Partea a treia și, din fericire, ultima: Clișeistică aplicată (pe înțelesul celor mici).

Photo by Bruno Espadana

O aşteaptă în hol, aşezat pe un fotoliu. Apare, în sfârşit, şi întreabă, cumva din reflex: Cum a fost?
Cu un surâs, îi răspunde, fără să-și dea seama că vocea îi vibrează a disperare: Ai fost minunată, iubito. Totul a fost așa cum trebuia să fie.

Bun, și ce treabă avem noi cu toate astea, veți întreba, și-aveți toate motivele să fiți nedumeriți. Nu purtăm noi grija Literaturii cu L mare, nici a Artei, a Soartei și-a Consoartei. Dac-ar fi să fim sinceri pe deplin, am urla în gura mare că avalanșa asta de majuscule ne pare de un gust îndoielnic. Și, din fericire, trăim într-o epocă ce ne-ngăduie, ba chiar ne sprijină pornirile de fii risipitori. Așa că declamăm, pe la colțuri și cu fiece ocazie, că-i vorba doar de oameni, oameni ce fac ceea ce cred și cred în ceea ce fac. Nu că asta ar fi ceva neașteptat și nou sau că ar schimba în vreun fel lucrurile. Dar sună mai puțin amenințător. Ne-aduce pe toți mai aproape. Dărâmă ultimele piedestale și astupă cele din urmă diferențe. Ne lasă liberi într-o mare limpede și veșnic calmă.

În glezne încă-i sunt înfipte cioburi, sângele îi picură în pantofi, dar nu pare să-i pese. Sunt doar fărâmele ultimei dintre capodoperele care i-au scăpat printre degete. Își ridică, plictisit, șosetele până aproape de genunchi, scuturând țăndările pe podea. Mâine, la fel ca după fiecare premieră, se va întoarce la obișnuita vânătoare de musculițe, crâmpeie de versuri auzite la radio și încercări la fel de ratate de-a alcătui lista completă a tuturor achizițiilor necesare în gospodărie.
Ea se întoarce pentru un moment în cabină și-și dezlipește pansamentul ascuns în dreptul inimii, încleiat de sânge. Extrage cu nemăsurată grijă rămășițele mecanismului ce-o păstrează în viață și le lipește cu aracet de cea mai bună calitate, după care îl îndeasă la loc și umple cu vată de uz casnic spațiul rămas, de la o zi la alta tot mai mare.
Totul e așa cum trebuie să fie.
Minunată, într-adevăr.

Partea a doua: ea, sau despre ispitele artei cu A mare.

Photo by Nacktschnecke

El stă în primul rând, ca de obicei, așteptând ridicarea cortinei. În apogeul carierei, soţia lui va susţine un monolog, scris special pentru ea de către unul dintre cei mai celebrați dramaturgi ai momentului. Timp de o oră și jumătate, șase sute de oameni se vor afla cu totul în puterea ei, vor fremăta odată cu ea, vor cădea și vor renaște odată cu ea, după care se vor îndrepta năuciți spre ieșiri, complet epuizați, cu respirația tăiată. A doua zi, ziarele se vor întrece în elogii, care mai de care mai exaltate și efervescente. Și pe bună dreptate, le merită întru totul. Atunci când urcă pe scenă, se transformă pe deplin, devine o zeiță în fața adoratorilor ei, și în același timp sacrificiul uman prosternat la picioarele tronului. Ar fi destul să mişte un deget doar, şi întregul public și-ar sfâșia beregatele fără să clipească. Cu el în frunte.
Luminile se sting, și cele două jumătăți ale cortinei se dezlipesc încet, binevoitoare, lăsând să se vadă scena dezbrăcată de orice fel de decor. Ea stă în mijloc, cu mâinile în buzunare și spatele spre sală. Pare atât de fragilă, încât e foarte greu să-ți imaginezi ce va urma. E greu să-ți închipui că într-o femeie atât de micuță și fragilă poate clocoti o asemenea forță, o voce ca de tunet și în același timp dulce ca un abur, te învăluie și-ai vrea să nu-ți mai dea drumul niciodată. Da, a început piesa, ea se întoarce încet și-și ațintește privirea hipnotizantă direct asupra lui, îl sfredelește până în adâncuri, cea mai desfătătoare tortură pe care și-o poate imagina.
Într-o clipită, îl lovește cea mai strălucitoare idee, îl trântește la pământ de-a dreptul, se cutremură din tot trupul și clipește năucit. Va scrie cel mai strălucitor roman al deceniului, acum totul începe să aibă sens. Ea nu își ia ochii de la el, tandră, amenințătoare, consolatoare, înțelege tot, îl condamnă și îl adoră. Gândul continuă să încolțească, planul întreg se desfășoară în mintea lui, o trilogie întreagă prinde ramuri, ba nu, șapte volume abia dacă-i vor fi de-ajuns. Va ajunge acasă și va începe să scrie, da, a meritat să aștepte atât, va face istorie, nimeni n-a mai văzut așa ceva. Contururile devin din ce în ce mai clare, pagini după pagini se scriu parcă de la sine. Copleșit, nu îndrăznește să-și desprindă privirea dintr-a ei, ține în palme ceva atât de grandios și inimaginabil de fragil. Trebuie să scrie, în orice secundă comoara i se poate strivi de podea ca un acrobat pe sârmă, deasupra cuştii leilor. Ea îl ațintește cu disperare și plânge, trebuie să-și salveze gândul cu orice preţ, dar nu găsește prin buzunare nici măcar un capăt de hârtie. Ea îl privește cu reproș, cântă, zglobie și sălbatică, moare, toate luminile se sting. Pentru un moment, nu îndrăzneşte nici să respire. Totul îi e clar, totul are sens, cele șapte romane sunt șlefuite până la ultimul semn de punctuație în mintea lui. Fericit, se ridică în picioare și începe să aclame, într-un glas cu ceilalţi. Luminile se aprind din nou, ea tresaltă în fața mulțimii, epuizată și fericită. Le mulțumește cu o voce gingașă, și sala întreagă se cutremură sub ropotele aplauzelor. El face un pas înainte și îi oferă un buchet de trandafiri, ea se înclină și îi mulțumește, cu o sclipire jucăușă în ochi. Vuietul ovaţiilor se potolește abia după un sfert de oră și publicul începe să se îndrepte, încă nesătul, în direcția ieșirilor.

O apologie a dublei negaţii. Partea întâi: el, sau nimic nou sub soare.

Photo by Nancy

Nu mai publicase ceva de ani de zile, nici măcar un rând într-o revistă. Unul câte unul, nenumăraţii admiratori care îi preziceau că va întoarce lumea pe dos și o va rândui după bunu-i plac îl părăsiseră, aruncându-i o ultimă privire îngreunată de reproşuri. Apoi începuseră să îl uite. Întotdeauna se găsește altcineva dispus să schimbe lumea. Iar lumea nu crâcnește niciodată şi îi lasă pe toți să-și facă mendrele după cum poftesc. Și el făcuse la fel. Niciodată nu-l încântase atmosfera sufocantă a oftaturilor de admirație. Acum e singur, exact ca la început. Față de toți, pretinde că, pur și simplu, s-a săturat de toată zarva și nu mai e dispus să-și împartă geniul cu nimeni. Fiindcă oricum, nu-l înțeleg și nu-l merită. După care râde și schimbă subiectul.
Riguros din fire, își urmează în fiecare zi programul dintotdeauna. Se retrage la aceeași oră în biroul lui și, când îl părăsește, în scrumieră se află tot atâtea mucuri de țigară. Cumpără aceleași cantități de cerneală neagră și aceleași teancuri de foi albe neliniate. Atunci când soția lui intră ca să-i ofere câte-o prăjitură, nici măcar nu tresare în scaunul din lemn masiv, ordonându-și în față paginile acoperite cu scrisul lui mărunt și inconfundabil, aşteptând ca cerneala să se usuce. Ea s-a obișnuit cu decizia lui de a păstra totul pentru sine, deşi îi șoptește uneori că-i așteaptă moartea cu nerăbdare, ca să poată publica toate manuscrisele și să devină bogată.
Evident, e doar o glumă a lor, nu duc lipsa banilor, pentru că romanele lui au fost de la început foarte bine primite și îi aduc în continuare un venit mai mult decât substanțial, ediție după ediție, traducere după traducere. Iar ea e, la rândul ei, o actriță celebră. De altfel, stilul lor de viață nu se schimbase în vreun fel, atâta doar că, încetul cu încetul, toată atenția se mutase asupra ei. În loc ca asta să o deranjeze însă, ea părea că strălucește din ce în ce mai tare. Era plăcut modul în care se aranjaseră lucrurile în cele din urmă. Totul era exact așa cum trebuia să fie.
Atâta doar că, dacă vreodată ar împinge-o curiozitatea să arunce o privire în biroul pe care el îl încuie cu grijă în fiecare după-masă, ar fi uluită. E complet gol. Geniul lui s-a pierdut exact în acel moment în care a hotărât să se retragă. N-a mai fost în stare să scrie de atunci, nici măcar un rând stingher pe un colț de șervețel. Filele pe care le umple, conștiincios, în fiecare zi nu conţin altceva decât versuri din ultimele melodii care i-au rămas în minte, cuvinte la nimereală, repetate obsesiv pe pagini întregi, liste de cumpărături și planuri de vacanță. De fiecare dată când se așază la birou, mintea i se golește cu totul.
Poate că ar trebui să aștepte cu nerăbdare acest moment al zilei, când poate să-și savureze cafeaua în tihnă, departe de orice fel de probleme. La început, exact asta și făcuse, luase vidul din capul lui drept un lucru bun, o pauză binemeritată. Se gândea că are nevoie de odihnă, ca să se poată apleca din nou asupra hârtiei cu aceeași frenezie de pe vremuri. Dar vacanţa asta durează de şapte ani. Șapte ani de când arde la fiecare sfârșit de săptămână teancurile de hârtie, fără niciun regret și hotărând că, din ziua următoare, va începe să scrie de-adevăratelea. Șapte ani. Cu fiecare săptămână, golul din capul lui a tot crescut, până când n-a mai fost în stare să vâneze nici măcar un gând răzleț, vreo vorbă în mișcare, un punct cât de mic. E mort de-a binelea, dar n-are curajul să recunoască asta nici măcar față de sine însuși, cu atât mai puțin față de ea, care e singura ce nu și-a pierdut niciodată încrederea în el.

