Arta coacerii unui plan (hors saison).

Photo by Lione Bakker

 ...Și-mi întinse prin gemulețul pătrat cea mai tristă plămadă din întreaga istorie a tagmei patiserilor, de-am priceput de cum am zărit-o prin hârtia unsuroasă de ce majoritatea oamenilor urăsc în halul ăsta plăcintele cu dovleac, și totuși am acceptat-o și m-am îndreptat spre stația de tramvai fără să protestez, la o adică, viața mi-e o glumă sinistră, de ce-ar mai conta înc-o dezamăgire, și umplutura strident portocalie, pe jumătate crudă și măcinată prost țâșni direct pe gulerul sacoului, n-avea nici urmă de aromă, nici nu mă mir că are-o reputație atât de proastă dacă asta-i ce cunosc toți drept plăcintă cu dovleac, știi ceva, oricum nu-i de mine viața asta de antelectuel, o să-mi deschid o cârciumă cu plăcinte cumsecade și-o să perfecționez un Bloody Mary care să-ți scoată fum prin urechi, nări și porii scalpului, o s-angajez niște matahale care să țină la distanță mulțimile ce-or să se-ntindă în cozi șerpuinde până dincolo de autostradă săturându-se doar cu miresmele plutind din cuptoarele mereu încinse și da, culturile de Cucurbitacee de pe planetă or să explodeze, or să planteze oamenii bostani în ghivece pe balcon fiindc-or să valoreze cât greutatea lor în aur, în trufe albe sau, mă rog, în buruieni din cel mai sălbatic soi, or să mi-i aducă ofrandă, iar eu o să-i prefac în plăcinte aburinde-a scorțișoară, tarte mari și mici presărate cu nucșoară, o să-i ascund în checuri cu ghimbir confiat și-n brioșe cu zahăr caramelizat, o să-i frământ în biscuiți cu cardamon și migdale de bon ton...
Bine-nțeles că atunci a venit tramvaiul, așa c-am aruncat restul sleit de plăcintă în primul coș de gunoi și-am urcat, ce era să fac?

Apă, ploaie şi 'de' la mijloc.

Photo by Cahilus

Îmi plimbă distrat degetele prin păr de fiecare dată când trece pe lângă mine. Da, ce-i? 'Nimic, voiam să văd dac-ai adormit.' Nu mi-e somn, îi răspund ridicându-mi picioarele pe perete. El se învârte în continuare prin cameră, de parcă s-ar pregăti să spună ceva. Știi ce-mi trecu prin cap? contraatac eu. 'Probabil te gândeai la câte vise-ți făceai anul trecut pe vremea asta, și cum în momentul ăsta chiar nu mai vrei cine-știe-ce de la viață, cum te blazezi de la o zi la alta și cum nu-ți mai pasă de nimic, mda, știu toată povestea, nu-i decât a șaptea oară când o aud pe ziua de azi.' Nu, de fapt mă gândeam să iau o foarfecă și să-mi bat joc de coama ta de Samson, că nu te-am văzut niciodată cu părul scurt. Da' aproape că ai și tu dreptate. Cum de-am ajuns să nu mai fac altceva decât să-mi plâng de milă? 'Poate fiindc-ai găsit destui tonți să te-asculte?' Hehe. Se lasă iar o tăcere din aia de ne auzim gândurile unul altuia, și tot ce-mi spune e 'Așteaptă, unde naiba fugi? Nu putem vorbi și noi odată ca oamenii?', în timp ce eu râd prostește și încerc să văd până unde pot urca cu tălpile pe perete. Tot el cedează primul: 'Nina Simone?' Mda, înăbușă tăcerea cu muzica altora, poate n-o să mai urle așa de tare.

Down-down-up-up-down-up.

Photo by Clinton Bragger

Scara:
Nici el nu-şi nimereşte cum trebuie nasturii cămăşii, niciodată. Stă într-o dungă, aşa, de parcă în orice moment s-ar putea întoarce cu capul în jos, dac-ar vrea. Să ne bem ceaiul pe tavan, şi să fie tot timpul ora cinci după-masa.
Şarpele:
Ce stupid. Senzaţia asta că poţi face lucruri, că totul depinde de tine, că, dacă vrei cu adevărat, o să realizezi ceva, poate chiar o să faci o schimbare, cât de mică. Aiureli. Vorbe-n vânt. Degeaba.
Scara:
Ah, e bine. Pe mine un pachet de stafide încă mă mai poate face fericită. Înseamnă că n-am îmbătrânit atât de mult.
Şarpele:
Vreau să-mi dai un şut. Cât poţi de tare. Undeva unde să mă doară al naibii. În genunchi, de exemplu, să n-o mai pot lua la fugă de fiecare dată când simt apropierea unei cât de mici responsabilități, unei cât de vagi implicări. Vreau să pot face şi eu odată ceva de-adevăratelea, de la-nceput până la capăt.
Scara:
Zidul roşu din cărămidă. L-aş fi înghesuit în rucsac şi l-aş fi cărat cu mine acasă, să-l lipesc peste peretele verde la care mă holbez până dimineaţa, chinuindu-mă să adorm. Chiar aşa, o cameră are cel puţin patru laturi, dacă aş şti cine-a decretat pentru prima dată că toate trebuie să aibă aceeaşi culoare, l-aş da cu capul de toţi pereţii din lumea asta (nu ştiu de ce, dar sunt aproape convinsă că-i vorba de un bărbat).
Şarpele:
Ochii-mi-sunt-umflaţi-şi-roşii-capul-mi-e-o-gaură-neagră-din-care-n-o-să-ies-decât-in-viata-viitoare-totul-are-gust-de-prune-putrede-telefonul-sună-ncontinuu-nu-pot-scoate-nici-măcar-un-sunet-încuie-uşa-de-două-ori-şi-du-te-ninge-da-ninge-habar-n-ai-cât-de-mult-te-urăsc-fugi-cât-mai-poţi.
Scara:
Le petit prince, trenul, covrigeii şi zăpada ce sclipeşte pe vârfurile din depărtare, aici plouă, acolo ninge şi nu e niciodată nevoie de mai mult.
Şarpele:
Dacă mi-ar fi spus că mă urăşte, ah, ce simplu ar fi fost atunci! Nimeni nu mi-a spus vreodată că mă urăşte, la modul serios. Chiar n-am fost capabilă să trezesc sentimentul ăsta într-un singur om, în toată viaţa mea? Toată lumea declară dragoste eternă cu atât de multă uşurinţă, de ce nimeni nu se mai aventurează să urască de-adevăratelea?
Scara:
Şi cheia ta, mă fascinează cheile. Să poţi să-ţi pui la păstrare o bucată din viaţă într-un buzunar. Să-ţi poţi bloca accesul într-un colț al vieţii tale scăpând de obiectul miraculos ce-ţi deschidea uşa spre iad. Cheia ta îmi place tocmai fiindcă pare simplă şi neşlefuită, dar n-o să găseşti pe nimeni în lumea asta care să fie în stare să-i facă un duplicat. 
Şarpele:
Întotdeauna recunosc când mă simt vinovată de ceva. Problema e că ar trebui să-mi pară rău, nu? Să promit că nu mai fac. Să încerc să mă corectez. Eh, degeaba. Nu ştiu dacă sunt capabilă să-mi pară rău cu adevărat pentru o tâmpenie. Foarte rar am regrete. Admit c-am spus sau c-am făcut o prostie, asta e, trecem mai departe. Nu e rea-voință, nu ştiu ce e. Tratez fiecare om, în frunte cu mine, ca pe o entitate de sine stătătoare şi imutabilă. Nu am neapărat pretenţia ca şi ceilalţi să mă trateze aşa. Nu am nicio pretenţie, de fapt. Trecem mai departe.

