Interludiu 541: Werther's original.

Apăi degeaba, uită-te şi tu, că tăt să-nvârte şi tăt pătrat îi!

Interludiu 785: Nu pleca niciodată la mare în tenişi.

Învăţ în fiecare secundă câte ceva nou. La naiba, îmi place atât de mult să-nvăţ chestii, încât le uit pe toate în momentul imediat următor, doar ca să-mi pot oferi plăcerea de-a le învăţa încă o dată.

Pentru că media, nu-i aşa, trebuie să fie mereu constantă.

Photo by Bogdan Lucaci

a lua la nimereală
a lua în seamă
a lua la ochi
a lua cu binişorul
a lua în braţe
a lua pe sus
a lua pe nepusă masă
a lua în balon
a lua la rost
a lua foc
a lua sfârşit

Arta pregătirii somnului. Partea I.

Photo by Gildedfolly

Somn à la minute
Vă sugerăm acest mod de preparare a somnului pentru zilele extrem de încărcate, când ajungeţi acasă epuizat, cu puţin după miezul nopţii, mort de foame şi cu pardesiul sfâşiat într-un cui din tramvai. Trântiţi-vă servieta şi pantofii în direcţii complet opuse, în faţa uşii de la intrare, abandonaţi-vă pardesiul şi pălăria sub măsuţa de telefon şi aruncaţi-vă cu ultimele puteri pe prima canapea care vă iese în cale. După şapte sau opt ore, în funcţie de preferinţe, vă veţi putea bucura de un admirabil torticollis, nişte ochi umflaţi exact atât cât trebuie, eventual o migrenă şi aproximativ zece minute până la ora la care vă începeţi programul.
Notă: Folosită în exces, această metodă vă poate afecta sănătatea, garderoba şi slujba. 

Somn à la mode
Este recomandat să nu mâncaţi şi să nu depuneţi efort fizic după ora 18:00. Începând cu această oră puteţi face pregătirile pentru somnul atât de necesar frumuseţii. Preparaţi-vă din timp ceaiuri de tei, muşeţel şi valeriană, săculeţi cu lavandă uscată, selectaţi discuri cu muzică relaxantă, eventual sunete naturale, înregistrate special. Procuraţi-vă draperii din materiale groase, perfect opace şi înlocuiţi salteaua cu una adaptată special structurii coloanei dumneavoastră vertebrale. Înainte de culcare, faceţi o baie lungă cu spumă parfumată şi savuraţi o cană cu lapte cald, în care aţi pus un strop de miere. Aşezaţi-vă pe ochi o mască cu gel şi faceţi un exerciţiu de meditaţie, ceea ce vă va permite să vă goliţi mintea de toate activităţile de peste zi.
Notă: În timp, dacă abuzaţi de această metodă, s-ar putea să nu vă mai rămână timp pentru niciun fel de activitate.

Somn à la campagne
Pentru a obţine cele mai bune rezultate, ar fi ideal să începeţi pregătirile înainte de lăsarea întunericului, fie că veţi opta să dormiţi într-un cort, într-o cabană sau în casa unui localnic amabil. În lipsa unei surse adecvate de lumină, nu veţi putea alege cu uşurinţă cel mai potrivit loc pentru a vă monta cortul, riscaţi să vă rătăciţi, să găsiţi cabana ocupată în întregime, ş.a.m.d. În cazul în care nu vă sperie eventualele riscuri, inclusiv cel de a vă ruina complet somnul, puteţi încerca diverse variaţiuni pe această temă, înlocuind oricare dintre ingrediente. Un pod cu fân, o şură părăsită, chiar şi un copac pot constitui premisele unui somn fantastic, de care vă veţi aduce aminte peste ani de zile.
Notă: Nu se recomandă persoanelor care au probleme cu coloana vertebrală sau alergie la polen, păianjeni, furnici sau urşi.

Somn au feu
Somnul se poate pregăti în acest fel doar în perioada caldă a anului, ceea ce vă va face să-l savuraţi cu atât mai mult în sezon. Prezentaţi-vă pe plajă în jurul orei prânzului, preferabil după o noapte nedormită şi un mic dejun copios. Aşezaţi-vă rogojina într-un loc cât mai ferit de orice sursă de umbră, ungeţi-vă din abundenţă cu un ulei de plajă aromat după preferinţele dumneavoastră şi lăsaţi-vă în voia somnului. La trezire, veţi fi cu siguranţă încântat de insolaţia pe care aţi obţinut-o, precum şi de urmele albe pe care vi le-au lăsat palmele pe abdomenul roşu şi tumefiat.
Notă: Este preferabil să vă goliţi complet portofelul în noaptea dinainte, pentru a-i regreta mai puţin lipsa atunci când vă veţi trezi.

Somn à la recherche du temps perdu
Această metodă dă cele mai bune rezultate în perioadele în care mediul extern aplică asupra dumneavoastră un maximum de presiune, cum ar fi zilele dinaintea unui termen limită, a unei predări de proiect, ş.a.m.d. Poate vi se pare complicat sau chiar imposibil să vă bucuraţi de somn în aceste condiţii, dar vă vom arăta cum să facilitaţi ducerea la bun sfârşit a procesului. Puteţi începe prin a viziona un film, urmat de câteva episoade din serialul dumneavoastră preferat. După câteva ore petrecute în contemplarea celor mai uimitoare 10 caracteristici ale criminalilor în serie din filmele Disney lansate pe parcursul ultimului secol, puteţi să vă faceţi o cafea, pentru a vă linişti conştiinţa - dacă simţiţi această nevoie. De aici, puteţi alege una sau mai multe din mulţimea de variante perfecţionate de-a lungul timpului: să vă întindeţi în pat, fixându-vă ceasul să sune peste exact trei minute (aveţi grijă totuşi să-i reglaţi volumul în aşa fel încât să nu vă deranjeze somnul); să adormiţi la birou, lipsa de comoditate a poziţiei şi urmele pe care le veţi avea pe faţă a doua zi dovedindu-vă într-o oarecare măsură lipsa de intenţie; puteţi desigur să invocaţi moartea unei rude apropiate sau o maladie neaşteptată, ş.a.m.d. Aceasta este una dintre metodele care vă lasă deplină libertate; folosiţi-vă imaginaţia, aşadar!
Notă: Efectele secundare pot lua, la rândul lor, cele mai diverse forme şi niveluri de gravitate, de la afectarea temporară a auzului până la şomaj sau dosare penale.