Trenul accelerat 785 pleacă de la linia 7 cu oprire în staţiile:

Photo by Emilija Remezaite

De când mă ştiu, prea rar s-a nimerit să-mi convină pe deplin locul în care mă aflam şi să-mi şi dea voie soarta să prind rădăcini acolo. Fie că dura un an, o săptămână sau două zile, la fel de greu mi-era să mă-ndrept înspre gară. Mai ales când lăsam pe câte cineva în urmă.
De fapt, dacă stau să mă gândesc, povestea asta începe cu mult timp în urmă. În prima jumătate a copilăriei, când pendulam între urbea maternă şi cea paternă până nu mai ştiam unde ne e casa de fapt. Fiecare cu-ale ei: aici găseam nuci şi turturele, dincolo erau cireşe galbene şi căţeaua neagră pe nume Rita. Aici aveam Orăşelul Copiilor şi teatrul de păpuşi, dincolo Herăstrăul şi pe nea Petrică, ce făcea el singur cât trei teatre la un loc. Aici erau Mădă, Ducu şi Ionuţ, dincolo Adina, Flori şi Nicu.
Şi G. El a fost cel care-a deschis şirul pruncilor ce m-au condus la gară de-a lungul vremii. Ce-i drept, trenul trecea pe la capătul străzii noastre, dar el se trezea de dimineaţă atunci când ştia că plecăm şi-mi făcea cu mâna (mie doar, că soră-mii nu-i plăcea Tintin, şi asta însemna că era demnă de dispreţ - deşi avea doar trei ani şi încă trăia sub impresia că singurul rost al cărţilor e să fie ronţăite).
I. era pasionat de orice fel de pistoale cu bile din plastic şi locuia vizavi de o mătuşă de-a mea, pe care o vizitam în vacanţe. Nici el nu venea chiar până la gară, fiindcă asta ar fi însemnat să facă şapte kilometri pe jos, dar îşi asumase rolul să-l cheme pe nenea Sile - pensionar şi unic "taximetrist" al satului - atunci când urma să plecăm. Ultima dată când ne-am văzut mi-a dat, în secret, o bilă roşie, specie extrem de rară şi extrem de pişcătoare, rugându-mă să i-o păstrez până în vara viitoare. (Dar eu am pierdut bila şi oricum, în anul ăla şi mătuşă-mea a vândut casa cu pricina.)
C. era şmecherul cartierului şi m-a urmărit până la gară atunci când urma să plec într-o tabără. Voia să se convingă personal că nu minţisem când am zis că nu pot veni la fotbal în seara aia. C. îşi purta şapca cu cozorocul la spate şi vara n-ar fi dat-o jos pentru nimic în lume fiindcă ar fi dezvăluit un semn alb în formă de raportor pe frunte.
D. era prietenul meu cel mai bun şi-a fost după mine prin gări de zeci de ori. De obicei, venea şi mă lua direct de acasă, ca să se asigure că nu întârzii. Eram în stare să mergem cu trenul o oră doar ca să mâncăm covrigi de la Operă şi să bem un ceai bun, dar, bine-nţeles, asta era înainte să apară echivalentul lor şi aici, pe vremea când aveam amândoi reducere la transport. În schimb, când l-am condus eu spre gară, a fost prăpăd, şi-au trecut prin faţa mea sute de covrigi cu susan şi zeci de litri de ceai negru afumat până să vreau să văd oraşul ăla din nou.
L. nu ieşea niciodată din casă fără faimosul lui ghiozdan albastru. Îl căra după el până şi la teatru, unde-l îndesa sub scaun. Îi interzisesem să mă însoţească vreodată la gară, fiindcă arătam de-a dreptul ridicol cocoşată sub rucsac, târând un geamantan şi purtând agăţate de câte-un braţ un laptop şi-o chitară. Atâta doar că el n-a putut să nu trişeze într-o după-masă, şi-atunci i-am umplut ghiozdanul cu diverse obiecte din geanta ce dădea pe dinafară, rugându-l să mi le păstreze până la întoarcere. E posibil să fi exagerat puţin, pentru că una dintre bretele a cedat, iar el nu m-a putut ierta niciodată pentru asta.
Z. era un adevărat gentleman şi ţinea să demonstreze asta cu orice ocazie. Iar eu profitam (de cele mai multe ori nu conştient) de asta şi mă bazam din ce în ce mai des pe unul dintre cele două trenuri de noapte, atunci când nu se putea pune problema să mă aventurez singură în lumea dubioasă a gării. Fiindcă-ncercam din răsputeri să îmi dau voie să-i spun ceva, dar n-am reuşit niciodată, nici măcar atunci când am încercat să câştig timp lăsând trenul să plece din faţa noastră, ca să-l iau pe următorul.
H. a venit cu mine la gară o singură dată, mi-a adus plăcinte şi bomboane pentru drum şi s-a ascuns după un stâlp ca să nu-l văd plângând atunci când trenul a luat-o din loc. Atunci mi-am dat seama că se sfârşise de-adevăratelea fiindcă n-aş mai fi putut să-l rănesc în felul ăla încă o dată.
U. fugea cât era peronul de lung, îl vedeam din celălalt capăt cum încerca să-şi croiască drum printre călători. Ajungea în ultimul moment întotdeauna, dar asta îmi dădea o senzaţie neaşteptată, de siguranţă. Ca şi cum el şi-ar fi dat acordul să plec, fiindcă se asigurase personal că totul era în regulă, până la cel mai mic amănunt. Fără să-şi facă el apariţia liniştitoare, trenul n-ar fi putut pleca niciodată.

Ah, aţi venit toţi să mă conduceţi la gară! Desigur, ştiaţi că-i o chestie importantă, că nu se ştie peste cât timp o să mă întorc. Ce drăguţ din partea voastră c-aţi venit. Îmi era puţin frică de momentul ăsta, trebuie să recunosc.
Hm, de fapt... începură ei să şuşotească unul către altul, noi am venit ca să ne asigurăm că te duci de-adevăratelea şi că asta nu-i doar una dintre glumele tale. De data asta chiar trebuie să pleci.

De data asta, chiar trebuie să plec.

Dar cel mai important e să nu încurcăm niciodată borcanele.