Eh, nu se termină niciodată. Zarul meu are doar două faţete, niciodată nu există teren de mijloc sau căsuţe neutre, sar spre nori şi plonjez în abisuri cu aceeaşi uşurinţă, fără să am vreun cuvânt de spus sau vreo alegere de făcut. Şi poate că nici nu e nevoie, fiindcă am impresia că fiecare îmi place-n aceeași măsură.

Away from the (numb)ers.

Photo by Vasilis Lotsios

Există pe lumea asta numere pe care trebuie să le descoperi singur.
Desigur, scrie pe toate gardurile că ai nevoie de cel puţin doi litri de apă pe zi, că mai mult de un pahar de vin sau două beri pe zi nu-ţi fac bine, că n-ai voie să stai la soare între 11 şi 5, toată lumea-ţi arată cât să mănânci, cum să arăţi, cât să iubeşti.
Dar nu te învaţă nimeni care e doza minimă de mentă de care are nevoie un om pentru a supraviețui unei zile ca toate celelalte (încă nedefinită: se pornește de la o halbă de ceai - se știe unde - și se poate continua cu dinner mints, caramele, rahat turcesc, Crème de menthe, jeleu, țigări, apă de gură, tot ce vreți, numai să aibă gust de mentă).
Sau de câţi oameni poate să-ți fie dor într-un anumit moment fără să o iei razna. Vorbim de dorul ăla de-adevăratelea - de unul. În momentul în care-ţi aduci aminte de al doilea, celălalt n-o să mai aibă loc şi o să-ţi pară pe deplin neglijabil.
Sau numărul maxim de cuvinte pe care are voie un om să le rostească într-o zi fără să se golească de tot pe dinăuntru, vorbind întruna ca să nu se simtă cumva nevoit să spună ceva.
Îţi dai seama de unul singur că-n optzeci şi nouă la sută din cazuri regreţi ce n-ai făcut, nu invers, indiferent cât de prost ţi-ar fi ieşit.
Că lucrurile pe care nu le-ai făcut când trebuia or să-ţi pună la un moment dat ditamai baobabii în roate. Îţi zici că n-o să mai târăşti niciodată vreo chestiune mai departe de a doua zi.
Hotărăşti că, dacă se ajunge ca trei dintre cele mai triste lucruri pe care le-ai făcut la viaţa ta să aibă legătură cu acelaşi om, e momentul să scapi de el.
Stabileşti că numărul replicilor care se concentrează asupra ta într-o conversaţie nu are voie să depăşească treizeci la sută din total.
Îţi propui să te străduieşti să nu dezamăgeşti mai mult de-un om pe zi.
Îţi dai dreptul la cinci plăceri pe zi, în limitele cărora să nu te simţi vinovat de propriu-ţi hedonism.

Și când realizezi că începi să înveţi chestiuni atât de importante: două, trei, un infinit - una singură şi infecţia se şi instalează - îți dai seama că ai îmbătrânit. Că ai ajuns exact în locul de care încercai să fugi. Că gardurile  - ordonate şi măsurate cu precizie, până la ultimul milimetru - pe care le ridici tu însuţi în jurul tău nu-s cu nimic mai bune decât cele pe care ţi le impun ceilalți. Că eşti exact la fel de departe de rezultat, de concluzia eliberatoare ca înainte.
(Şi speri să se inventeze odată acele Skittles mentolate pe care le aștepți de-atâta timp, să poţi stabili cu exactitate de câtă mentă ai nevoie. Incertitudinea asta te chinuie la culme.)

'In the meantime.'

Photo by Rebeka Pártos

Și n-a fost destul, niciodată nu e destul, de fapt. Vrem prea mult și cine poate să garanteze pentru noi? Îți spun eu, nimeni, ni-meni. Hm, te-aș crede dacă nu mi-ar fi atât de somn. Și știi că-s cu nervii la pământ, sub pământ, se zbenguie printre rădăcinile de ghiocei. Ah, ghiocei. Iar încurci borcanele și bastioanele și papioanele... Când vreau eu, ninge, ce, nu știai? Da, știu, nu-i frumos să zici ce, ce, ceeeee? Eu dorm, tu dormi, el doarme, noi dormim. Și ploaia așteaptă, da, ne așteaptă răutăcioasă, își freacă mănușile cu încântare. Știi de ce mă tot întrerup? Fiindcă probabil m-ar trece fiorii dac-aș duce un gând până la capăt. Mă sperie capetele în general. Ceaiul tău negru nu-i negru de-adevăratelea. De-adevăratelea, de-a-n-picioarelea, de-a v-ați ascunselea. Nu mai am cerneală neagră, vreau să mă înveți să sforăi. Pff, mă așteptam la mai mult din partea ta. Dar, când îți stă bretonul în halul ăsta, cum aș putea să te iau în serios? Io cred că ploaia e de vină (da, aia de la minus 19 grade, știi tu). Aha.

