Scrooged.

Photo by Keven Ugurlu

Momentan tot ce fac e să umblu aiurea prin oraş, să mă uit la filme cu Crăciunuri, elfi, zăpezi şi familii, să beau Prigat de portocale ca surogat pentru the real thing (şi asta nu înseamnă că nu dă casa pe dinafară de atâtea portocale şi mandarine, ci că sucul e mai aproape, adică fix lângă canapea, şi conţine chiar 0,0012% din the real thing). Nu mai vreau să îmi bat capul cu încă o sută de cadouri pentru că mi-e prea lene şi mi-a cam trecut cheful, am procurat deja toate porcărioarele pe care o să le punem pe brad (mda, părerea mea a contat exact la fel de mult cum o să conteze şi a lor când va veni vorba de unde, cum şi cu cine o să-mi petrec Crăciunul), zăpadă ioc, vâsc la miezul nopţii nici atât fiindcă m-am blazat din nou şi tot ce-mi trece prin cap cu privire la asta e prea masochist ca să funcţioneze. Aşa că mă consolez dând foc câte-unui baton de scorţişoară, iar pantalonii mei de pijama cu Mickey Mouse au pus stăpânire pe toată sufrageria, unde trebuie să fie tot timpul perfect întuneric, pentru că altfel jur că o să ciopârţesc bradul ăla de trei metri jumate în bucăţele pe care n-o să le mai poată identifica nimeni.
Mi se pare extrem de stupidă toată schema. Care naiba e problema mea? Oamenii care au nevoie de ritualuri absurde pentru a se simţi parte din întreg? Sau eu, pentru că totuşi contribui la nişte chestii pe care nu le înţeleg sau de care nu-mi pasă? Adică, deşi am luptat din răsputeri împotriva idioţeniei de brad care o să troneze undeva pe-aici ceva timp, tot o să am un sentiment călduţ şi cu gust de spaghete cu sirop de arţar când o să-l împodobim, şi tot eu am fost cea care am cumpărat majoritatea fleacurilor ce-or să fie legate cu grijă pe el cu şnuruleţe aurii pe care tot eu le-am cumpărat. Tot o să mă duc cu colegii la colindat deşi ştiu că o să fie aiurea şi dacă n-o să ne îmbătăm, şi o să fie aiurea tocmai pentru că nu înţeleg nevoia asta de a fi într-atât de ipocrit. Nu cred că vreunul dintre noi o să se gândească preț de vreo secundă la Maria sau la Prunc sau la toate chestiile atât de încântătoare, de inimi încălzitoare şi deschizătoare pe care o să le îngânăm noi acolo de sub căciulile noastre de Moş Crăciun-enjoy-Coca-Cola, ţinând în mână mapele noastre roşii. Chiar dacă ştiu că probabil o să facem din nou poze lângă mirificul staul din faţa Primăriei, după care o să facem şi cu pinguinul cu cioc portocaliu de vizavi. Iar a doua zi tot o să se îndoape toată lumea ca şi cum ar fi ultima zi pe care o au de trăit, şi pentru unii chiar asta o să şi fie, pentru că totul e prea bun şi prea mult şi nu trebuie lăsat nimic pentru mai târziu. Asta e ideea, tradiţia şi idealul suprem de Crăciun: o masă cât mai încărcată, rude cât mai multe şi mai adunate cu sapa în jurul tău, care n-ai greşit cu nimic altceva decât că ai fost scăpat de o barză pe undeva pentru ca fratele ei mai mare şi mai gras şi fără pene, dar cu barbă, să îţi poată pretinde să îl adori un an întreg în speranţa că poate va coborî şi în şemineul tău direct în oala cu apă clocotindă şi vei putea face şi tu o ciorbă ca lumea. Până şi schema cu cadourile mi se pare tâmpită deja, pentru că nu ar trebui să ai nevoie de ocazii speciale că să le faci cadouri oamenilor speciali, şi nu-mi plac chestiile făcute din obligaţie, să te aduci la sapă de lemn pentru ca să iei cele mai deosebite tâmpenii unor oameni pe care de fapt îi cam urăşti. Adică da, întâmplător chiar îmi place să ofer bucurii, să fac cadouri şi aşa mai departe, dar nu poţi să te gândeşti la fiecare în parte atunci când e vorba de cel puţin douăzeci de oameni care sunt toţi speciali şi unici şi cărora ai vrea să le arăţi măcar aşa că de fapt sunt importanţi pentru tine. Sau poate doar eu nu pot. Şi în fine, câteodată nişte sărbători mai simple şi mai absurde, ca Halloween-ul de exemplu, mi se par preferabile, pentru că atunci cel puţin nu trebuie să te gândeşti la tot substratul moralizator şi să îţi tot măsori superficialitatea, ci totul se reduce la a te distra. Şi, dacă aş fi mai sinceră aş zice că despre asta e vorba oricum în zilele noastre, atâta doar că filmele Disney sunt din ce în ce mai proaste, brazii sunt tot mai artificiali, carnea de porc şi cea de curcan sunt interzise în mai toate dietele care se respectă, nimeni nu mai crede în Moş Crăciun pentru că nimeni nu mai ştie care e cel adevărat, acum când barba albă şi lungă e la modă şi se asortează de minune cu ochelari de soare, iar asta e valabil şi pentru acel baby Jesus de care oricum nu-i păsa nimănui pentru că nici măcar nu ţipa să se audă în tot cartierul sau nu dădea din coatele şi din genunchii lui dolofani ca să fie văzut. Şi mda, oi fi eu superficială, dar cel puţin sunt în stare să recunosc fățiș că nici mie nu-mi pasă mai mult de el, de spiritul Crăciunului, de faptul că boşorogul ăla se deplasează mai nou folosind putere nucleară, de cozonaci, colinde şi triburi reunite. Și nu pretind nicio secundă că viitorul omenirii ar depinde de buna lor funcționare.