Photo by Gilad Benari

Pentru a nu-ştiu-câta oară, uitasem de ziua lui. Ştiam prea bine că iar o să râdă şi-o să pretindă că nu-i pasă câtuşi de puţin, şi totuşi privirea aia dezamăgită o să mă urmărească zile-n şir. Păi, am zis atunci, hai ca, odată pentru totdeauna, să-mi răscumpăr păcatele şi să-i fac un cadou de să-l ţină minte toată viaţa. Şi ce-ar fi putut fi mai memorabil şi mai admirabil decât să-i aduc - nici mai mult, nici mai puţin - luna de pe cer?
Straşnică ideea şi planul pe măsură, dar de-aici începură piedicile. Se prea poate să-i fi dat careva de ştire că i-am pus gând rău, fiindcă am stat şi-am pândit din spatele geamurilor timp de vreo două săptămâni, iar luna tot nu-şi făcu apariţia. Ba stătea tot timpul ascunsă în spatele norilor, ba răsărea soarele şi-mi era imposibil să mai dau de ea. Eh, şi când se împlini cea de-a paisprezecea noapte de când nu mai pusesem geană pe geană, mi-am ieşit din fire şi-am pornit la război, nici mai mult, nici mai puţin.
Am încălecat pe-o şa de bicicletă-nchiriată şi-am purces la drum, peste şapte mări şi şapte ţări, taman către insula Sfânta Lucia. Odată ajunsă acolo, am răscolit gurile şerpilor, ale canalelor şi-ale întregii faune locale sau importate, dar nu i-am dat de urmă. Am cercetat cu de-amănuntul fiecare dintre cele şapte sute optzeci şi trei de colţişoare ale ţinutului, şi tot degeaba. Călcâiele-mi fumegau deja de-atâta alergătură, stomacul mi se lipise de vertebre din cauza postului îndelungat, îmi jucau constelaţii nesfârşite în faţa ochilor de atâta nesomn, şi-n plus se-adunaseră deja o grămadă de episoade din Lie to Me pe care nu le văzusem, aşa c-am hotărât să trag la primul han care-mi ieşi în cale, aşezat tocmai la-ncrucişarea celor şapte drumuri din ţinut.
Fără să-mi dea măcar bună ziua, hangiul îmi trânti în faţă o strachină mare cu borş de lebădă neagră, o tingire cu pilaf de rândunică şi-un ulcior plin ochi cu laptele unei păsări pe care n-am putut s-o identific. După ce m-am întremat puţin, m-am aşezat în faţa vetrei unde jucau limbi ademenitoare şi-am intrat în vorbă cu ceilalţi drumeţi, încercând să aflu câte ceva despre ascunzătoarea lunii. Ei, dar trebuie că beutura hangiului era fermecată, fiindcă ulcioarele se tot perindau prin faţa noastră, carafele se goleau cât ai zice pangasius şi uite-aşa, n-a durat mult până să uit cu totul pentru ce venisem.
Luai de bărbat pe-un fecior cu plete verzi şi-ntreaga discografie a lui Frank Zappa pe viniluri, avurăm doi prunci pe care-i botezarăm Codruleţ şi-Acoperişa, în amintirea locurilor unde aterizase barza, şi uite-aşa, timpul trecu pe nesimţite, precum visurile tinereţii şi sezonul cireşelor. Veni şi vremea în care Codruleţ - care crescuse înalt ca taică-su şi-ntr-o dungă ca maică-sa - să-şi ia zborul din cuibul părintesc, împreună cu-a lui porumbiţă. Şi unde-altundeva am fi putut da marele ospăţ decât la vestitul han de la răspântie?
Eh, dar să nu mai lungesc povestea. V-aţi dat deja seama că-n clipa în care-am sorbit din nou din ulciorul fermecat vraja s-a risipit pe dată, eu am văzut luna pitită-ntr-o alună, am vârât-o în desagă cât ai clipi, am încălecat pe-al meu Pegas cu aripi zdrenţuite şi-acum mă-ndrept cu toată iuţeala spre casă, să i-o trântesc în braţe legată frumos cu sfoară înainte să răsară soarele. Că de-ajung cu un minut prea târziu şi-l trezesc din somn pentru un pietroi rece şi colţuros, s-ar putea să se răzbune pentru toţi anii ăia-n care l-am uitat.

Post mâzgălisticum: Vă jur că toate imaginile păsăristice nu-nseamnă absolut nimic, pe cuvânt de duşman înverşunat al întregului neam de orătănii.

'No more songs about sleep and fire.'

Photo by Pablo Curto

Toată chestia pornea cumva de la insomniile de care sufeream amândoi. În ultima vreme, eu mă încăpățânam să dorm cu orice preț, ceea ce reușeam pentru vreun ceas, după trei-patru ore de zvârcoleală disperată, lapte călduț cu miere și spray-uri de pernă cu levănțică. El, mai înțelept, se resemnase și-și petrecea orele alea citind sau uitându-se la câte-un film. Cel puțin știam că e cineva pe care pot să-l sun și la 4 dimineața fără să risc să-l trezesc.

„Dude, am deja trei sute șaptezeci și opt de mii, patru sute cincizeci și cinci de oi în țarc. Mai are rost? Ce dracu' am făcut să merit asta? Tot ce vreau e să pot dormi și eu ca toți oamenii, cer prea mult de la viața asta?”
„Aoleu, cum de-ai reușit să numeri până acolo? De obicei te plictisești cel târziu la primele cinci sute.”
„Încerc și io, bă. Chiar încerc. Tu ce faci?”
„Mă uit la Ikiru.”
„Pentru a câta oară?”
„Nu știu, probabil a cincea sau a șasea. Devine din ce în ce mai fain.”
„Aha. Mno, hai că încerc din nou să adorm, vorba aia, a optzeci și șaptea oară-i cu noroc. Noapte bună.”
„Somn ușor.”
„Ah, du-te naibii cu glumele tale.”

Și tot așa. Eu aproape că plângeam de nervi, fiindcă-mi imaginam cum toată planeta dormea liniștită, visa unicorni diafani zburdând pe câmpii de diamant și se trezea proaspătă ca un ghiocel, în timp ce eu urma să mă trezesc înjurând și dându-mă cu capul de toți pereții, după care să pic cu capul pe bancă în mijlocul cursului meu preferat. El devenea treptat o adevărată enciclopedie ambulantă în materie de cinema japonez, după care se trezea, înjura, își făcea o cafea de-i stătea păru-n sus toată ziua, până când adormea în cele din urmă, cu capul pe masă în cine-știe-ce birt. Și iar de la capăt, cu mici inversări de personaj, pentru spargerea rutinei.

Într-o noapte, mi-am adus aminte de-o vorbă de-a lui de pe vremuri. La un moment dat, era convins că, dacă cineva se gândește foarte intens la altcineva, ăsta n-o să poată dormi sub nicio formă. Și viceversa. Cum mă plângeam c-am adormit greu într-o noapte, surâdea vinovat, de parcă și-ar fi asumat vina pe deplin. Venea cu ochii roșii și cearcăne adânci și-mi zâmbea fericit, ca și cum nici n-ar fi avut nevoie de alte asigurări din partea mea. La vremea aia, nu-l luasem niciodată în serios, fiindcă aproape că dormeam și eu ca toți oamenii normali și nu-mi dădeam seama de amenințarea ce s-ar fi putut ascunde în spatele teoriei lui siropos de drăguțe.

Ha ha, foarte amuzant, îmi zic și-l sun. Răspunde mai greu, dar insist, fiindcă mă gândesc că are probabil căștile pe urechi și n-aude telefonul.
„Da.”
„Uite ce-i, apreciez că te gândești la mine, foarte frumos din partea ta, într-adevăr, da' acum chiar aș vrea să dorm. Tre' să mă trezesc la șase jumate.”
„Ce? Scuze, mai zi o dată, n-am auzit, încă-s buimac de somn.”
„Dormeai?”
„Da, am adormit pe la vreo zece aseară, cred. Ce ziceai?”
„Nimic, am dat peste-o chestie pe net, nimic important.”
„Cum nu, tre' să fie ceva, dac-ai sunat la ora asta.”
„Nimic, cică vine Shugo Tokumaru la București, probabil îi doar un zvon sadic, oricum. Noapte bună.”
„Și ție. Vedem mâine ce și cum.”

Eh, mă credeți sau nu, după ce-am râs un pic, am adormit aproape instantaneu, și m-am trezit atât de bine dispusă, că abia m-am recunoscut în oglindă. Ce ți-e și cu teoriile astea.

Habar n-ai, îți spun eu.

Photo by Amendoins

Nici ea n-avea habar cum ajunsese în Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Acum se afla acolo de suficientă vreme încât să nu-și mai poată aminti când se petrecuse ultima oară ceva, oricât de important sau neînsemnat ar fi fost. Nici nu-și dăduse seama. Stătea și-și contempla unghiile pictate în maro, într-o încercare debilă de a se resemna. Știa că odată intrată acolo, nu mai are cum să evadeze. Vedea peste tot în jurul ei zidurile cenușii peste care sărise cu atâta ușurință la sosire. Îi păreau uriașe, ciclopice. Porți nu existau și nici paznicii nu și-ar fi avut rostul, doar toată lumea știe că nu există ieșire din Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Dar totuși, ei erau acolo, cocoțați în vârful zidurilor, la kilometri distanță unul de celălalt, reci și impasibili la toate lucrurile din jurul lor, tocmai fiindcă știau că nu exista nicio șansă să se petreacă ceva.
Nici ei nu-i păsa prea tare de ceea ce o înconjura. Se mai ducea până la alimentara de la colț unde, ca de obicei, n-aveau iaurt cu dulceață de nuci verzi, cumpăra portocale și apă plată, iar când ajungea acasă descoperea că erau aproape goale pe dinăuntru, și portocalele și sticla de apă. Portocalele se usucă aproape instantaneu în secunda în care intră în contact cu aerul înghețat al Țării În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Totuși, pe dinafară rămân la fel de apetisante, și se găsesc destui naivi care să spere că de data asta o să fie altfel și c-or să găsească măcar o felie de miez într-o portocală, să-și aducă și ei aminte ce gust are. De fapt, portocalele sunt printre cele mai însemnate mărfuri pe care le importă Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Și asta e destul de urât din partea comercianților, din moment ce presupune să omoare o grămadă de portocale doar fiindcă se găsesc destui proști care să le cumpere, deși știu foarte bine c-or să fie dezamăgiți din nou. Dar oricum, Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic n-a fost niciodată prea populară (și poate chestia asta are ceva de-a face cu faptul că nu trimite turiști în nicio altă țară, ceea ce e considerat drept snobism de către cei mai mulți).
Bineînțeles că mai auzise ea vorbindu-se de Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic, dar o considerase o legendă, o poveste inventată ca să sperie copiii ce nu vor să se implice în activități extrașcolare. Ce-i drept, nici ea nu participase la vreuna dintre ele, dar desigur că asta nu are legătură cu nimic.
Cu fiecare zi ce trecea - și trecuseră o grămadă probabil - spațiul dintre ziduri devenea tot mai mic. Deja fuseseră înghițiți toți oamenii, chiar și magazinul de la colț, cu tot cu portocale. Înainte nici nu-l putea cuprinde cu ochii în întregime, acum abia mai avea loc să-și întindă gleznele. Apoi fu nevoită să stea în picioare tot timpul, după care nu mai avu loc nici măcar să-și îndoaie coatele.
Acum stătea în poziție de drepți, cu brațele strâns lipite de corp, în așa fel încât să nu fie nevoită să atingă peretele din marmură cenușie, rece și jilavă ca o broască râioasă ce nu plănuiește defel să se transforme în prinț. Pe zid rămăseseră doar doi paznici, față în față. Ceilalți intraseră parcă în zid, pe măsură ce acesta se micșora.
Ea își contempla unghiile, așteptând să fie strivită de cei patru pereți și să aibă conștiința că se petrece ceva, chiar dacă ăsta ar fi fost ultimul lucru care i s-ar fi întâmplat. Dar nu. Pereții înaintau vizibil către ea, dar nu o atingeau, nici vorbă să o zdrobească. Pur și simplu se îndreptau spre ea, iar ea era conștientă de asta.
Într-o ultimă sforțare, își mută privirea către cer. Înnorat, cenușiu, urât. La naiba, își zise ea. Ultima dată când văd chestia asta căreia îi zicem cer și uite cu ce porcărie mă aleg.
Dar stai, parcă nu e chiar cenușiul ăla obișnuit, ci mai degrabă... Doar nu cumva?!
Și da, atunci începu să ningă. Zidurile cenușii se topiră instantaneu, iar cei doi paznici începură să se fugărească prin stratul pufos pe care până nu demult îl priviseră disprețuitori de la înălțimea postului lor. Ea se întinse în zăpadă și începu să râdă. Habar n-avea unde e sau ce o să facă mai departe, dar avea senzația clară că se întâmplă ceva la care ia parte și ea.