'But he was a muffin.'

Photo by Marta Bevacqua

Primul lucru pe care voia să-l știe era dacă aveam un palton bleumarin cu manșete din catifea.
Da, într-adevăr, am un palton bleumarin cu manșete din catifea, i-am răspuns, după o scurtă ezitare.
Și cum e? sări imediat, vizibil cuprins de entuziasm. Povestește-mi totul despre el.
Mi se păru o toană ciudată, dar am încercat să fiu politicoasă, fiindcă abia îl cunoscusem și nu țineam neapărat să-i las o impresie proastă.
Are glugă. Și nu știu încă dacă o să-l port vreodată. Nici n-ai idee unde l-am găsit, ascuns sub...
Și unde e acum? răbufni, ca și cum nu-ar mai fi putut ascunde întrebarea ce-i pândea de mult în spatele buzelor. Își mușcă imediat buza de jos, dar nerăbdarea îi cuprinsese întreaga ființă, ce pulsa acum necontrolat, în așteptarea răspunsului.
Ah, e pe dulapul meu, într-o pungă de plastic. Acolo l-am aruncat de cum am ajuns acasă. O să trebuiască să-l dau la curățat, asta dacă intenționez să...
Chiar așa, ce-ai de gând să faci cu el? mă întrerupse din nou.
Poate o să-l port. Nu știu. Când o să-i vină momentul, o să-mi dau seama de la sine. Esențial e ca, atunci când o să fie cazul, el să mă aștepte în dulap, în perfectă stare, răstignit pe un umeraș, gata să-mi îmbrățișeze umerii și să primească pulberea fină de zăpadă ce-o să se agațe de cârligașele microscopice ale stofei.
În momentul ăla, am realizat că începusem să vorbesc exact ca el, lucru care mă îngrijoră pentru o secundă, împingându-mi sprânceana dreaptă spre rădăcina nasului.
El observă imediat gestul meu involuntar. Da, esențial e să fie pregătit pentru orice, în orice moment. Tăcu pentru o clipă, păstrându-și brațele încrucișate, pentru a mă forța să conștientizez solemnitatea pe care o căpătase aerul tăcut și aparent insignifiant de până atunci. Încetul cu încetul, simțeai cum îți umple plămânii, și nu mai erai în stare să-ți ocupi creierul cu comenzi triviale, simțeai cum o măreție nebănuită îți înfioară pieptul și cum, dintr-o dată, fiecare detaliu devenise nu doar apăsător de important, ci esențial. Pe deasupra ta plutea teama de a nu scăpa din vedere vreun amănunt...

(Ho, nu dați cu roșii, mă jucam puțin, atâta tot!)

Știi, iar încep să mă simt o lașă ipocrită care n-are absolut nimic de-a face cu chestia asta dubioasă pe care ei o numesc atât de pompos viață. De fapt, nu viață e cuvântul. Viața adevărată, real life, „realitate”. Da, realitate. Nu știu, și nici nu vreau să știu ce naiba e chestia aia și cum funcționează. Mă tot holbez la ea așa, din depărtare, și arată tare ciudat. În niciun caz tentant. Chestia și mai cumplită e că, odată intrat în dimensiunea aia, nu mai ai cum să scapi. Își va băga ghearele în cele mai drăguțe colțișoare ale fanteziilor tale. S-au dus visele aberante, planurile pe care n-o să le pui niciodată în aplicare, dar care-s atât de amuzante în fața unei căni cu vin fiert... Da, o să continuu să fug de realitate. Fiindcă continuă să mă ia prin surprindere, indiferent cât de mult m-aș îndepărta de logică și bun-simț atunci când construiesc scenarii, și fiindcă insistă să-mi dea peste nas, oricât de joase mi-ar fi așteptările. Ha. You win this time around.

Se uită la ceas din nou. Cu nervozitate crescândă, începe să-și taie unghiile de la picioare. Termină de mâncat pepenele, cu mișcări mecanice, privind clopoțeii de vânt de pe marginea ferestrei. Se aude clopotul unei biserici din apropiere, care bate de patru ori. Înghite pe nemestecate ultima bucată de pepene. Sună telefonul. De undeva, din celălalt capăt al planetei, se aude un Noapte bună vesel. Și atât. Ea se lasă pe pat și începe să râdă, la început pe înfundate, apoi din ce în ce mai tare. Adoarme, vegheată de furculița din castronul de sub pat și de clopoțeii de vânt care îi murmură un cântec de leagăn. Iar în celălalt colț al universului, el începe să-și taie unghiile de la picioare.

Și ah, da, un an fantastic s-aveți cu toții.

'I'd give you everything I've got for a little peace of mind.'

Photo by Elliot George

Se dau următoarele: un geam deschis pe jumătate, o plăcintă cu dovleac, niște draperii albe, chestia asta pe repeat, o miercuri, cearșafuri verzi, o muscă enervantă, un prunc sătul de viață, câteva pene de curent. Se aruncă toate laolaltă, se întoarce lumea cu susul în jos, ca să se amestece bine, și se inversează stânga cu dreapta (asta doar așa, fără motiv). Se dă la cald, cât se poate de cald, pentru toată seara și se servește cu vin fiert cu scorțișoară.
Ce iese se va vedea a doua zi dimineață la ora 7:30.

'You can get killed by friendly fire.'