Somn au vin
Cu privire la acest fel au existat nenumărate controverse de-a lungul timpului, puriştii susţinând că vinul nu poate fi înlocuit sub nicio formă în reţeta originală. Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre specialişti sunt de părere că orice băutură alcoolică va conduce, mai devreme sau mai târziu, spre acelaşi efect. La fel ca în majoritatea metodelor de preparare a somnului, este recomandat să fiţi cât mai obosit, pentru rezultate mai rapide şi mai spectaculoase. Îl puteţi savura atât în intimitatea propriului cămin, cât şi în cadrul unui eveniment social, lăsând o impresie cu atât mai puternică asupra tuturor celorlalţi participanţi. Drept suport, vă sugerăm să optaţi pentru o canapea sau un fotoliu, tejghelele barurilor şi vasele de toaletă fiind apreciate de către specialişti ca extrem de incomode.
Notă: Pentru prepararea cum se cuvine a acestui fel, s-ar putea să fiţi nevoit să renunţaţi la un anumit număr de neuroni, dar cu siguranţă veţi considera că efortul a fost justificat.

Somn au jus
Este o variaţie a somnului au feu, în acest caz înlocuindu-se plaja cu o cadă de baie, jacuzzi, bazin sau un alt recipient de mărime variabilă umplut cu un lichid după preferinţă şi renunţând la gresarea prealabilă cu ulei de plajă.
Notă: Riscurile includ, printre altele: sufocare, înec, eviscerare de către un banc de rechini flămânzi.

Somn à la folie
Transmisă de secole, din generaţie în generaţie, această reţetă inspiră şi în zilele noastre nenumărate acte de curaj şi sfidare a conformismului. După principiul de bază "ţara arde şi baba sforăie", nu vă lăsaţi copleşit în momentele de răscruce, ci profitaţi de orice moment pentru a vă regenera celulele. Cu cât acţiunile dumneavoastră se răsfrâng asupra unui număr mai mare de oameni, cu atât rezultatul va fi mai memorabil. Nu vă impuneţi limite, şi dumneavoastră puteţi face istorie!
Notă: Această metodă nu prezintă absolut niciun risc, vă garantăm.

Bon appétit!

'The next time I'm in town.'

Photo by Juha Roisko

Cei mai mulţi dintre oameni îşi fac socotelile atunci când sunt pe cale de a termina ceva, trag o linie lungă şi trec la următorul nivel. Eu trag linii când mă trăsneşte, peste tot, atât orizontalele de toate zilele, precum şi oblice într-o ureche, şerpuite alunecoase şi mai ales punctate (am mai spus că am o pasiune aproape bolnăvicioasă pentru puncte, nu?), aşa că bilanţurile mele seamănă mai degrabă cu modelul pe care-l lasă pe covor bocancii mei verzi când intru val-vârtej în casă dup-o ploaie.

Aşa, acum că am reuşit să-nghesui şi metafora de grădiniţă absolut obligatorie, pot să trec la subiect. Mi s-a sugerat în ultima vreme, prin diverse metode mai mult sau mai puţin subtile, cum că ar fi momentul să las leneveala şi să mă apuc şi eu, în sfârşit, de ceva. La un moment dat, au devenit atât de frecvente à-propos-urile astea, că a început să mi se strecoare pe la ceafă senzaţia că poate, cine ştie, toţi oamenii ăştia or fi având dreptate, fiind atât de mulţi şi de vehemenţi.

Deci mă apuc să fac o listă. Cu numere şi tot ce trebuie, treabă serioasă. Cu ce am făcut eu în ultima vreme, în ordine aleatorie, pe măsură ce-mi aduc aminte:

1. Am tras mâţa de coadă. Cu fermitate şi fără pic de implicare emoţională, aşa cum se cuvine. Ignorându-i urletele sălbatice.
2. Am tăiat frunză la câini. Tone întregi. Şi nu cu toporul sau în vreun robot de bucătărie, ci în modul tradiţional, cu forfecuţa de unghii.
3. Am umblat după ploape. Peste tot. N-a rămas colţişor pe care să nu-l fi cercetat. Nu le-am dat încă de urmă, ce-i drept, dar intenţionez să reiau investigaţia.
4. Am frecat mentă. Cu atâta dedicaţie că mi s-au format băşici în palme. Le-am îndurat cu stoicism şi nu m-am plâns nimănui.
5. Am păzit generaţii întregi de boboci şi-am păscut roiuri de muşte. Nu mi-a scăpat nici una de sub privirea mereu vigilentă. 
6. Mi-am omorât timpul. Cu un profesionalism desăvârşit, fără să mă las înduplecată de patetismul cu care-şi invoca nevasta iubitoare şi copilaşii lipsiţi de sprijin.
7. Am ars gaz. De cea mai bună calitate, în cantităţi care au format la un moment dat un nor imens de fum verzui în jurul casei mele, abia se mai vedea.
8. Am păzit drumul. Nimeni n-a trecut de mine, vă asigur eu, indiferent la ce metode ar fi apelat. 
9. Am târnosit mangalul. În aşa hal încât nici cel mai iscusit detergent din lumea asta nu i-a mai putut da de cap.
10. Am căscat gura. Şi nu doar cât o şură, asta poate s-o facă oricine. Am căscat gura la soare, la lună, la stele, şi ele toate s-au speriat şi-au alunecat înăuntru. Le-am scuipat afară, prea mult praf pentru gustul meu.
11. Am umblat după cai verzi pe toţi pereţii din lumea asta, şi pe încă vreo duzină din cealaltă. I-am luat cu japca pe câţi am putut, şi-am adunat o herghelie de toată frumuseţea. Între timp au tulit-o, ceea ce-nseamnă că iar trebuie să m-apuc de treabă.
12. Am păscut vântul. Să-l vedeţi ce durduliu era când m-am despărţit de el, în cele din urmă, cât de tare se ataşase de mine... Se vede că mi-am făcut datoria cum trebuie.
13. Am bătut ceamburul. Hm, nici eu nu mai ştiu ce-nseamnă exact, dar sunt convinsă că m-am ocupat şi cu asta la un moment dat, şi că mi-am dus la bun sfârşit obligaţia, după cum îmi stă în fire.