Iar Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic a continuat să existe în basmele pe care învățătoarele le spun copiilor care refuză să participe la activitățile extrașcolare.

Miroase-a frig.

Photo by Przypadek

Cândva demult, în casa asta trăia un ciclop. Nu era genul ăla de ciclop frustrat, care fuge cu o bâtă în spinare după oamenii normali, în scopul de-a le modifica puțin fizionomia, după chipul și asemănarea lui, dacă în sens invers nu se poate. Ăsta era și el un om cât se poate de normal, atâta doar că avea un singur ochi, în loc de doi. Îi plăcea să se uite cum ninge, și iarna dormea întotdeauna cu jaluzelele trase, bucurându-se de fiecare fulg ce se așeza pe brăduțul din fața geamului. Citea din aventurile lui Conrad și își imagina cum ar fi fost dacă s-ar fi născut cu doi ochi, ca toată lumea, și-ar fi putut să se facă marinar. Ăsta era visul lui cel mai mare, să aibă măcar o barcă și o vâslă și să se plimbe încolo și încoace. Din păcate, pe lângă că avea un singur ochi, mai era și alergic la vopsea. Și toată lumea știe că toate bărcile și vâslele trebuie date cu un strat sănătos de vopsea, ca să nu putrezească lemnul.
Așa că ciclopul stătea toată ziua acasă, jucând FreeCell. De când descoperise jocul ăsta, nu pierduse nici măcar o singură dată. Când ajungea la o sută de jocuri câștigate, reseta scorul, și o lua de la început. De obicei, făcea chestia asta în fiecare duminică seara, ca să o ia de la început lunea. Făcea clătite cu dulceață de mure, și întotdeauna lăsa câte două-trei pe masă, pentru băiatul care stătea la etaj, cu care împărțea bucătăria. Era mulțumit de viața lui, nu se plângea. Dacă purta o șapcă sau o glugă suficient de bine trasă pe unicu-i ochi, trecea neobservat. Mai ales iarna, toată lumea are ceva pe cap. Sunt oameni cărora nu li se mai văd decât ochii, printre căciulă și fular. Mai sunt și oameni cărora le e și mai frig, și-și lasă doar un ochi acoperit. Probabil de-aia îi plăcea lui iarna atât de mult, pe lângă că ningea, bineînțeles. Se plimba prin oraș când era destul de frig și toți erau ciclopi. După care se topea zăpada și toți erau nevoiți să vâslească dintr-un loc în altul. El și-a dat seama că nu se poate să fii și ciclop și marinar în același timp.
Până într-o zi, când s-a dus și el până la alimentara de la colț, fiindcă rămăsese fără dulceață de mure. Și o cicloapă înfășurată într-un fular mare, tricotat și verde, a vrut să-i fure ultimul borcan din față. El, fiind foarte politicos, n-a protestat, ba chiar a vrut s-o ajute să-l ia, fiindcă ea n-ajungea la raftul de sus. Dar ea n-a înțeles intenția lui, și-a început să urle după ajutor. S-au adunat mulți oameni, toți ciclopi, și-au început să fugă după el, fiecare cu câte-o unealtă de uz gospodăresc în mână, doar-doar or pune mâna pe el, să-l învețe minte. Dar zăpada începuse să se topească între timp, și așa s-au trezit toți alunecând la vale, călare pe-un torent la fel de categoric ca și ei.
A doua zi, toți aveau câte-un ochi bandajat, fiindcă singurul căruia-i fusese milă de ei și le stopase coborârea era un gard, și încă unul de beton. Și, cum unica porțiune din fețele lor ce nu era acoperită de fulare era câte-un ochi, ăsta a avut de suferit. Și-acum veniseră toți să-și ceară scuze de la ciclopul nostru, că începeau și ei să vadă cum e să ai un singur ochi.
Dar el tocmai venise de la doctor, și pe urechi i se sprijinea o lentilă mare, care-i acoperea ochiul. Fiindcă jucase prea mult FreeCell, și îl obosise prea tare. Un copil a-nceput să strige după el: "Doi-Ochi! Doi-Ochi! Ha ha! Doi-Ochi!"
Dar lui nu-i păsa, fiindcă trecuse pe la bunica lui, care-i dăduse un borcan cu dulceață de mure cum îi plăcea lui. Și-atunci a început din nou să ningă. El și-a luat vâsla și-a plecat la plimbare.

Spinarea-lupului.

Photo by LifeSaverSheep

Ăsta a fost semnalul de început. Ceva mai scurt decât de obicei, fiindcă antrenorul e răcit, și nu-și mai permite să-și scuipe plămânii într-un nenorocit de fluier. Toți cei zece țâșnesc prin fața lui, fiecare încercând să le dovedească celorlalți, dar mai ales lui însuși, că e mai bun decât ei. Antrenorul se uită în urma lor și râde forțat. Traseul e circular, deci se vor întoarce tot pe lângă el, fiecare așteptând să fie proclamat învingător. Să fie lăudat în fața tuturor, și să surâdă cu un aer superior, pretinzând că a fost o nimica toată, că era de la sine înțeles că el va câștiga cursa. Chiar dacă încă mai gâfâie zgomotos, iar genunchii îi sunt scuturați de spasme violente. Și chiar dacă toată lumea a văzut că a pornit înainte de semnal.
Au ajuns deja la curbă. Antrenorul se întoarce și îi privește îndelung, râzând pe înfundate. Râde de ei, de orgoliul lor infantil, de clasamente și competiții. Râde de el însuși, fiindcă e nevoit să stea în mijlocul unui parc într-o dimineață sinistră de noiembrie, în loc să-și bea cafeaua în mansarda lui de vizavi, înfășurat într-o pătură călduță.
A trecut primul, urmat la o distanță aproape imperceptibilă de cel de-al doilea, sau de mai mulți aspiranți la gloria titlului de al doilea, dacă nu chiar primul. După câțiva metri de la marcajul ce îndeplinește dublul rol de linie de pornire și linie de sosire, fiecare virează brusc. Se îngrămădesc toți în jurul arbitrului, așteptând verdictul.
Văzând că acesta întârzie, unul dintre băieți îndrăznește: „Puteți să ne spuneți și nouă clasamentul?”. Arbitrul tresare, smuls dintr-un vis dulce și călduț cu privire la o pătură pufoasă și o cafea fierbinte. „Cum? Ah, păi n-am văzut în ce ordine ați ajuns... exact.” Trece cu privirea de la unul la altul, de parcă ar vrea să vadă de pe tâmplele căruia dintre ei se ridică aburii victoriei. ”Cel mai bun timp l-a avut... el, urmat la câteva fracțiuni de secundă de voi doi. Așadar, asta a fost tot pentru azi. Ne vedem mâine la aceeași oră, băieți.”
Și toți se uită lung în urma lui, fără să priceapă de ce i-a ales tocmai pe cei trei care ajunseseră ultimii.

Russian mixture.