Photo by Pakpao

săracul Boris a și uitat deja cum mă cheamă
cartea de care vorbisem nu s-a mișcat de-atunci
de sub patul pe care stăteam când i-am citit din ea
nu îmi mai pot permite să-mi fie somn
așa că pur și simplu nu mi-e
"ritmul e totul în viață", a zis el
și eu am dat din cap în ritmul vocii lui
hai să mergem să bem ceva, a continuat
iar eu am cerut doar tonic, fără gin
pur și simplu nu-mi puteam permite
să dorm prea mult a doua zi
mă ustură arătătorul stâng
ca și cum aș fi atins ceva prea cald
dar știu prea bine că n-am
of, ce chestii misterioase se întâmplă pe lumea asta
păcat că nu mai știi cum mă cheamă
aș fi putut să-ți cânt blues-uri
și să te trag de păr dimineața ca să te trezești
să mă duc să cumpăr cireșe de la piață
și să le împart cu tine și degetele tale interminabile
și câte n-aș mai fi putut să fac
dacă tu măcar ai fi știut cum mă cheamă
e o chestiune foarte importantă
fiindcă, vezi bine
nici eu nu mai știu

[To hell with that cat. Where can we sip some cognac?]

Photo by Slatkatajna

E vorba doar de fursecurile cu alune.

Îmi croșetez singură depresiile, după cum știi bine. Mă confrunt din când în când cu câte-o bucurie, într-o luptă pe viață și pe moarte, dar până și astea, oricât de firave ar fi, mă desființează din primele cinci minute, și-n timp ce zac și ascult cum trec cele zece bătăi ale fericirii îmi vin în minte nenumărate replici spirituale pe care le-aș fi putut da de n-aș fi fost atât de preocupată de propria-mi neasemuită spiritualitate.
Nu știi de ce nu mai plouă? Îți spun eu, fiindcă mi-am atârnat cearșafurile la uscat și am nevoie de vânt din pupă ca să plec cu corabia nebunilor la Moscova și să-mi cânte Tricky.
Degeaba, nu pot trăi decât de pe-o zi pe alta.

"To hell with that cat. Where can we sip some cognac?"

Legenda ciocolatei.

Photo by Jean Francois

...Știi, câteodată mă întreb dacă sunt într-adevăr atât de proastă pe cât mă simt.
Când spui ceva de genul ăsta, e clar că aștepți un anumit răspuns. Că nu, nu ești deloc atât de proastă pe cât te crezi, ci mult mai proastă. Că da, ești exact atât de proastă pe cât te crezi, dacă asta te face fericită. Că ești cu 0,1% mai puțin proastă în realitate, ceea ce e oricum încurajator. Că da, ești mică, proastă și ai o tunsoare cretină, dar pentru toate astea compensează umorul tău unic și fursecurile cu nucă. Că nu observasem până acum, dar dacă tot ai zis, mi se pare și mie că ești cam proastă, pe lângă că ești mică, ai o tunsoare cretină, n-ai umor și nu ești în stare să faci nici măcar niște fursecuri fără să le dai foc. Că, de fapt, orice răspuns ți-aș da, soluția e una singură: să-ți dai foc și să te privești arzând. Dacă și atunci îți mai plângi de milă, înseamnă că de fapt ești mult mai proastă decât te crezi. Dacă ești în stare să vezi hazul situației și să râzi de tine înseamnă că ești exact la fel de proastă pe cât te imaginezi. Și dacă ești în stare să-ți dai seama de toate astea și fără să trebuiască să-ți dai foc, înseamnă că e bine și că n-ai de ce să-ți faci griji.
Să știi că ai dreptate. Merci, bă. ... Auzi, n-ai o brichetă?

'A boy who built a snowman out of himself.'

Photo by Kamelot666

Şi nu mai am chef de nimic. Nu mai suport pe nimeni în afară de Jerome K. Jerome şi Adam Green, şi iaurtul ăsta cu mure e prea dulce. Unghiile mele de la picioare sunt prea roşii, Cha no aji e prea fain, şi tu te smiorcăi de una şi de alta. N-ai voie, că e răcoare şi bine, şi numai eu am voie să-mi plâng de milă. Îmi aduc aminte, cumva foarte vag, că am cântat la chitară zilele astea, şi asta nu se poate, că e praf mult pe ea. Parcă şi ştiam să cânt, probabil am visat. Mi-e somn tot timpul, nu mai beau nici ceai negru şi nici cafea. Şi n-a mai plouat de săptămâni întregi, şi eu vă urăsc pe toţi. Ceea ce nu înseamnă absolut nimic.
P.S. Souss e o provincie în sudul Marocului.

Păi, anjenii sunt nişte păianjeni nehotărâţi.

