile sunt perfecte acolo unde sunt, în timp ce de regrete mi-e lehamite, deci asta a fost o comparaţie complet lipsită de sens. Şi iar m-am lansat într-o interminabilă pledoarie împotriva mea şi a capacităţii mele de a-mi păsa şi de altcineva în afară de mine, şi n-am nici cea mai vagă idee cum s-o termin.
De ce am simţit subit nevoia să-mi pictez unghiile în galben? Mdeah, probabil dedesubtul acestei acţiuni banale şi absolut explicabile de altfel (ultimul lac de unghii cumpărat era cel în chestiune, şi voiam să-l testez) se ascunde cine-ştie-ce impuls al subconştientului meu gelos pe cine-ştie-ce alt subconştient.
Hmm, după cum uşor se poate observa, coerenţa, constanţa, bucureştiul şi alte calităţi indispensabile unui om care se consideră - şi este considerat - inteligent, sunt trăsături care îmi lipsesc cu desăvârşire. De aceea, recunosc, sus, tare şi fără nicio urmă de făţărnicie, că sunt iremediabil îndrăgostită de propria-mi prostie şi n-aş renunţa la ea nici măcar dacă s-ar inventa vreo metodă prin care aş putea să o trimit în ţările calde, fiindcă ăla e locul în care nu m-aş duce niciodată de bunăvoie şi nesilită de nimeni.
Tocmai îmi veni o idee: ce-ar fi dacă, în loc să număr oiţe pe câmpii, aş încerca să-mi număr defectele? Cum se găsesc într-un număr suficient de mare încât să nu risc să le găsesc pe toate înainte să adorm, şi să fiu nevoită să mă întorc la număratul carcaselor de miel de la măcelăria din colţ, cred că asta ar fi cea mai bună soluţie pentru insomnia mea auto-impusă. Şi aş putea oricând să-mi inventez unele noi, asta pentru nopţile când fac abuz de ceai negru.
Mă duc aşadar să-mi pun în aplicare metoda, şi să dea dracu' să nu funcţioneze, că mă întorc aici.