Photo by Ági Pabar

Lui îi scârțâie încheieturile și-l pot auzi de departe. La cea mai mică mișcare pe care o face oasele îi scrâșnesc, clar deranjate de atâta curaj din partea lui. La început, bănuiam că are tot timpul în ghiozdan câțiva șoareci. Și-mi era tare frică de fiecare dată când întindea mâna spre fermoar. De câte ori n-am insistat să plătesc eu tot, numai să nu deschidă ghiozdanul ăla. Care avea un sistem tare ciudat, cu multe cârligașe din plastic, care se agățau unul de altul. Oricum, niciodată nu desfăcea fermoarul de tot, ci despărțea doar câțiva dinți, și pescuia te-miri-ce de pe fundul ghiozdanului, cu vârfurile degetelor.
Chiar, avea niște brațe tare lungi. Degete la fel, și niște palme în care aș fi încăput cu totul, de-ar fi trebuit să mă ascund undeva, în caz că ar fi scăpat vestiții lui șoareci din ghiozdan. Toate bluzele lui aveau mânecile prea scurte, și mai târziu am început să bănuiesc că scârțâitul ăla suspect îl datora vreunui reumatism. Plănuiam să-i aplic un tratament cu frunze proaspete de urzică, dar pentru asta mai trebuia să aștept până la vară. Și era abia toamnă, nu mă așteptam să ne putem suporta unul pe altul atâta timp.

Sfârșitul lui octombrie, cred. Stau pe o bancă și aștept pe cineva. N-am nicio carte la mine, iar dinspre băncile alăturate răzbat două feluri diferite de muzică, amândouă la fel de enervante. Și, brusc, îmi intră în ochi o muscă, în plină viteză. Surprinsă, scap din mână castana cu care mă jucam. Care se duce de-a dura, în lungul potecii. Dau să fug după ea, dar se oprește în bocancul unui nene cu ghiozdan verde. Mi-o predă, cu mare grijă.
Nu, ia-o tu. E a șaptea castană în care am dat cu piciorul toamna asta.
Și cu celelalte ce-ai făcut?
Le-am lăsat acolo, bineînțeles. O așteptam pe a șaptea.
La mine e prima. Dacă o s-o port cu mine tot anu', o să mă facă bogat, nu?
Habar n-am, nu mă pricep. Mie pur și simplu îmi plac castanele. N-am superstiții. Hmm, poate una. De fapt, nu e superstiție, e filosofia mea de viață.
Șaptele?
Șaptele, da. Și... aleg întotdeauna varianta cea mai gravă, dintre toate relele posibile.
Ești pesimistă, adică.
Nu, nici gând. Pur și simplu, după ce-ai vizualizat în detaliu scenariul cel mai urât, orice ți s-ar întâmpla te surprinde plăcut.
Atunci, în momentul ăsta, te gândești că o să mă dovedesc a fi o javră insensibilă, și c-o să plouă diseară, când o să ne vedem, și n-o s-avem nici unul umbrelă.
Hmm, aia ar fi chiar o variantă faină. Nu știu la ce mă gândesc, n-am activat încă editorul de scenarii. Auzi, ție-ți plac șoarecii?
Nu în mod special. De ce?
Întrebam și eu. Nu, ce faci?! izbucnesc eu când văd că dă să deschidă ghiozdanul și să arunce castana înăuntru.
Nimic, ce-i?
Nimic, răsuflu eu ușurată. Se înnorează, poate că totuși o să plouă diseară.
Și poate că totuși sunt o javră insensibilă.
Aș vrea eu.
A șaptea mea castană ți-o dau ție.

L-am văzut zilele astea, nu mai poartă ghiozdanul ăla verde și nu mai scârțâie. Probabil a ajuns suficient de bogat cât să-și trateze reumatismul. Și-mi e dator cu prima castană de anul ăsta.

'Prelude to a kiss.'

Photo by Ozgur Cakir

Și era o groapă a naibii de mare, cam cât o stradă cu vreo treizeci de numere, așa. Și adâncă de cel puțin zece metri, estimase cineva. Ne treziserăm cu toții acolo în dimineața asta, mahmuri, zgribuliți și îngrămădindu-ne unul într-altul, ceea ce însemna că fuseserăm aduși cândva pe parcursul nopții trecute. Din ce motive și cu ce scop, nu știa nimeni, dar toți făceau tot felul de presupuneri și scenarii, care de care mai puțin încurajatoare. La prima vedere, nu recunoșteam pe nimeni. De altfel, dacă i-aș fi adunat pe toți oamenii pe care-i cunoșteam în orașul ăla, abia de s-ar fi făcut vreo treizeci. Și noi nu eram decât zece în groapă.
Of, la naiba, îmi amintesc dintr-o dată.
Ce-i? mă-ntreabă un tip de lângă mine, cu ochii deschiși doar pe jumătate.
Ah, nimic, tocmai mi-am adus aminte că azi trebuia să duc cărțile la bibliotecă. Și, dacă nu ajung până la 5, or să-mi blocheze permisul.
Asta da problemă. Dar oricum o să murim toți, așa că ce mai contează? Nici măcar o amendă n-or să-ți poată da.
Râdem amândoi. La naiba, nu-mi mai pasă. Ce contează că niște dubioși m-au îngropat de vie, împreună cu alți nouă oameni pe care nu i-am mai văzut în viața mea, și că până mâine tre' să-nvăț celelalte treizeci de caractere Katakana pe care nu le știu? În buzunarul hanoracului meu preferat, albastru și tare ponosit, găsesc, într-o pungă, castanele prăjite pe care le-am cumpărat ieri seară, în drum spre casă.
Vrei? îl întreb pe tipul de lângă mine. Nu mai sunt calde de mult, da-s bune și așa.
Adunăm cojile în buzunarul drept de la geaca lui, până când o să golim punga de castane și-o să le putem muta acolo.
Or să-ți rămână firimituri în buzunar, știi.
Of, ce mi-ar plăcea o cafea fierbinte.
Chiar așa, e 7 dimineața, e al naibii de frig și nici măcar cafă nu ne dau. Ăștia încalcă până și cele mai elementare drepturi ale omului. Las' că-i dăm în judecată când ieșim de-aici. Ce naiba, nu se poate așa ceva. Vrem cafăăăăăă.
În timp ce noi râdem, ceilalți s-au adunat undeva mai încolo, și fac planuri de evadare. Mai e un grup de vreo trei femei, și mai departe, care plâng pe înfundate, ținându-se de mâini.
(Păi, nu putem, că n-avem semnal aici. Dar vă spun eu ce facem, ne urcăm fiecare pe umerii celuilalt, de la cel mai mare până la cel mai mic, și care ajunge sus se duce și cheamă Poliția, sau Pompierii, sau Protecția Animalelor, care-i mai aproape, numai să ne scoată naibii de aici.)
Mă uit întrebător la el, care-și golește cojile de prin buzunare în punga aia de hârtie maro.
Ce?
Mă gândeam și eu la câte chestii aveam de făcut, mâine dau test din katakana și nu le știu nici de-a naibii, și mai tre' să-mi mut lucrurile în camera de jos, și să pun niște chestii la spălat, cât încă mai e vreme bună, și să o sun pe Mădă, și... izbucnesc în râs. Și, în loc să-mi pot vedea de treabă, stau și mănânc castane și râd ca proasta pe fundul unei gropi în centrul pământului.
Îmi pare rău să te dezamăgesc dar, conform lui Jules Verne, centrul Pământului e mult mai departe.
Eh, măcar acolo ar fi cald.
(Și atunci când o să vină ăla să ceară răscumpărarea, îl prindem cu lațul din curele și îl tragem și pe el în groapă. Și-i amenințăm că-l omorâm, dacă nu ne dau drumul.)
Auzi, pariu pe ce vrei tu că, dacă te-ai gândi că de asta depinde viața ta, ți-ai aduce aminte semnele alea, pe toate patru'șase.
Ba chiar n-aș avea nicio șansă, m-ar executa din prima. Nu le pot ține minte și cu asta basta.
Minți. Nici măcar nu-s așa de grele.
Habar n-ai.
Ba, dacă vrei să știi, chiar am.
Și de unde naiba știi tu Katakana, mă rog? Ca ce chestie?
Nu contează, ideea e că le știu. Și tu le știi, de altfel.
Bine bă, pe ce punem pariu?
Pe încă o porție de castane prăjite de la băbuța din colț, când ieșim de-aici. Calde să fie.
De-acord. Primele trei linii le știu cât de cât, alea nu se pun.
Ok. Fii atentă. Îmi desenează un caracter pe pământ, cu o crenguță pe care n-am idee unde a găsit-o. Ăsta ce e?
Of, la naiba. Ți-am zis că nu știu.
Uită-te mai bine, stoarce-ți creierul ăla până la ultima picătură, ce naiba? Timp avem destul.
Păi, chiar că avem. Și măcar să ajung pe lumea cealaltă cu silabarele învățate.
(Bă, da' de ce nu ne-am gândit la asta de la început? Clar, asta e cea mai bună soluție. La trei, strigăm toți în cor, cât putem de tare, și nu are cum să nu ne-audă cineva. Curaj, salvarea e aproape. Unu, doi, trei: Ajutooooooo...)
Na, de la nasture! Te, templu, ma, macrou, strig eu fericită, pe măsură ce el desenează alte caractere în pământul moale. Ăăăă... Se-sectorist! Le știu, le știu, le știu!... Mai că nu țopăi de bucuroasă ce sunt. El stă și se uită la mine, cu un aer amuzat, dar nici pe departe atotștiutor. La naiba, asta înseamnă că am pierdut pariul, așa-i?
Da' voi cum dracu' ați ajuns acolo? Ionică, hai să vezi, îs niște oameni în groapa aia de-am săpat-o noi azi-noapte. Bă, da' voi nu vă uitați pe unde călcați?
Aoleu, bă, ăștia or fi stat acolo toată noaptea, cred că-s pe jumătate înghețați. Cheamă-i repede pe ăialalți să vină cu scara. Mno, la așa ceva nu m-aș fi gândit.
Aud un hohot înăbușit lângă mine. Încep să râd și eu. Ieșim din groapă ținându-ne de mână și ne conducem după norul de fum ce vine de după colț, ca de obicei. În spatele nostru, celorlalți nu le vine să creadă cât de mică e groapa cea înfricoșătoare, privită de sus.
Ei, da' devreme v-ați trezit în dimineața asta! Ce-i cu voi?
Și noi ne uităm unul la altul și începem să râdem. Cojile le punem în buzunarul lui, că-i numa' bun pentru asta. Și dacă n-or să încapă, le mai golim pe drum.
Auzi, n-ai chef de-o cafă?
Mai întrebi?