Photo by Nicola Roccatagliata

Cum ar fi dacă povestea întregii tale vieţi ar încăpea pe un geam aburit al unui tramvai, scrisă cu degetul arătător pe rânduri extrem de strâmbe? Eu... eu aş fi fata ce stă pe bancheta din faţa ta, cu părul cârlionţat de ploaie şi cu pistrui desenaţi cu o cariocă portocalie pe mâini. Şi nu mi-ar păsa absolut deloc de tine, fiindcă aş fi îngrijorată c-o să întârzii la meditaţii la mate, chiar dacă e duminică. Şi pistruii nici măcar nu i-aş fi observat, fiindcă îmi petrecusem toată dimineaţa subliniind ideile principale prin cine-ştie ce carte. Mda, asta într-o lume ideală, probabil. În cea reală, a trecut şi săptămâna asta, şi mă gândesc deja cum o să-i anunţ pe ai mei că... păi... ştiţi... mno, n-am trecut la mate. Deşi, cel mai probabil, ei ar afla înaintea mea.
Hmm. Nu. Aşa nu. Mai bine revenim la situaţia iniţială. Să zicem că mi-ar veni să strănut şi, căutându-mi frenetic pachetul de şerveţele, aş şterge cu cotul stâng o bună bucată din povestea ta. Tu n-ai mai avea cum s-o rescrii, fiindcă geamurile nu pot fi re-aburite imediat, trebuie să aştepţi. Şi, fiindcă m-aş simţi oarecum vinovată, m-aş oferi să aştept cu tine. Doar n-o să laşi povestea neterminată. De fapt, de mult mă gândeam cum ar fi să mă las purtată de vreun tramvai până unde are el chef să mă ducă, prin cartiere pe unde n-am fost niciodată, sau prin staţii cu nume amuzante, pe care nu le-am observat până acum. Şi tu stai în faţa mea, cu o mutră plictisită, şi te gândeşti probabil la lucrurile pe care trebuia să le faci în tot timpul ăsta. Ocupăm două locuri, şi nici nu ne gândim să fim politicoşi şi să le cedăm cuiva. Noroc că nu-i prea aglomerat la ora asta. Atunci eu scot din geantă o cariocă portocalie şi încep, conştiincioasă, să-ţi desenez şi ţie pistrui pe mâini. La început, te uiţi întrebător la mine, dar fiindcă eu nu dau niciun semn că mi s-ar fi părut normal să-ţi cer aprobarea, intri în joc şi începi să-mi împleteşti şnururile brăţărilor de la mâna dreaptă. Ne trezim în depou, iar vatmanul ne roagă frumos să coborâm dracului odată, că n-are chef să stea după noi toată ziua. Observăm că mici picături de apă s-au condensat din nou pe geam, aşa că ai putea să scrii din nou partea care lipseşte. Dar ar mai trebui să scrii şi despre tipa ciudată ce stătea în faţa ta, care ţi-a desenat pistrui pe mâini cu un marker. Şi cum v-aţi trezit în depou, şi cum... La naiba, unde să mai scrii atâtea lucruri? Deja ai acoperit tot geamul.
Nu, povestea nu e gata niciodată, şi nu ai timp s-o scrii acum. Să fii atent să cobori înainte ca tramvaiul să intre în depou, şi să nu calci prin prea multe bălţi dacă porţi tenişi de pânză. Şi pe mine lasă-mă în pace, că tre' să-nvăţ pentru bac.

Nu-i nimic.

Photo by Joppe911

Bună ziua, ştiţi cumva cine e ultimul la rând?
Tu, dragă.

Nu ştiu de ce, în ultima vreme mă deprimă la culme umbrelele negre. Sunt atât de hidoase, de parcă ar fi fabricate din acelaşi material ca şi mantia unei tanti celebre, care-şi omoară vremea cosind diverse chestii. Categoric intră în aceeaşi categorie cu pliculeţele de ceai folosite, pensulele rămase nespălate după ce le-ai îmbibat cu diverse soluţii şi semnele de carte. În schimb, am făcut o obsesie - zic eu sănătoasă - pentru obloanele verzi de pe fiecare a doua casă pe o rază de 20 de km în jurul Sighişoarei.
Şi iar mă simt mică şi prostuţă, dar nu in a good way, ci aşa, pur şi simplu, ca şi cum dintr-o dată mi-ar fi picat ochelarii verzi de pe ochi şi m-aş putea vedea aşa cum sunt eu de fapt. Şi mă apucă toate îndoielile, şi agoniile paranoice pe care le rezerv de obicei momentelor când sunt pe cale de a trece peste o dezamăgire, vezi doamne. Dar acum nu e nici pe departe cazul, şi mi se părea că am cam uitat pe unde îmi ţineam manualele de "Cum Să Te Simţi Cel Mai de Rahat Om Din Lume" şi antidotul perfect, "Cum Să Îţi Faci Singur Rost de Hârtie Igienică Atunci Când Rămâi Fără".
Mda, e ciudat cum se schimbă starea mea de spirit de la o carte la alta.
Dar, dacă dau frumos din gene şi-ţi şoptesc că mi-e somn, poate o să taci, chiar dacă amândoi ştim că e doar o minciună dintre cele mai banale. Că doar am dreptul să mint, atâta vreme cât nici nu pretind că aş face altceva.

Şi mâine o să plouă, promit.

Send me back to where I've never been.

Photo source unknown

Fă-mă să nu mă mai simt un monstru.
Vreau iarnă cu miros de portocale şi mănuşi de lână şi mi se dau cleştişori cu buburuze, ghiocei ofiliţi şi brelocuri cu Harry Potter. Nu mi se pare un schimb corect.
Vreau chestii noi, care să-mi pună sângele în mişcare şi mi se dă un link către noile subiecte de bac.
Vreau să fug undeva şi începe să plouă.
Vreau să dorm cât mai mult şi când mă trezesc nu-mi mai pot întoarce capul spre stânga.
Vreau să visez şi ploaia bate pe pervazurile din tablă ale vecinului de sub mine.
Vreau să fie măcar ceva aşa cum vreau eu.
Vreau să tăcem şi să ne uităm în gol minute întregi.
Vreau să plouă şi să plouă până o să-mi aduc aminte ce mult îmi place.
Vreau să cred ce spun şi să spun ce cred.
Vreau să nu crezi ce spun şi să nu spui ce cred.
Mda, vreau cam multe.

'There's got to be another reason for living.'

Photo by Snjezana Josipovic

Before the devil knows I'm dead.
Nu, nu l-am văzut până la sfârşit, dar îmi place cum sună.
Cumva am o astenie de primăvară prematură, şi toată schema se dă peste cap, şi cine dracu' a mai auzit să fie 17 grade în februarie? Mda, încă e februarie, şi am un motiv ca să hibernez. Vreau să hibernez? Nu, dar nu mă întreabă nimeni şi oricum asta fac, deci nu mai contează. Mai contează ceva azi în universul meu egocentric? Nu, dar nici asta nu contează. Şi iar e plin oraşul de chestii sclipicioase. Măcar anul trecut de 1 martie ningea. Sau acum doi ani? Nu mai contează oricum.
De fapt, de ce iar trebuie să scriu tâmpenii aici? Oricum nu contează.

Me, my ass and I.