Hm, nici nu-mi imaginam să fie atâtea, şi încă aş mai putea găsi câteva, dacă stau să mă gândesc. Şi voi mai aveaţi îndrăzneala să-mi reproşaţi că nu fac nimic, când n-am avut un singur moment liber? 
Ah, de acum pot să mă bucur de odihna pe deplin meritată.

'The one that got away.'

Photo by Eyal Darshan

Dragii moșului, ai babei și ai odraslei lor androgine,

Știți că în mod normal nu prea mă interesează pe mine soarta voastră, după cum nici pe voi nu vă preocupă a mea - mi se pare corect.
Dar ziua de azi marchează un nou punct de cotitură în istoria omenirii, și nu putem să nu sărbătorim, cu vin fiert, Bloody Mary și toate cele - orice în afară de șampanie, adică. Să sărbătorim ce? Păi, locșorul ăsta de care dau eu cu capul din când în când, în diferite grade de ebrietate, tocmai (sau mai precis azi-noapte, la ora 1 și 31 de minute, după cum șade scris în cronică, verde pe bej) a trecut în cel de-al treilea an de existență. (Ha! Nici nu mi-a dat prin cap vreodată c-o să țină atâta vreme o chestie pe care am pornit-o în cine-știe-ce moment de slăbiciune, doar am abandonat eu la viața mea inițiative mult mai demne de laudă. Ei, și uite că nici vorbă să-mi pară rău, nici măcar așa, de formă... Ok, ok, am înțeles, păstrează speech-ul pentru când o să chiar realizezi ceva.)
Și acum că a trecut și asta, haideți să ne ignorăm mai departe unii pe alții, și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți.
Cu drag.

P.S. Dacă o să mai am vreodată un câine, o să-l cheme Covrig.

Concentrează-te. Concentrează-te. Concentrează-te.

Photo by Ozgur Cakir

Atunci au zis că asta e o zi magică. Cum ar veni, nouă-a-noua-două-mii-nouă. Poate nu chiar magică de tot, dar destul de magică, așa. Și stați, să vedeți ce urmează să se-ntâmple în ziua asta atââât de magică ...
Da' cât e atât? E mult? Puțin? Of, să mă lămurească și pe mine cineva! Taci acolo, mă, că urmează să se-ntâmple ceva important, crezi că de-ntrebările tale ne arde nouă? Ce-ce-ce? Iar tu? Taci și-ascultă.
Mulțumesc. Așadar, ce ar trebui să se întâmple pentru ca o zi destul de magică să se transforme într-una cu adevărat magică? Iată o întrebare cu adevărat fundamentală. Un nene pe care-l chema Franz Kafka (și să nu vă prind că râdeți de numele lui!) zicea la un moment dat: 

"Nu e nevoie să ieși din casă. Stai la masă și ascultă. Nu asculta, doar așteaptă. Nu aștepta, rămâi tăcut și singur. Lumea ți se va revela, își va scoate masca: nu poate altfel, în chinuri se va răsuci înaintea ta."

Da' pe cuvântu' meu că nu pricep. Păi de ce să chinui lumea? Nu mai bine să te porți frumos cu ea? Ce, ea nu e om? Nu bă, chiar n-ai înțeles nimic. Păi, cum să fie lumea om? E muiere toată ziua: o lume-două lumi. Las-o să se chinuie, a naibii, că merită. Ce, noi nu ne chinuim?
Dragilor, haideți să trecem mai departe. Să vă spun ce zicea un alt prieten de-al meu, Boris Vian pe numele lui: 

"Buticurile florăreselor n-au niciodată jaluzele de fier. Nimeni nu încearcă să fure flori." 

Da, mă, ăsta chiar are dreptate, să știi. Eh, poate pe vremea lui, c-acuma toate florăriile au termopane. Și ce contează, bă? Ai pomenit tu pe careva să fure flori? Da' care-i faza, tu, care le știi pe toate? O să se-ntâmple ceva sau ba?
Stați să vă spun ce zicea un tip, Douglas Adams: 

"Orice se petrece, se petrece.
Orice chestie care, petrecându-se, provoacă petrecerea altei chestii, provoacă petrecerea altei chestii." 

Și tot ăla, Boris, cu cuvintele lui:

"J'ai mal à ma rapière
Mais j' le dirai jamais
J'ai mal à mon bédane
Mais j'le dirai jamais
J'ai mal à mes cardans
J'ai mal à mes graisseurs
J'ai mal à ma badiole
J'ai mal à ma sacoche
Mais j' le dirai jamais, là
Mais j' le dirai jamais."

Așadar, sper că v-am lămurit cam cât de magică e ziua asta.