O, CHIar aşa?

Photo by Miika Leppänen

Ea trasează linii pe o foaie albă, pătrată, pe care o ţine pe genunchiul stâng. Liniile ei n-or să poată fi niciodată drepte, oricât s-ar strădui, pentru că foaia se îndoaie atunci când trece de genunchi, şi creionul alunecă pe hârtie. Se opreşte, aruncă sub scaun creionul şi foaia şi culege telefonul de pe birou. Ar vrea să ştie cum a fost, cum s-au descurcat, dar nu-l lasă să sune decât de patru ori, fiindcă mai mult i se pare nepoliticos. Nu o sună nimeni înapoi. Presupune că or fi având treabă. Nu insistă.
Rubrica meteo a ziarului de sub scaun îi promite averse reci şi temperaturi de maxim 17 grade, dar afară nu e nici urmă de nor, aşa că preferă să stea înăuntru, cu draperiile trase, şi să-şi imagineze că totuşi plouă şi că dentista ei n-o să fie prea supărată când o să vadă că iar i-a sărit o plombă în timp ce mesteca o bomboană mentolată. Extrage o nouă bucată de hârtie albă din cubul de pe birou şi începe să traseze alte linii. Când nu mai are loc, o aruncă şi pe ea sub scaun şi ia alta. De undeva îi cântă Son House, dar atât de încet încât sunetul e complet acoperit de scârţâitul creionului ei pe hârtie.
A început să deseneze ochi, de toate felurile, plasaţi în cele mai neobişnuite locuri. Apar ochi peste tot, în loc de roţile unui tren, de frunzele unui copac, pe post de dinţi ai unui dinozaur. Paletele ventilatorului se rotesc în jurul unui ochi uriaş, perfect rotund. În orbita Pământului miniatural de pe dulap se învârteşte un glob ocular enorm, care studiază minuţios camera, în toate detaliile ei. Pe unghiile ei, proaspăt pictate cu roşu, au răsărit nişte ochişori care se agită frenetic în toate părţile. Săgeţile din vârful limbilor ceasului de pe perete s-au transformat într-o pereche de ochi migdalaţi, care supraveghează, implacabili, cursul timpului. Două secunde mai târziu, întreg ceasul a devenit un iris verzui, cu o pupilă mare în mijloc. Din tavan atârnă sute de ochi, agăţaţi în fire ca de păianjen. De sub birou şi din colţurile întunecate ale camerei pândesc armate de ochi, care aşteaptă un singur semn, gata să atace. Tensiunea e insuportabilă, lampadarul din tavan clipeşte de două ori, se aude tema din Kill Bill şi...
Ea răspunde la telefon. Cubul s-a golit complet, şi sub scaunul ei zac aruncate o grămadă de hârtiuţe. A fulgerat, după care în tot cartierul s-a lăsat întunericul. Ea continuă să să se intereseze la telefon de starea tuturor cunoscuţilor, după cum consideră de cuviinţă. Şi de vreme, pentru că e un element esenţial pentru dispoziţia lor. Că bine zici. Ah, nu, eu aş fi preferat să plouă. Dar ieri a fost ziua ei şi a fost foarte dezamăgită să aibă parte de o vreme atât de tristă. Sper să nu fie aşa tot anul. Da, şi el ce a făcut? Aşa?
Între timp, ochii continuă să-şi aştepte momentul, ascunşi prin cele mai prăfuite colţuri ale creierului ei.

Păi, anjenii sunt nişte păianjeni nehotărâţi.

Photo by Nicola Roccatagliata

Cum ar fi dacă povestea întregii tale vieţi ar încăpea pe un geam aburit al unui tramvai, scrisă cu degetul arătător pe rânduri extrem de strâmbe? Eu... eu aş fi fata ce stă pe bancheta din faţa ta, cu părul cârlionţat de ploaie şi cu pistrui desenaţi cu o cariocă portocalie pe mâini. Şi nu mi-ar păsa absolut deloc de tine, fiindcă aş fi îngrijorată c-o să întârzii la meditaţii la mate, chiar dacă e duminică. Şi pistruii nici măcar nu i-aş fi observat, fiindcă îmi petrecusem toată dimineaţa subliniind ideile principale prin cine-ştie ce carte. Mda, asta într-o lume ideală, probabil. În cea reală, a trecut şi săptămâna asta, şi mă gândesc deja cum o să-i anunţ pe ai mei că... păi... ştiţi... mno, n-am trecut la mate. Deşi, cel mai probabil, ei ar afla înaintea mea.
Hmm. Nu. Aşa nu. Mai bine revenim la situaţia iniţială. Să zicem că mi-ar veni să strănut şi, căutându-mi frenetic pachetul de şerveţele, aş şterge cu cotul stâng o bună bucată din povestea ta. Tu n-ai mai avea cum s-o rescrii, fiindcă geamurile nu pot fi re-aburite imediat, trebuie să aştepţi. Şi, fiindcă m-aş simţi oarecum vinovată, m-aş oferi să aştept cu tine. Doar n-o să laşi povestea neterminată. De fapt, de mult mă gândeam cum ar fi să mă las purtată de vreun tramvai până unde are el chef să mă ducă, prin cartiere pe unde n-am fost niciodată, sau prin staţii cu nume amuzante, pe care nu le-am observat până acum. Şi tu stai în faţa mea, cu o mutră plictisită, şi te gândeşti probabil la lucrurile pe care trebuia să le faci în tot timpul ăsta. Ocupăm două locuri, şi nici nu ne gândim să fim politicoşi şi să le cedăm cuiva. Noroc că nu-i prea aglomerat la ora asta. Atunci eu scot din geantă o cariocă portocalie şi încep, conştiincioasă, să-ţi desenez şi ţie pistrui pe mâini. La început, te uiţi întrebător la mine, dar fiindcă eu nu dau niciun semn că mi s-ar fi părut normal să-ţi cer aprobarea, intri în joc şi începi să-mi împleteşti şnururile brăţărilor de la mâna dreaptă. Ne trezim în depou, iar vatmanul ne roagă frumos să coborâm dracului odată, că n-are chef să stea după noi toată ziua. Observăm că mici picături de apă s-au condensat din nou pe geam, aşa că ai putea să scrii din nou partea care lipseşte. Dar ar mai trebui să scrii şi despre tipa ciudată ce stătea în faţa ta, care ţi-a desenat pistrui pe mâini cu un marker. Şi cum v-aţi trezit în depou, şi cum... La naiba, unde să mai scrii atâtea lucruri? Deja ai acoperit tot geamul.
Nu, povestea nu e gata niciodată, şi nu ai timp s-o scrii acum. Să fii atent să cobori înainte ca tramvaiul să intre în depou, şi să nu calci prin prea multe bălţi dacă porţi tenişi de pânză. Şi pe mine lasă-mă în pace, că tre' să-nvăţ pentru bac.

'Boys don't cry.'