Photo by Ayman Şanlıtürk

Vreau ceva de făcut.
Vreau să mă îndrăgostesc din nou de ceva. (Sau, în cel mai rău caz, de cineva).
Vreau să îmi poată păsa de ce se întâmplă în jurul meu sau, mă rog, cu mine.
La dracu, totul e din nou atât de sinistru de plat încât îmi vine să mă dau cu capul de birou până o să se coloreze ceva, până o să văd steluţe verzi sau lumini albe sau orice altceva ar mai înviora puţin peisajul.
Ce naiba vreau să fac mai departe?
Am ajuns în momentul în care chiar nu mai am niciun fel de chef să-nvăţ, şi aş prefera să moară ceva rudă bogată pe care n-am văzut-o niciodată în viaţa mea şi să îmi lase moştenire o oarecare sumă de bani, nu extraordinar de mare, cât să-mi ajungă pentru vreo doi ani de umblat aiurea prin lume, învăţat islandeză, un curs de chitară, schimbare de sex (ok, just kidding), un aparat semi-pro de fotografiat, vopsea verde pentru păr (la noi nu găsesc nici de-a naibii), un curs de foxtrot, un bilet la un concert Radiohead cândva luna asta (nu mai am răbdare până la vară), o buburuză împăiată şi o insulă în Pacific. Nici nu-i prea mult, right? Deci, ar trebui să încep să-mi fac inventarul rudelor.
I don't believe in watermelons, I don't, I don't.
Plictiseala dezumanizează. Şi nici măcar nu e vorba de alcool.
Tell me something I don't know. Tell me everything.
The bitch stole my headphones. Nici o problemă, începem educaţia muzicală a vecinilor. Mda, lu' nenea ăla căruia-i bubuie 50 Cent de dimineața până seara i-ar prinde bine nişte Dead Kennedys. Let's Lynch the Landlord, cu ocazia asta.

Vreau să mă simt vie.
Vreau să nu îmi mai fac probleme pentru mirificii mei prieteni şi să nu mă mai simt ca şi cum aş traversa un câmp minat de fiecare dată când mă văd cu ei.

În ultima vreme, indiferent cât de mult mă străduiesc, tot ce fac pare să fie complet fără sens. Nimic nu iese cum vreau, până şi media pe semestrul ăsta mi-a ieşit prea mare (by g_d, what the fuck? chiar m-am străduit să dorm tot semestrul!) şi am pierdut un pariu, toţi sunt ai naibii de obositori, fiecare vrea ceva de la mine dar nimeni nu ştie ce, şi de unde să ştiu eu de ce dracu' aveţi voi nevoie ca să fiţi odată mulţumiţi?
De obicei din fazele de genul ăsta ies cu muzică, filme sau cărţi, dar m-am săturat să îi văd pe alţii trăind şi să mă înfrupt din pasiunea altora. Vreau să fac naibii şi eu ceva, vreau să simt că nu trăiesc degeaba, vreau să simt ceva, în afară de durerea surdă în stomac care precedă lehamitea, greaţa şi apoi voma.
Dar mda, degeaba. Prefer să dorm, să urlu cu capul în pernă, să mă holbez ore întregi cum se sting luminile blocurilor din jur, să fumez pe balcon când nu e maică-mea acasă, să îmi închid telefonul fiindcă, vezi doamne, sunt răguşită şi oricum n-am chef să aud pe nimeni şi să o ia dracu' de toamnă şi de iarnă şi de frig sau de cum s-o fi numind porcăria asta de afară, e mult prea deprimant ca să aibă vreun nume de fapt şi vreau să fie mai cald ca să pot purta ii colorate şi tenişi fără să se uite lumea ciudat la mine, nu că mi-ar păsa de fapt.
And I feel evil and stupid and contagious, so I DON'T BELIEVE IN FAIRIES anymore.

'Show me forgiveness.'

Photo by Garance Li

Ştii momentele alea când toate substanţele din apropierea ta par să fie atrase irezistibil de pantalonii de trening gri în care ai lâncezit toată ziua, pretextând că e vacanţă, şi când ai putea să recreezi amănunţit tot ce ai făcut în ultimele trei ore, în funcţie de ce găseşti pe ei? Brânză topită, săpun lichid, seminţe de roşii, suc de portocale, picături de ojă roşie, plus alte câteva chestii pe care nici măcar tu nu le poţi identifica, dar care speri că se numără printre cele 1000 de pete cunoscute până în acest punct al evoluției omenirii? Oricum, ţi-e prea lene ca să îi dai jos şi să-ţi iei alţii, şi aşa mai e puţin şi o să începi să-ţi cauţi pantalonii de pijama cu Mickey Mouse.
Dar bineînțeles, mi-e din nou foame şi tocmai am înfulecat ultimele două sandvişuri imense şi aburinde, două portocale şi un grapefruit. Dacă n-aș ști eu sigur, s-ar putea zice că mă aflu în compania selectă a lui Juno. Şi totuşi, mă cunosc de suficientă vreme încât să mă gândesc că în mod normal ar fi trecut poate câteva zile până să se adune cantitatea de chestii pe care le-am înghiţit în ultimele două ore. Mă rog, promit să nu mai mănânc nimic azi, să nu mă trezesc la urgenţă. Nimic, după ce termin pachetul ăsta de stafide. Şi mărul. Şi hm, poate îmi mai fac un sandviş.
Mă rog. Trecem la următorul subiect de maxim interes naţional: se pare că degeaba am depus enormul efort intelectual de a ţine minte câteva formule la fizică pentru vreo douăzeci de minute, fiindcă nu reuşesc să găsesc nici un fel de vopsea, cremă, spumă, gel sau orice altceva aş putea folosi în admirabilul scop de a mă alege cu părul verde. Too bad.
În rest, m-am apucat şi eu în sfârşit de ultimul Potter, l-am şi terminat (se ştie că e genul de carte pe care nu o pot citi în mai mult de o zi, ce n-aş da să meargă tot aşa şi cu altele), şi ţin să mulţumesc din nou tuturor javrelor care mi l-au povestit amănunţit, doar fiindcă au avut chef de el înaintea mea, şi din care motiv suspansul a constat în numele plozilor lui Harry şi-ai consoartei, şi nu în crap, oare Dumbly chiar era o javră ipocrită (oh, da) sau yaaaay, deci totuşi se termină cu bine fiindcă moare Harry ăla, sau mda, acum văd şi eu de ce Dumbly se purta aşa frumos cu Snape, şi oare Snape nu era gelos pe Grindelwald şi aşa mai departe.
Pe alte planuri, it's all green (as in Adam Green), şi am văzut un film cu nea Se-ne-gal (îndepărtează, Doamne, paharul acesta de la mine şi găseşte alte metode de tortură), şi media mea la purtare e 10 (prin cine ştie ce vrajă, probabil), şi stau şi îmi contemplez mirificele mele unghii roşii. Deci per total, tre' să găsesc urgent un motiv ca să trăiesc şi oficial sunt răcită, deci cel puţin n-o să aterizez prin cine ştie ce cârciumă. Şi mă gândesc intens dacă monitorul meu s-ar simţi ofensat în vreun fel dacă aş lipi pe el nişte buline din alea verzi, nu de alta, dar arată cam searbăd şi gri. Frunzele mele de pe pereţi s-au dezlipit şi au căzut, şi la câteva luni bune tot nu m-am apucat de redecorat. Whatever.
Ce vreau să fac acum? Să tac naibii şi eventual să mă uit la un-film-două-trei-câte-o-să-am-chef şi să nu mai pierd dracului vremea pe net. Mdeah.