Înainte de orice altceva.

Photo source unknown

Cookies cu migdale, haos generalizat și Earl Grey cu lapte.

Mai e o săptămână de toamnă, nici măcar atât nu mai puteți răbda? După aia poate să ningă cât aveți chef, să tot fie temperaturi cu minus și să tot fredonați colinde prin stațiile de autobuz. Dar nu acum. Încă mai e timp să bântuim prin parcuri, să tropăim prin băltoace și să ne inventăm motive pentru o depresie ca pe vremuri. O să fie destulă vreme și pentru fularele de lână, pentru Frosty și pentru parbrize înghețate, nu vă faceți probleme.
La naiba, eu vreau să fie toamnă și n-o să poată nimeni să mă convingă că a trecut deja.
Încă o săptămână, și atât.

Cookies cu scorțișoară, haos generalizat și vin fiert cu ghimbir.

Povestea unui harap care nu era harap de fapt, da' negru tot era.

Photo by Jayxxbe

Am prins trenul. La început, am fugit după el de-adevăratelea, după toate regulile: "Nu intra în panică", "Las' că l-au luat alţii şi mai proşti", "Totul e posibil dacă ai încredere în tine". Şi am avut. Poate chiar prea multă, fiindcă la un moment dat m-am plictisit, m-am oprit să mai beau o cafea, să-mi iau apă, mâncare, reviste cu integrame, ghiduri de conversaţie, baterii pentru mp3player, Airwaves albastru, şi alte câteva chestii absolut necesare supravieţuirii. Dar trenul m-a aşteptat, cuminte, şi n-a plecat decât după ce-au trecut vreo două secunde după ce urcasem, într-un final. Încă nu ştiu în ce vagon o să mai găsesc loc sau dacă e bun de ceva biletul ăsta. Deocamdată stau pe coridor, mă uit pe geam şi visez la ce mă aşteaptă când o să cobor.
Într-o altă dezordine de idei, ieri a fost sfârşitul sfârşitului ('t was about time!), adică ultima beţie între colegi. La care nu s-a-mbătat nimeni, dar fie. Şi mă gândeam că, dacă începutul următorului început e în toamnă, momentul ăsta e cumva în afara timpului. Ca şi atunci când ceasul îţi arată 00:00, şi pentru un minut întreg, nu te mai gândeşti la nimic. Ceea ce fac, sau mai bine zis, nu fac nici eu în momentul ăsta. Fiindcă mi-e somn, nu de alta.
Aşa că întind rucsacul pe jos, mă aşez pe el, închid ochii şi-l las pe Adam Green să-mi şoptească noapte bună direct în străfundul urechilor, acolo unde ajung căştile. Ceea ce vă doresc şi vouă.
Twee twee dee.

Ta dam.

Promit solemn că ăsta este şi va fi primul şi ultimul post pe teme mai mult sau mai puţin politice din istoria Mirificului Meu Blog. Şi singurul la care nu pun poză, de altfel.
Aşadar, să lămurim o chestie: eu şi politica suntem complet paralele, în sensul că nu ne întâlnim niciodată. La televizor nu mă uit decât la filme, la radio nici atât fiindcă e o maşinărie mică şi neagră şi cu toate butoanele smulse, deci complet neinteresantă. Ziare nu cumpăr decât o dată pe săptămână, şi nici pe Internet nu pierd suficientă vreme încât să nu pot evita mai mult sau mai puţin elegant orice ar avea legătură cu asta. Majoră sunt de prea puţin timp ca să mă pot considera drept cetăţean cu drept şi obligaţie de a vota. Şi, în plus, oricât de superficial şi anticetăţenesc ar părea, nu mă doare nici măcar în vârful degetelor de la picioare de ceva care îmi pare o improvizaţie învăţată pe de rost, şi care oricum iese penibil. Arunc frumos la coş (şi de obicei nimeresc pe lângă) toţi fluturaşii din cutia mea poştală, şi nu mă duc atunci când Iris cântă în faţa Primăriei pentru simplul motiv că nu-mi plac, pur și simplu. Din când în când, observ afişe şi autocolante lipite prin oraş, asta dacă sunt suficient de imbecile încât să-mi atragă atenţia. Mda, mă refer exact la alea cu Eu cred/Şi eu cred/Eu ştiu. În paranteză fie spus, era doar o chestiune de timp până să apară sticker-ele scoase la imprimantă pe care scria Eu nu. Care e şi răspunsul meu. Eu nu. Eu nu cred, eu nu ştiu, eu nu mă bag. Descurcaţi-vă singuri, fiindcă eu am lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să salvez lumea de monstruleţii cu păr verde sau de alte asemenea pericole iminente.
Şi, în sfârşit, am ajuns la motivul acestei lungi şi complet inutile introduceri, şi anume Partidul Creierul cu Plete, care nu vă promite nimic nou, nu aşteaptă nimic de la voi, şi e singura şansă a omenirii de a se salva de la sfârşitul tragic care o aşteaptă. (Nu vă bazaţi pe mine, fiindcă s-ar putea să mai existe şi alte ameninţări în afară de monstruleţii mai sus amintiţi). Aşa că vă somez pe voi, una bucată persoană care mă citeşte cu consecvenţă începând de alaltăieri, şi 1,5 cititori care mă susţin încă de acum două săptămâni, să mergeţi şi să vă înscrieţi în Partid, că altfel se supără Valeriul.

'The little ones.'