Photo by Amanda Keeys

Colegului meu de bancă îi curgea tot timpul nasul. Sânge din nas, adică. Prima dată când l-am văzut, stătea întins pe toată banca - deci şi pe partea mea - şi îşi apăsa cu o mână nara stângă. Nu avea niciodată şerveţele la el, deşi ştia că o să-i curgă iar sânge din nas, că doar se întâmpla în fiecare zi, cu o regularitate depăşită doar de cea a schimbărilor de look ale doamnei învăţătoare. Când mergeam cu el pe stradă, din ghiozdanul lui se auzea tot timpul apa sau sucul, sau ce-o fi avut acolo, legănându-se într-o sticlă. Sunetul ăla, când valurile, în loc să se izbească de mal, se sparg de nişte pereţi transparenţi-verzulii, iar atât pereţii, cât şi valurile, se învârt încoace şi încolo, în funcţie de bunăvoinţa proprietarului.
Nu mai ştiu cum se nimerise ca tocmai el să-mi fie coleg de bancă, dar o bună parte din ciclul primar mi-am petrecut-o în picioare, pe scaunul învăţătoarei sau în banca vreunui coleg absent, pentru că el acapara întreaga bancă, fără nicio urmă de remuşcare. La un moment dat, am început să cred că o făcea înadins. Cui nu i-ar fi convenit să stea întins pe o bancă întreagă, cu un pulover pufos sub cap, pe post de pernă, şi să viseze ore întregi la roboţei care se transformă în maşinuţe bionice care se transformă în roboţei?
Atunci am refuzat să-i mai dau vreun şerveţel dacă nu-mi dezvăluie secretul acestui surplus de sânge pe care îl arunca zilnic la coşul de gunoi, impregnat în fibra diverselor tipuri de batistuţe de hârtie cu miros de mentă pe care i le ofeream. Mi-a promis că o să-mi povestească după ore, în parcul de vizavi. Ne-am aşezat pe câte un leagăn, dar sunetul ăla încă se mai auzea, chiar dacă el nu mai avea ghiozdanul în spate.
După câteva minute, i-am adus aminte de promisiunea pe care mi-o făcuse. A zis că nu ştie nici el, dar că i se pare câteodată că venele nu i se mai umplu la loc, după cum li se întâmplă oamenilor normali după ce le curge sânge din nas. Într-ale lui rămânea loc liber, din ce în ce mai mult, iar sângele rămas avea loc să fugă în sus şi în jos. Atunci mi-am amintit că văzusem într-o reclamă, nu demult, că sângele e compus din ketchup şi vopsea roşie. Ne-am dus la el acasă, am luat două sticle de ketchup dulce şi le-am amestecat cu trei tuburi de tempera, în diferite nuanţe de roşu. Apoi i-am zis să stea în lumină, ca să văd cât sânge lipseşte din el, până unde e gol pe dinăuntru. Nu se vedea nimic, probabil avea pereţii prea groşi. El a zis că o să bea din amestec până n-o să mai poată, şi atunci o să ştie că s-a umplut.
A doua zi, n-a mai venit la şcoală. Şi nici a treia. L-am văzut abia peste o săptămână. Mi-a spus că nu mai are voie să stea cu mine. Dar nu mi-a mai cerut niciodată şerveţele, şi nici n-a mai stat întins pe banca mea. Aşa că eu am presupus că se vindecase, şi am fost foarte mulţumită de mine.

'Then you wait.'

Photo by Negateven

M-am oprit să-mi leg şiretul, fiindcă nu voiam să-l plimb prin toate băltoacele. Lângă piciorul meu am găsit un schelet de peşte, şi atunci mi-am amintit.
A fost odată ca niciodată o ploaie de vară.
Şi un copil, care avea un peştişor. Îl ţinea într-un bol de sticlă, şi îl hrănea cu urzici şi frunze de mentă puse la uscat pe o foaie de ziar deasupra şifonierului. Nu îi găsise încă un nume, fiindcă ploua foarte mult şi ideile lui zburdau prin băltoacele care acopereau jumătate din trotuar, dar cum nu ştiau să înoate suficient de bine, de cele mai multe ori erau prinse de rechinii vegetarieni din zonă.
Ploua fără oprire de câteva luni bune, şi peştişorul lui creştea într-o zi cât alţii în şapte, fără să-i pese că nu avea un nume. De fapt, tot ce făcea el era să crească. La început, încăpea într-o fiolă de apă sfinţită de popa de la parter în schimbul unei căni de zahăr, după care s-a mutat, pe rând, într-o eprubetă, un păhărel de ţuică, unul de vin şi o halbă de bere până s-a stabilit temporar în bolul de care vorbeam mai devreme. Cât timp a stat acolo, obişnuia să plângă ore în şir, până ce apa din bol dădea pe dinafară. A trecut şi peste faza asta, a redescoperit că viaţa e frumoasă şi a început să crească din nou. În două zile nu mai încăpea nici în bol.
Copilul i-a cerut tatălui său bani pentru un acvariu suficient de mare. Dar acesta, adică tac-su, speriat de ritmul în care creştea peştele şi de posibilitatea ca acesta să-l devoreze după modelul strămoşilor săi din timpuri biblice sau julesverniene, i-a cerut să scape de monstrul cu sânge rece pentru care jumulise de urzici şi mentă tot maidanul din faţa blocului.
Sfârşit tragic:
Copilul a luat bolul, a coborât cinci etaje şi jumătate, după care a depus cu grijă conţinutul său, adică inclusiv peştişorul, într-o băltoacă din faţa blocului. Acesta a început din nou să plângă, iar balta s-a revărsat, unindu-se cu cea de lângă ea. Amabili, rechinii din ea au venit cu o prăjitură, dornici să îl cunoască. Dar peştişorul tocmai îşi crestase aripioarele cu ajutorul unui ciob de sticlă găsit pe fundul bălţii. Simţind mirosul de sânge irosit, rechinii au uitat că erau vegetarieni, şi-au scos tacâmurile de peşte din husele care le protejau de praf şi l-au împărţit frăţeşte între ei, lustruindu-i apoi scheletul cu o cârpă din bumbac 100%.
Sfârşitul sfârşitului tragic.
Şi n-a mai plouat de atunci, până azi, când eu mi-am pus eşarfa pe cap şi am plecat să iau ziarul şi două eugenii, şi am găsit scheletul peştişorului, care şi-a adus aminte că îl chema Boris.
Iar eu am încălecat şaua bicicletei şi m-am dus acasă, unde mă aşteptai tu, cu ciocolata cu mentă pe care tocmai o desfăcuserăm.

'It don't mean a thing (if it ain't got that swing).'

Photo by André Madeira Cortes

De obicei, asculta muzică la căşti în timp ce se ducea undeva sau se-ntorcea de acolo. Îşi punea player-ul pe shuffle şi-şi vedea de drum. Cel mai tare îl enervau camioanele care treceau cu zgomot pe lângă el, împiedicându-l să audă altceva decât linia bass-ului. După ce investi într-o pereche de căşti care-i acopereau jumătate de cap şi-l izolau complet de exterior, şi astea încetară să-l mai aducă în lumea reală. Hoinărea prin oraş ore în şir, trăind tot felul de bucurii, frustrări, depresii, şi mai ales ritmuri. Ritmul era totul. De la blues la punk, trecând prin rock 'n' roll şi tango, ritmul era cel care-i dicta bătăile inimii.
Încetul cu încetul, îşi adaptă ritmul paşilor după cel al muzicii. Făcea paşi mari şi săltaţi când în urechi îi susura Angela McCluskey, paşi deşi şi apăsaţi când Johnny Rotten îşi răcnea refuzul de a lua de bună o lume prost construită. Fiecare piesă îşi avea ritmul ei special, care îi pulsa în vene, transmis prin firele lungi şi negre direct în creier, ca o perfuzie.
Oamenii începuseră să-l considere un ciudat singuratic, dacă nu de-a dreptul nebun, dar îl lăsau în pace, fiindcă nu deranja pe nimeni. E drept că odată a fost nevoit să o calce pe o doamnă pe picior, fiindcă şi-l aşezase exact acolo unde ritmul îi dicta să şi-l pună pe al lui. Şi, când ajungea la un semafor, trebuia să-şi oprească muzica, fiindcă nu mai era în stare să stea pe loc. Dar de obicei circula pe străduţe înguste şi singuratice, fără semafoare. Şi ritmurile continuau să-i conducă paşii, nici nu conta încotro, atâta timp cât muzica nu se oprea.
Mic-mare-mic-mic-mare-mic-mic. Mare-mic-mic-mare-mic-mare-mic.
Într-o seară, întorcându-se de la cinema, o asculta pe Ella Fitzgerald, şi făcea paşi mari şi egal depărtaţi, cu lungimea de aproximativ 0,85 metri. Văzu maşina care se năpustea spre el încă de când pusese piciorul pe asfalt, dar nu avea ce face. Trebuia să-şi urmeze inima încotro i-o duceau paşii. Avea de ales între a face un pas greşit şi a se încrede în ritm.
Ella n-avea nici o vină, şi el nici atât. La o adică, ritmul era tot ce conta.

r-e-s-t-e-c-p

Photo by Derafa

Piticul uitase să se radă sub braţ, dar asta nu-l opri să se dezbrace în pielea goală şi să sară în fântâna arteziană din centrul oraşului. O respectabilă doamnă, de o vârstă respectabilă îi ceru cu tot respectul de care era în stare să se radă data viitoare, fiindcă arăta absolut dezgustător. Piticul îi spuse să-şi vadă de treabă, fiindcă întregul lui corp era acoperit cu păr, deci ce diferenţă ar fi făcut câţiva centimetri pătraţi în plus sau în minus? Doamna începu să înjure ca un marinar şchiop de ambele picioare, îşi strânse şi mai tare mânerele poşetei şi plecă în viteză. 

"Start wearing purple, wearing purple
Start wearing purple for me now
All your sanity and wit, they will all vanish, I promise
It's just a matter of time." 

Asta fredona piticul în timp ce făcea duş, cântecul cel mai persecutat pe nedrept din istoria omenirii.

Baba cea isterică se întoarse trăgându-l după ea pe un poliţist care avea şapca pusă strâmb. Poliţistul trăgea după el o cosmeticiană care trăgea după ea un pachet imens de benzi de ceară rece.