Everybody come together. (Emo allert)

Photo by Poetez

Şi ce-i cu asta? Eu nu am nevoie de motive ca să mă simt într-o lume complet idioată, şi atunci când chiar mi se oferă pe tavă motive dintr-astea, de exemplu o carte care nu se mai termină niciodată, care te exasperează prin emfaza cu care nu-ţi spune nimic, cu pretenţii şi hype de operă de geniu când de fapt nu depăşeşte cu mult chestiile pe care le citeşte soră-mea ca să adoarmă mai repede, te aduce în pragul nebuniei şi o urăşti cum n-ai mai urât de mult, dar nu vrei să te opreşti din încăpăţânare, masochism sau pur şi simplu fiindcă ţi-ai impus cândva să nu-ţi mai dai cu părerea decât după ce ai văzut până la sfârşit despre ce e vorba. Oricum, nu sunt dispusă să-i mai dau încă o şansă, poţi să mă numeşti superficială sau cum ai chef.
În rest, se apropie ziua ta şi ştiu că nu meriţi să-ţi iau ceva, dar asta nu mă împiedică să pierd vremea prin magazine, imaginându-mi ce chestii faine aş putea să găsesc dar I'm so evil aşa că nu primeşti nimic. Mda, chiar aş vrea s-o văd şi pe asta. Ştiu că sunt prea obsedată să fac cadouri ca să mă pot abţine când mi se oferă un prilej. (Şi încă ce prilej!)
Vreau ceva cu disperare. N-am idee ce. Părul meu a luat foc azi, şi nu cu de la sine putere. Va exista şi un contraatac. Cafeaua de la automat e sinistru de infectă. Am visat azi noapte (wow).
Cine eşti tu ca să ai vreo pretenţie că însemni ceva pentru mine? Cine eşti tu ca să mă priveşti cu compasiune pentru că am predat o foaie albă pe post de teză la fizică? Cine eşti tu ca să trebuiască să vorbesc cu tine dacă nu am chef? Cine naiba eşti tu ca să îmi cer scuze în faţa ta?
Voi sunteţi voi, şi eu sunt eu.
Voi sunteţi cei normali, mie nu îmi pasă şi o să iau orice alt tramvai decât cel pe care îl iei tu, indiferent unde mă duce. Mi s-a întâmplat vreun lucru bun azi? Nu, şi ce dacă?
Am nevoie de o perioadă în care să îmi pese mai puţin de oameni, de prieteniile mele care se duc dracului absolut toate, de tortura continuă la care mă supun încercând să fiu drăguţă şi să nu-i jignesc în vreun fel, şi fuck them all. Eu sunt cea defectă, ştiu bine asta, dar n-am ce-i face şi m-am săturat să fiu happy and loveable, să mă duc la petreceri idiotizante după care nici măcar cu o mahmureală mai de doamne-ajută nu mă aleg. Să se ducă naibii toţi cei care susţin că e împotriva naturii să nu te doară până în măduva oaselor de cele mai mici detalii, că e de bun simţ să te laşi bătut la cap, că trebuie să îţi porţi uniforma proaspăt călcată de dimineaţa până seara, cămaşa vârâtă regulamentar în pantaloni sau fustiță, părul aranjat frumos după urechi şi tunsoare de un milion, cei ce-ţi șoptesc ultragiați că nu-ţi e permis să porţi haine largi dacă ai mai puţin de doi metri înălţime fiindcă nu te avantajează, că trebuie să copiezi şi tu la mate' ca să ai o "medie bună", că trebuie să te gândeşti de pe acum să îţi găseşti nişte colege cuminţele de apartament, că trebuie să te porţi ca o fată (aka "domnişoară"), că trebuie să te porţi cu absolut toţi colegii de parcă ţi-ar fi imposibil să-ţi imaginezi viaţa în lipsa companiei lor selecte doar fiindcă aţi avut ghinionul să fiţi înscrişi la repezeală în acelaşi catalog, că trebuie să alegi imediat între bine şi rău, habotnic sau ateu, alb sau negru, în loc să faci după cum te taie capul în momentul în care te taie, că nu poţi asculta şi Sex Pistols şi Corinne Bailey Rae, că nu se poate să-ţi placă şi Amélie şi Fight Club.
Ah, şi iată că furia mea începe să se potolească, vârfurile părului meu ars cu bricheta încep să se refacă, Heath Ledger începe să se descompună, viaţa merge înainte şi chiar aş vrea să pot vomita ca să scap de senzaţia asta de lehamite generalizată.

No rephrasing.