Photo by Bohemianpoets

Ador sentimentul de victorie care te încearcă atunci când ai reuşit, cu chiu, cu vai, să-ţi croieşti drum prin vârfurile şosetelor şi să-ţi eliberezi degetele mari, care stau acum şi se holbează la tine de sub marginea păturii. E ca şi cum ţi-ar zice: Hai şi tu, ce naiba mai aştepţi? Rupe-ţi hainele de pe tine şi ieşi în stradă, aleargă prin bălţi după cizmuliţele de cauciuc în culori fosforescente ale copiilor, care or să se vâre ţipând în cracii blugilor mamelor de jurisdicţia cărora aparţin, şi e şi normal, doar nu tot timpul vezi pe cineva cu păsărica sau cocoşelul fără botniţă pe stradă. Ei nu se gândesc că or să răcească? le întreabă ei grijulii pe mame, care le dirijează ochelarii de cal spre stolul de păpuşi Barbie bărboase şi în mărime naturală de peste drum, care cel puţin au bunul simţ să nu-şi dea curs pornirilor bulimice în public.
Întotdeauna m-am întrebat de ce în română respectivele particularităţi feminine aşezate la intersecţia superioară a picioarelor fac parte din clasa Păsărilor, iar în engleză şi franceză sunt Mamifere, respectiv pisici. Adică, or fi ale lor mai sus pe scara evoluţiei, sau ce? Pe de altă parte, mâţele, blânde sau nu, zgârie toate, dar cu înaripatele mai ai o şansă să zbori. Şi, făcând o aplicaţie la propriile mele preferinţe în materie de faună, şi referindu-mă strict la sensul zoologic al acesteia, aş putea să interpretez dispreţul meu nedisimulat faţă de ambele specii, respectiv clasă, într-un sens care să aibă legătură cu subiectul de faţă. Adică, pentru cei care trăiesc sub o piatră şi nu sunt familiarizaţi cu ce-mi place şi ce nu, de când mă ştiu am urât pisicile, care îmi provoacă dezgust, şi păsările, faţă de care simt un fel de repulsie combinată cu frică. O fi având vreo legătură cu faptul că aproximativ aceleaşi sentimente le am şi faţă de reprezentantele în stare pură a sexului muieresc la specia Homo sapiens Jr.? Sau e pur şi simplu coincidenţă?
Mă rog, drept consolare, cel puţin şi la noi, şi la ei, corespondentul masculin face parte din ordinul Galinaceelor, cu predilecţie din specia cocoş. Şi să mai pretindă cineva că nu-s toţi la fel. Ha ha.

'I could have done this myself.'

Photo by Snjezana Josipovic

Să îţi plângi de milă e cea mai proastă idee care-ţi poate veni. Dacă te trezeşti că în faţa ta e zid, în stânga zid, în dreapta zid şi orgoliul te împiedică să te întorci pe unde ai venit, poţi încerca să sari zidul şi să-ţi continui drumul. Dacă nici aşa nu reuşeşti, închide ochii, întoarce-te cu spatele la zid, deschide-i şi o să vezi că în faţa ta drumul e liber.

Send me back to where I've never been.

Photo source unknown

Fă-mă să nu mă mai simt un monstru.
Vreau iarnă cu miros de portocale şi mănuşi de lână şi mi se dau cleştişori cu buburuze, ghiocei ofiliţi şi brelocuri cu Harry Potter. Nu mi se pare un schimb corect.
Vreau chestii noi, care să-mi pună sângele în mişcare şi mi se dă un link către noile subiecte de bac.
Vreau să fug undeva şi începe să plouă.
Vreau să dorm cât mai mult şi când mă trezesc nu-mi mai pot întoarce capul spre stânga.
Vreau să visez şi ploaia bate pe pervazurile din tablă ale vecinului de sub mine.
Vreau să fie măcar ceva aşa cum vreau eu.
Vreau să tăcem şi să ne uităm în gol minute întregi.
Vreau să plouă şi să plouă până o să-mi aduc aminte ce mult îmi place.
Vreau să cred ce spun şi să spun ce cred.
Vreau să nu crezi ce spun şi să nu spui ce cred.
Mda, vreau cam multe.

'Everything in its right place.'

Photo source unknown

Dormi. Fără vise, fără fantezii, fără depresii, fără nimic. Pur şi simplu dormi. Nu mai e nevoie să numeri oi fiindcă eşti deja una dintre ele.
Când te trezeşti, arunci o privire în jur, vezi că totul e absolut la fel ca şi acum două zile, aşa că nu e nici o problemă dacă mai dormi câteva. Nimeni nu îţi simte lipsa, ţie nu ţi-e dor de nimeni şi nu ai nevoie de nimic atâta timp cât dormi.
Într-o zi, ai deschis un ochi şi ai descoperit că te mutaseră într-o altă cameră. După care l-ai deschis şi pe celălalt şi ţi-ai dat seama că era tot camera ta, numai că vopseaua de pe pereţi se scorojise, era praf peste tot şi patul era nefăcut de luni de zile. Ai văzut oglinda, dar era acoperită cu un strat gros de praf şi arăta atât de bine încât ai zis că neapărat trebuie să-i faci o poză. Părul îţi atârna până la talie, iar unghiile nu-ţi mai erau pictate cu ojă roşie şi verde, deşi pierduseşi jumătate de oră pentru ele cu o seară înainte.
Ai ieşit pe coridor, îndreptându-te spre baie, dar nici ea nu mai era acolo unde ţi-o aminteai. Nu mai era hârtie igienică şi se făceau reparaţii, pentru că apa curgea puţin ruginită. Te-ai îndreptat spre bucătărie, dar frigiderul era gol şi nu erau vase murdare în chiuvetă. În camera alor tăi nu mai erau decât pereţii, şi atunci ţi-ai dat seama că se mutaseră altundeva.
Dintr-o dată te-ai simţit foarte obosit şi te-ai dus să te culci din nou.

'The last day of our acquaintance.'

