Me, my ass and I.

Photo by Ayman Şanlıtürk

Vreau ceva de făcut.
Vreau să mă îndrăgostesc din nou de ceva. (Sau, în cel mai rău caz, de cineva).
Vreau să îmi poată păsa de ce se întâmplă în jurul meu sau, mă rog, cu mine.
La dracu, totul e din nou atât de sinistru de plat încât îmi vine să mă dau cu capul de birou până o să se coloreze ceva, până o să văd steluţe verzi sau lumini albe sau orice altceva ar mai înviora puţin peisajul.
Ce naiba vreau să fac mai departe?
Am ajuns în momentul în care chiar nu mai am niciun fel de chef să-nvăţ, şi aş prefera să moară ceva rudă bogată pe care n-am văzut-o niciodată în viaţa mea şi să îmi lase moştenire o oarecare sumă de bani, nu extraordinar de mare, cât să-mi ajungă pentru vreo doi ani de umblat aiurea prin lume, învăţat islandeză, un curs de chitară, schimbare de sex (ok, just kidding), un aparat semi-pro de fotografiat, vopsea verde pentru păr (la noi nu găsesc nici de-a naibii), un curs de foxtrot, un bilet la un concert Radiohead cândva luna asta (nu mai am răbdare până la vară), o buburuză împăiată şi o insulă în Pacific. Nici nu-i prea mult, right? Deci, ar trebui să încep să-mi fac inventarul rudelor.
I don't believe in watermelons, I don't, I don't.
Plictiseala dezumanizează. Şi nici măcar nu e vorba de alcool.
Tell me something I don't know. Tell me everything.
The bitch stole my headphones. Nici o problemă, începem educaţia muzicală a vecinilor. Mda, lu' nenea ăla căruia-i bubuie 50 Cent de dimineața până seara i-ar prinde bine nişte Dead Kennedys. Let's Lynch the Landlord, cu ocazia asta.

Vreau să mă simt vie.
Vreau să nu îmi mai fac probleme pentru mirificii mei prieteni şi să nu mă mai simt ca şi cum aş traversa un câmp minat de fiecare dată când mă văd cu ei.

În ultima vreme, indiferent cât de mult mă străduiesc, tot ce fac pare să fie complet fără sens. Nimic nu iese cum vreau, până şi media pe semestrul ăsta mi-a ieşit prea mare (by g_d, what the fuck? chiar m-am străduit să dorm tot semestrul!) şi am pierdut un pariu, toţi sunt ai naibii de obositori, fiecare vrea ceva de la mine dar nimeni nu ştie ce, şi de unde să ştiu eu de ce dracu' aveţi voi nevoie ca să fiţi odată mulţumiţi?
De obicei din fazele de genul ăsta ies cu muzică, filme sau cărţi, dar m-am săturat să îi văd pe alţii trăind şi să mă înfrupt din pasiunea altora. Vreau să fac naibii şi eu ceva, vreau să simt că nu trăiesc degeaba, vreau să simt ceva, în afară de durerea surdă în stomac care precedă lehamitea, greaţa şi apoi voma.
Dar mda, degeaba. Prefer să dorm, să urlu cu capul în pernă, să mă holbez ore întregi cum se sting luminile blocurilor din jur, să fumez pe balcon când nu e maică-mea acasă, să îmi închid telefonul fiindcă, vezi doamne, sunt răguşită şi oricum n-am chef să aud pe nimeni şi să o ia dracu' de toamnă şi de iarnă şi de frig sau de cum s-o fi numind porcăria asta de afară, e mult prea deprimant ca să aibă vreun nume de fapt şi vreau să fie mai cald ca să pot purta ii colorate şi tenişi fără să se uite lumea ciudat la mine, nu că mi-ar păsa de fapt.
And I feel evil and stupid and contagious, so I DON'T BELIEVE IN FAIRIES anymore.