Azi a nins. Pentru prima şi mi-e teamă că ultima dată iarna asta. În concluzie, am reuşit şi eu (vorba vine, fiindcă a mea contribuţie a constat în cea mai mare parte în mănuşa roşie on top pe care mi-am cumpărat-o împreună cu una identică dar mai puţin murdară în ajun de Crăciun, aşteptând în faţă la Fornetti ceva colegi de colindat... adevărată exorcizare prin shopping, ce mai!), în fine, am reuşit să fac un omuleţ de zăpadă, chestie la care visez de cei câţiva ani buni de când ninge o singură dată pe an, şi atunci tocmai în singura zi din lună în care n-am nici un chef să ies din casă. Nu că azi aş fi avut în surplus, dar am fost extrasă cu forţa din pat şi trimisă la făcut îngeraşi în zăpadă, chestie care nu mi-a ieşit tare bine, dar s-a soldat în schimb cu una bucată palton ud plus mai multe bucăţi înjurături referitoare la părţile sensibile, respectiv la anumiţi cunoscuţi decedaţi sau în viaţă ai persoanelor responsabile pentru locurile din oraşul ăsta ce te aşteaptă de obicei cu vin fierbinte, ciocolată fierbinte, ceai fierbinte sau măcar o cană cu apă fierbinte (cuvântul-cheie fiind fierbinte, pliculețele ți le aduci de acasă, după preferințe). Dar ți-ai găsit, în vreme de război. Eram pe cale să declar armistițiu Mac-ului (da, acelui Mac) da' până și ăla era plin de copii cărora le place zăpada doar privită de la fereastră. A se citi zăpada, şi nu mocirla aia pe care o găsești pe la noi prin centru. Colac peste pupăză sau pupăză peste un colac de plastic pe gheața de la patinoar care începe să se topească (vorbesc foarte serios, am visat eu azi-noapte, vă zic), ghici unde am mai găsit zăpadă nepângărită și pufoasă și care să scârțâie chiar și la câteva ore după ce a încetat să ningă? În curtea unei biserici, drept pentru care am purces la pângărirea ei (a zăpezii) în primul rând, iar în al doilea la construirea migăloasă a unui om de zăpadă cu înălțimea de 25,3 cm și diametrul bazei de aproximativ 15 cm, a cărui caracterizare mai amănunțită o poate face orice doritor pornind de la ilustrația de mai sus. După care am ajuns acasă, am băut o cană de ceai fierbinte, am văzut un film, timp în care zăpada se plictisi și plecă înapoi la polul nord (neapărat magnetic) sau la Muntele Athos al celor mai norocoși decât mine, care au urcat și coborât chestii mai interesante decât patul, canapeaua, fotoliul sau în cel mai bun caz vreo mașină (nici tramvaiele nu circulă încă).
Şi nici mâine n-o să fie mai bine, pentru că pe foile de xerox lipite cu scotch de ușile tuturor cafenelelor scrie clar că până în 4 n-are rost să mai dea nimeni pe acolo fiindcă toți au plecat naibii undeva unde nu le pasă că nouă nu ne-au mai rămas decât câteva bodegi infecte unde să ne înecăm amarul primei zăpezi adevărate de anul ăsta. De fapt, primei zăpezi de anul ăsta. De fapt, anul ăsta nu pare prea strălucit și nici n-au trecut decât trei zile din el dintre care două mi le-am petrecut dormind.
Şi mda, îmi trecuse prin minte să înfig în omulețul ăla o furcă sau o cruce sau ceva să-i țină de urât la noapte, dar m-am gândit că oricum o să se topească până atunci, până și mănușa a trebuit să mi-o recuperez, și oricum, nu mă ocup eu cu așa ceva.
Asta ca să nu zic că nu m-am ales cu nimic anul ăsta. Despre petrecerea de rev', nu zic nimic, fiindcă nu prea au mai rămas strămoși neblagosloviți și am epuizat toate mijloacele de întoarcere înapoi în timp. Înainte, când încă mai vedeam steluțe și mă gândeam, inocentă, că te poți simți bine oriunde dacă ai în jurul tău oamenii potriviți, chiar dacă ai dormit patru ore cu o noapte înainte.
Şi tot degeaba.

Never mind me.

Photo by Akraspine

"Santa is very jolly because he knows where all the bad girls live."
You know what? I think that's what I hate him most for. Why should a fat old dude who spends his days giving orders to small people and drinking milk and eating cookies know when I'm asleep and when I'm awake? What the hell does he care that I'm bad or good?
Whatever.
A trecut şi Crăciunul, simt că ceva a lipsit şi nu am idee. M-am tot uitat la filme în care toţi Scrooge-ii sunt aduşi pe calea cea dreaptă şi toată lumea e mai bună şi mai fericită la sfârşit, dar eu n-am reuşit să învăţ altceva decât că întreaga lume s-ar duce naibii dacă Moş Crăciun şi-ar lua concediu medical, dacă s-ar arde curcanul sau dacă ai avea pe casă mai puţine beculeţe decât vecinii tăi. Iar mie nu prea îmi pasă nici de Moş, nici de mâncare şi nici de vecini, aşa că presupun că sunt un fel de Scrooge care aşteaptă să-l viziteze ceva fantome pentru ca să simtă apoi subit nevoia să-şi cumpere cea mai mare gâscă disponibilă în oraș.
Mă rog. Mai sunt vreo trei zile şi o să-mi dau seama că nu mai e valabil abonamentul de tramvai, că trebuie să-mi înnoiesc permisul de la bibliotecă şi că vezi-doamne, am mai îmbătrânit cu un an. Că n-am realizat nimic din ce-mi doream să fac anul ăsta, în schimb s-au întâmplat o grămadă de chestii pe care nu le-aveam în plan. Că nu-mi mai vine în minte nicio reclamație, în concluzie a fost chiar un an fain. Că nu vreau nici acum să conştientizez faptul că timpul trece pe lângă mine şi încă n-am realizat nici unul dintre măreţele mele planuri de dominare a lumii, că iar am petrecut mult mai mult timp lamentându-mă decât trăind, şi că iar am o tonă de planuri la fel de stupide şi de ambiţioase pentru anul viitor.
Şi mda, singurul meu regret cu privire la anul ăsta e că deține un 7, ceea ce-i lipsește complet lui 2008.
De fapt, mai ştii? O să găsesc eu o soluţie.