Photo by Ayman Şanlıtürk

Ea plânge pe marginea căzii. Ea, adică eu.
El deschide uşa, se aşează pe toaletă şi se uită la ea, adică la mine. El, adică tu.
El îi zice că o să răcească fiindcă geamul e deschis şi lacrimile îngheaţă instantaneu. Se ştie că lacrimile ei nu sunt sărate ca toate celelalte lacrimi, ci nu au nici un gust. De fapt, ea crede că sunt de prost gust. Dar nu se poate abţine.
Adică, tu ce ai face dacă ai sta pe WC şi te-ai holba la mine cum plâng în cadă? Ai da drumul la apă fierbinte, ai închide geamul şi ne-am juca cu răţuştele prin apă? M-ai lua de umeri, m-ai duce în bucătărie şi mi-ai da prima clătită cu ciuperci, cât încă mai e fierbinte? Sau te-ai enerva că nu mai e hârtie igienică, ai trage apa şi ai trânti uşa în urma ta, în timp ce eu ţi-aş striga că nu e nici o diferenţă şi că oricum eşti plin de rahat?
Ea se ridică în picioare, îşi şterge lacrimile şi îşi aprinde o ţigară mentolată. Ea, adică eu.
El nu se mişcă din loc, holbându-se în continuare la ea, adică la mine. El, adică tu.
Ea se împiedică de perdeaua de la duş, îşi rupe o unghie şi începe să plângă.
El scoate un sul nou de hârtie igienică bleu din dulap şi îl pune în suport cu partea care atârnă în spate.
Ea ia un creion de ochi şi îşi desenează unghia verde la loc.
El deschide geamul şi lasă unicul gândac de companie pe care-l au să zboare în libertate de la etajul trei, după care se simte miros de clătite arse şi încep să râdă toţi trei.
Ea, adică eu, el, adică tu, şi gândacul care nu putuse să treacă de sita ce acoperea geamul.

Never mind me.

Photo by Akraspine

"Santa is very jolly because he knows where all the bad girls live."
You know what? I think that's what I hate him most for. Why should a fat old dude who spends his days giving orders to small people and drinking milk and eating cookies know when I'm asleep and when I'm awake? What the hell does he care that I'm bad or good?
Whatever.
A trecut şi Crăciunul, simt că ceva a lipsit şi nu am idee. M-am tot uitat la filme în care toţi Scrooge-ii sunt aduşi pe calea cea dreaptă şi toată lumea e mai bună şi mai fericită la sfârşit, dar eu n-am reuşit să învăţ altceva decât că întreaga lume s-ar duce naibii dacă Moş Crăciun şi-ar lua concediu medical, dacă s-ar arde curcanul sau dacă ai avea pe casă mai puţine beculeţe decât vecinii tăi. Iar mie nu prea îmi pasă nici de Moş, nici de mâncare şi nici de vecini, aşa că presupun că sunt un fel de Scrooge care aşteaptă să-l viziteze ceva fantome pentru ca să simtă apoi subit nevoia să-şi cumpere cea mai mare gâscă disponibilă în oraș.
Mă rog. Mai sunt vreo trei zile şi o să-mi dau seama că nu mai e valabil abonamentul de tramvai, că trebuie să-mi înnoiesc permisul de la bibliotecă şi că vezi-doamne, am mai îmbătrânit cu un an. Că n-am realizat nimic din ce-mi doream să fac anul ăsta, în schimb s-au întâmplat o grămadă de chestii pe care nu le-aveam în plan. Că nu-mi mai vine în minte nicio reclamație, în concluzie a fost chiar un an fain. Că nu vreau nici acum să conştientizez faptul că timpul trece pe lângă mine şi încă n-am realizat nici unul dintre măreţele mele planuri de dominare a lumii, că iar am petrecut mult mai mult timp lamentându-mă decât trăind, şi că iar am o tonă de planuri la fel de stupide şi de ambiţioase pentru anul viitor.
Şi mda, singurul meu regret cu privire la anul ăsta e că deține un 7, ceea ce-i lipsește complet lui 2008.
De fapt, mai ştii? O să găsesc eu o soluţie.

Scrooged.

Photo by Keven Ugurlu

Momentan tot ce fac e să umblu aiurea prin oraş, să mă uit la filme cu Crăciunuri, elfi, zăpezi şi familii, să beau Prigat de portocale ca surogat pentru the real thing (şi asta nu înseamnă că nu dă casa pe dinafară de atâtea portocale şi mandarine, ci că sucul e mai aproape, adică fix lângă canapea, şi conţine chiar 0,0012% din the real thing). Nu mai vreau să îmi bat capul cu încă o sută de cadouri pentru că mi-e prea lene şi mi-a cam trecut cheful, am procurat deja toate porcărioarele pe care o să le punem pe brad (mda, părerea mea a contat exact la fel de mult cum o să conteze şi a lor când va veni vorba de unde, cum şi cu cine o să-mi petrec Crăciunul), zăpadă ioc, vâsc la miezul nopţii nici atât fiindcă m-am blazat din nou şi tot ce-mi trece prin cap cu privire la asta e prea masochist ca să funcţioneze. Aşa că mă consolez dând foc câte-unui baton de scorţişoară, iar pantalonii mei de pijama cu Mickey Mouse au pus stăpânire pe toată sufrageria, unde trebuie să fie tot timpul perfect întuneric, pentru că altfel jur că o să ciopârţesc bradul ăla de trei metri jumate în bucăţele pe care n-o să le mai poată identifica nimeni.
Mi se pare extrem de stupidă toată schema. Care naiba e problema mea? Oamenii care au nevoie de ritualuri absurde pentru a se simţi parte din întreg? Sau eu, pentru că totuşi contribui la nişte chestii pe care nu le înţeleg sau de care nu-mi pasă? Adică, deşi am luptat din răsputeri împotriva idioţeniei de brad care o să troneze undeva pe-aici ceva timp, tot o să am un sentiment călduţ şi cu gust de spaghete cu sirop de arţar când o să-l împodobim, şi tot eu am fost cea care am cumpărat majoritatea fleacurilor ce-or să fie legate cu grijă pe el cu şnuruleţe aurii pe care tot eu le-am cumpărat. Tot o să mă duc cu colegii la colindat deşi ştiu că o să fie aiurea şi dacă n-o să ne îmbătăm, şi o să fie aiurea tocmai pentru că nu înţeleg nevoia asta de a fi într-atât de ipocrit. Nu cred că vreunul dintre noi o să se gândească preț de vreo secundă la Maria sau la Prunc sau la toate chestiile atât de încântătoare, de inimi încălzitoare şi deschizătoare pe care o să le îngânăm noi acolo de sub căciulile noastre de Moş Crăciun-enjoy-Coca-Cola, ţinând în mână mapele noastre roşii. Chiar dacă ştiu că probabil o să facem din nou poze lângă mirificul staul din faţa Primăriei, după care o să facem şi cu pinguinul cu cioc portocaliu de vizavi. Iar a doua zi tot o să se îndoape toată lumea ca şi cum ar fi ultima zi pe care o au de trăit, şi pentru unii chiar asta o să şi fie, pentru că totul e prea bun şi prea mult şi nu trebuie lăsat nimic pentru mai târziu. Asta e ideea, tradiţia şi idealul suprem de Crăciun: o masă cât mai încărcată, rude cât mai multe şi mai adunate cu sapa în jurul tău, care n-ai greşit cu nimic altceva decât că ai fost scăpat de o barză pe undeva pentru ca fratele ei mai mare şi mai gras şi fără pene, dar cu barbă, să îţi poată pretinde să îl adori un an întreg în speranţa că poate va coborî şi în şemineul tău direct în oala cu apă clocotindă şi vei putea face şi tu o ciorbă ca lumea. Până şi schema cu cadourile mi se pare tâmpită deja, pentru că nu ar trebui să ai nevoie de ocazii speciale că să le faci cadouri oamenilor speciali, şi nu-mi plac chestiile făcute din obligaţie, să te aduci la sapă de lemn pentru ca să iei cele mai deosebite tâmpenii unor oameni pe care de fapt îi cam urăşti. Adică da, întâmplător chiar îmi place să ofer bucurii, să fac cadouri şi aşa mai departe, dar nu poţi să te gândeşti la fiecare în parte atunci când e vorba de cel puţin douăzeci de oameni care sunt toţi speciali şi unici şi cărora ai vrea să le arăţi măcar aşa că de fapt sunt importanţi pentru tine. Sau poate doar eu nu pot. Şi în fine, câteodată nişte sărbători mai simple şi mai absurde, ca Halloween-ul de exemplu, mi se par preferabile, pentru că atunci cel puţin nu trebuie să te gândeşti la tot substratul moralizator şi să îţi tot măsori superficialitatea, ci totul se reduce la a te distra. Şi, dacă aş fi mai sinceră aş zice că despre asta e vorba oricum în zilele noastre, atâta doar că filmele Disney sunt din ce în ce mai proaste, brazii sunt tot mai artificiali, carnea de porc şi cea de curcan sunt interzise în mai toate dietele care se respectă, nimeni nu mai crede în Moş Crăciun pentru că nimeni nu mai ştie care e cel adevărat, acum când barba albă şi lungă e la modă şi se asortează de minune cu ochelari de soare, iar asta e valabil şi pentru acel baby Jesus de care oricum nu-i păsa nimănui pentru că nici măcar nu ţipa să se audă în tot cartierul sau nu dădea din coatele şi din genunchii lui dolofani ca să fie văzut. Şi mda, oi fi eu superficială, dar cel puţin sunt în stare să recunosc fățiș că nici mie nu-mi pasă mai mult de el, de spiritul Crăciunului, de faptul că boşorogul ăla se deplasează mai nou folosind putere nucleară, de cozonaci, colinde şi triburi reunite. Și nu pretind nicio secundă că viitorul omenirii ar depinde de buna lor funcționare.

Tell me something I don't know.

Photo by Lara Jade

Mâncăm arahide iar în jurul nostru e plin de coji goale. Pe masă a adormit un îngeraş din ceramică, cu fundu-i gol îndreptat obraznic spre tavan. Eu şi cu tine murim de somn, dar nici unuia nu-i trece prin cap să meargă la culcare, pentru că asta ar însemna să nu ne mai vedem până a doua zi. Tu reciţi bombastic poezii dadaiste, iar eu bat cu pumnii în tavanul vecinului de jos în ritmul unei melodii pe care numai noi doi o putem auzi. Hai să ieşim în părculeţul din faţa blocului şi să facem îngeraşi în zăpadă. Te declari încântat de idee, şi coborâm amândoi alunecând pe scara de incendiu până la etajul unu, unde scara se opreşte brusc pentru că îi degeraseră extremităţile şi fuseseră duse de urgenţă la spital. Şi atunci batem frumos în geamul de la balconul pe care am aterizat, şi ne răspunde un moşuleţ foarte simpatic şi cu căciulă roşie cu blană albă pe margine, care, atunci când îl rugăm să ne deschidă uşa pentru ca să putem lua liftul până jos, ne împinge frumuşel pe amândoi, cu o forţă de care nu l-am fi crezut în stare, drept în mormanul de zăpadă pe care oamenii de serviciu o culeseseră cu grijă de pe trotuar. Fiindcă ne e aşa de somn, adormim imediat. Brusc, ne amintim că plănuiserăm să facem îngeraşi cu fundul în sus, dar zăpada se împrăştie toată fiindcă în aterizarea noastră am trezit puiul de cârtiţă cu ochelari care îşi făcuse cuibul sub noi fiindcă era cald şi bine. Iar noi, ca să-l îmblânzim, îi promitem că ne ducem să ne culcăm, iar mâine o să-i aducem şi lui nişte arahide cu care să-şi decoreze vizuina.
Ceea ce şi facem.

Se sting şi ploile.

Photo by Greenvox

Mai ninge din când în când.
Iar mă urăsc. Încă o săptămână. Jeez, ce bătrână mă simt.
Cred că asta se cheama autoexil. Dar nu pot să îmi pese de ei. Sunt prea obosită. Iar lor nu le pasă fiindcă mie nu-mi pasă destul cât să-i fac să le pese.
Aceleaşi texte obosite dintotdeauna. Ar trebui poate să încerc să dorm câteva zile şi să mai văd dup-aia.
Şi vreau să ningă de-adevăratelea. Şi vreau... nu am idee ce vreau, vreau doar ceva fain, surprise me.
Oh, şi nu te gândi la el. Cum o să faceţi îngeraşi în zăpadă, şi o să aveţi amândoi fulare lungi de tot şi colorate. Cum o să faceţi poze cu zăpadă multă. Cum o sa încerce pentru a mia oara să te înveţe să schiezi. Cum o să fie vacanţă, şi o să aveţi timp să vă vedeţi în fiecare zi. Cum o să-ţi aduci aminte cât de plictisitor e şi el. Şi cât de tare îl urăşti.
Dar nici măcar nu era vorba de el.
Vreau şi eu o idee drăguţă pentru ziua mea, atâta tot. Şi ceva de făcut, dacă tot vine Crăciunul. Dar lasă, te iert de data asta.
La o adică, mai e timp.

Vacanţa creierelor zburătoare (sau cum să vezi şi să nu crezi).

Image by Pete Revonkorpi

Măcar acum ascultă ce am şi eu de zis.
De ce n-am deschis gura mai demult?
N-am crezut că ar fi cazul. Sau n-am crezut nimic. Mă rog.
Ăsta e momentul. Pregăteşte-te. O să-ţi zic ceea ce am vrut dintotdeauna...
Dar înainte de asta, hai să-ţi povestesc ceva.
Pe vremuri, exista undeva într-un colţ ascuns al universului o planetă mică de tot. Pe ea trăiau numai creiere. De toate felurile, creiere de găină, creiere de delfin, creiere de oameni, creiere de broscuţe, creiere de furnici. Creiere.
Se hrăneau cu ciocolată caldă, care se găsea în cantităţi imense pe planetă şi care părea să nu se poată termina vreodată. Peste tot erau râuleţe de ciocolată caldă, cu pahare de plastic la îndemână, băltoace de ciocolată caldă, din care se bea cu paiul, automate care îţi ofereau o cească aburindă de ciocolată în schimbul unei glume.
517 era şi el un creier de buburuză, mergea la şcoală şi avea ca părinţi adoptivi trei creiere de urangutan. Îi plăcea să îşi pună tot felul de întrebări, şi nu asculta niciodată de cei care îi spuneau că toate lucrurile demne de a fi aflate fuseseră deja descoperite de către alte creiere, cu multe milenii în urmă, majoritatea lor aparţinând unei specii de mult dispărute numite tarantuleiere.
Dar 517 voia să găsească ceva complet nou şi diferit de tot ce fusese cunoscut până atunci, ceva special şi numai al lui.
Care e vina mea dacă m-am născut atât de târziu? Trebuie să mai existe ceva de făcut pe lumea asta.
Ceilalţi îl considerau prostuţ când vorbea despre asta, iar automatele îi ofereau duzini de căni cu ciocolată caldă când trecea pe lângă ele expunându-i cuiva câte-unul dintre planurile lui. Ele credeau că vrea să spună o glumă, chiar dacă nu una nouă - mai încercaseră mulţi alţii să facă ceva nou şi tot degeaba.
Cu un singur creier putea vorbi despre asta: 825, un lilieceier bătrân şi cam alcoolic. Pe vremuri, fusese în fruntea unei comisii de rememorare a lucrurilor deja descoperite, dar după aceea creierul său de musculiţă de companie murise, el descoperise lichiorul de ciocolată şi celulele sale au început să moară una după alta.
Se zvonea că, de fapt, motivul pentru care fusese atât de zdruncinat atunci nu era moartea musculiţeierului, ci faptul că, tot scotocind prin unghere prăfuite ale geamantanului cu culturi generale, ar fi ajuns să inventeze ceva complet nou şi că, incapabil să-şi dezvăluie descoperirea, şi-ar fi înecat amarul în bomboane cu lichior.
Habar n-am dacă e vreun gram de adevăr în ce zic creierele, dar important e că 517 simţea că 825 îl înțelege.
Eu nu simt că tu mă înţelegi. Stai şi te uiţi la mine ca şi cum aş vrea să inventez ciocolata, când ea există de când lumea şi pământul. Râzi de mine atunci când îţi spun că nu mi-e destul şi că vreau mai mult, că se poate mai bine. Îmi reproşezi faptul că nu mă poţi înţelege, că nu pot fi ca ceilalţi, că trăiesc mai mult prin alte lumi decât în cea a concretului. Îmi arăţi cât de bine se simt ceilalţi cu idealurile lor mărunte, cei care se mulţumesc cu ceea ce li se dă. Şi, cu fiecare zi ce trece, găsesc tot mai puţine motive să vreau să descopăr ceva nou în tine.
În cele din urmă, 517 a descoperit cum să-şi croiască aripi dintr-o umbrelă veche, roşie cu buline negre, 825 a găsit mult celofan din acela cu care se acopereau borcanele de dulceaţă pe vremuri, şi au plecat amândoi în vacanţă.