Piticul se holba la ciudata procesiune care se îndrepta spre el. În câteva fracţiuni de secundă, poliţistul îl extrase din fântână, îl înveli într-un prosop mare, bleu şi pufos, îl şterse grijuliu de fiecare picătură de apă, după care baba îl apucă de mâini, poliţistul de picioare, iar cosmeticiana începu să-i smulgă toată blana de pe corp, începând cu zona axilelor. Când operaţiunea luă sfârşit, îl dădu pe pitic, care era roşu ca un rac, cu ulei de bebeluşi pe tot corpul, pocni din degete şi se risipi în aer. Poliţistul îşi privi chipul nedumerit în apa fântânii, îşi aşeză şapca în poziţia regulamentară, după care smulse poşeta vintage a babei şi fugi cu ea. Baba începu să urle, apoi se resemnă amintindu-şi că el e singurul poliţist din zonă şi că n-are cine altcineva să-i vină în ajutor. Şi într-adevăr, poliţistul apăru după câteva minute, încă gâfâind în urma efortului. O conduse politicos pe doamna din care numai vârsta mai rămăsese respectabilă la secţie şi o rugă cu tot respectul să facă portretul hoţului. Din nefericire, ea habar n-avea să deseneze, aşa că mâzgăleala de pe hârtia ei semăna frapant cu piticul. Poliţistul îl recunoscu şi se îndreptă în grabă spre fântână ca să-l aresteze dar, tot din nefericire, piticul se dusese înapoi acasă la el, unde dormea ca un copilaş proaspăt îmbăiat şi epilat pe tot corpul.

Morala? Apa trece, pietrele rămân.

Poveste de adormit copiii tonți.

Photo source unknown

Înghiţi ultima bomboană cu lichior de vişine din cutie, după care se spălă pe dinţi, stinse veioza în formă de buburuză cu ochi negri şi închise ochii.
Uitase să acopere ferestrele cu dragile ei draperii verzi, aşa că soarele îi intră în ochi încă de pe la 7, dar refuză să-i deschidă şi-şi îndesă perna pe cap. La 7 şi un sfert, când se auzi Oda Bucuriei din turnul primăriei, ea tâşni ca apucată din pat, smulse cearşafurile, deschise larg uşile şifonierului, intră pe jumătate sub pat, scoase toate sertarele biroului, goli pe covor conţinutul rucsacului care aştepta într-un colţ, dar degeaba. Nu găsi nici urmă din ceea ce căuta. Resemnată, deschise geamul, şi de pe pervaz căzură lângă calorifer trei degetare nou-nouţe.
Dintr-un salt ajunse în pat şi începu să sară, la început mai încet, ca să nu sperie arcurile, apoi din ce în ce mai tare, până ajunse cu mâinile la zece centimetri de tavan. Agăţându-se de lustră, coborî graţios pe birou. Scutură, mai mult din obişnuinţă, cutiuţa cu pereţi transparenţi care atârna din tavan, dar din ea nu ieșiră decât câteva fire de praf obişnuit, din felul acela care se află tot timpul pe mobilă indiferent cât de des l-ai şterge. Ridică din umeri resemnată, îşi dădu jos papucii de casă şi se încuie în baie.
De câteva săptămâni, în fiecare noapte avea un vis ciudat, în care nişte băieţi îmbrăcați în frunze făceau tumbe prin aer, înconjuraţi de nişte licurici multicolori şi de puf de păpădie. Se trezea în fiecare dimineaţă cu senzația clară că cineva se ascunde în dormitorul ei. Întorcea camera pe dos ca pe un buzunar, dar nu găsea nimic care nu ar fi fost acolo în mod obişnuit. Totuşi, din când în când se întreba de unde au apărut atâtea cămăşi albe de noapte în dulapul ei, cum de îşi amintea atât de bine toate poveştile pe care le citise când era mică, de ce nu mai era praf de zâne în cutiuţă şi unde îi dispăruse umbra. Se trezea făcând tot felul de lucruri bizare, fără să ştie de ce şi la ce bun. Hotărî ca în seara aceea să stea trează, prefăcându-se doar că doarme, şi să urmărească dacă într-adevăr se întâmplă ceva ciudat în camera ei. Apoi îşi puse o rochie cu buline verzi şi se duse la ora de fizică, fiindcă era vineri, 13.
Seara, după ce prietenii cu care se uitase la nu-ştiu-ce film cu pirați plecară, deschise o nouă cutie cu bomboane, îşi puse o cămaşă de noapte, deşi de obicei purta un tricou, ţopăi pe balcon ascultând Adam Green la căşti, stinse becul în baie, trase draperiile şi începu să-şi spună o poveste. Îşi aduse aminte la timp că hotărâse să nu doarmă noaptea aceea, şi din fericire somniferul nu apucase încă să-şi facă efectul. Aşteptă aşa câtva timp, fixând steluţele fosforescente lipite pe tavan, până când surprinse o mişcare în faţa geamului. Era umbra ei, care tocmai încerca să se strecoare pe geam afară. O prinse de-un picior, iar aceasta împinse cutiuţa de deasupra lor, golind tot praful peste amândouă. Apoi, cu forţe proaspete, ţâşni la dreapta şi apoi în sus, târându-şi după ea stăpâna, care nu voia să-şi piardă umbra din nou.
Era o noapte senină, aşa că nu avură nici o problemă în a localiza luminile aeroportului de lângă steaua C.H.1771. Acolo, umbra reuşi să se smulgă din mâinile ei şi se pierdu în depărtare. Ea se uită nedumerită în jur şi văzu o Zebră Roz cu un carton pe care scria „Oraşul Fantomelor e locul unde vei regăsi tot ce n-ai pierdut încă”. Îi spuse în limbajul semnelor că umbra ei fugise, iar Zebra Roz se dădu de trei ori peste cap şi se transformă într-o Zebră verde, care îi spuse să îl urmeze. „Ghost Town a fost creat după o idee a unei firme din Austria, este deschis tot timpul anului şi prima vizită este absolut gratuită. Orice este permis, cu excepţia folosirii cuvântului deci.”, spuse, cu un puternic accent german, Zebra care era din nou Roz. Ea se prefăcea doar că ascultă, aşteptând sfârșitul discursului monoton, când observă că Zebra dispăruse. Se uită în stânga, dar nu era acolo, se uită în sus, dar nici acolo nu era, nici în faţa ei şi nici în spate. Fu oarecum dezamăgită, fiindcă îi promisese c-o s-o ajute să-şi găsească umbra, și-apoi o abandonase ca să-și ia prânzul la MacDaisy's, probabil.
Dar ea uitase să caute şi în dreapta ei, şi tocmai acolo se ascundea Zebra cea Roz şi păroasă. Văzu un moşuleţ cu păr verde care vindea vată de zahăr şi îşi cumpără un fuior cu gust de lămâie. În loc de băţ, bătrânelul înfăşură vata pe braţul drept al Zebrei cele verzi, iar cum amândouă aveau aceeaşi culoare, ea muşcă din greşeală din braţ, crezând că e vată, fiindcă aveau aproximativ acelaşi gust. Un sânge albastru închis începu să curgă, iar ea se sperie şi încercă să-şi aducă aminte măsurile de prim ajutor pe care le învăţase în clasa a VII-a când colegii făceau experimente pe ea la concursul „Sanitarii pricepuţi”. Din fericire, avea la ea cravata cu sigla şcolii, fără de care nu mai pleca niciunde de când avusese media la purtare -16,99, şi o folosi drept garou, apoi înfăşură totul cu pânze lipicioase de păianjen, care se găseau peste tot. Zebra leşinase, iar moşuleţul o ajutase să o aşeze pe o bancă. Îşi găsi şi ea o bancă în apropiere şi aşteptă să se trezească.
Atunci când Zebra care îşi revenise la culoarea sa normală se trezi, îl văzu pe Dracula îndreptându-şi proteza nou-nouţă şi ascuţită asupra venelor lui, care abia începeau să se vindece. Începu să urle şi să bată din picioare, cerând vată de zahăr, până când îşi dădu seama că stătea pe o bancă în trenuleţul groazei şi că toţi monştrii erau legaţi de tavan şi se zbăteau neputincioşi. Ea râdea de pe banca vecină şi îl trăgea pe bătrânul doctor Frankenstein de barbă, sub privirile amuzate ale namilei ăleia într-atât de singure că nici măcar n-avea un nume. Zebra sări în vagonul ei şi începu să râdă şi el, când se auzi sunând un ceas. Lângă ei ateriză umbra ei, care o apucă de mânecă şi o depuse în faţa geamului. Ea uită să tragă draperiile la loc şi se aruncă în pat, hotărâtă să nu mai mănânce atâtea bomboane cu lichior şi să nu mai piardă nopţile prin Neverland-urile altor oameni.

Pentru Zebra cea Roz, care chiar există şi care primeşte dedicaţie fiindcă a contribuit la mirifica asta poveste (lipsită de cea mai mică urmă de mind tricks, pe cuvânt).

'Everything in its right place.'

Photo source unknown

Dormi. Fără vise, fără fantezii, fără depresii, fără nimic. Pur şi simplu dormi. Nu mai e nevoie să numeri oi fiindcă eşti deja una dintre ele.
Când te trezeşti, arunci o privire în jur, vezi că totul e absolut la fel ca şi acum două zile, aşa că nu e nici o problemă dacă mai dormi câteva. Nimeni nu îţi simte lipsa, ţie nu ţi-e dor de nimeni şi nu ai nevoie de nimic atâta timp cât dormi.
Într-o zi, ai deschis un ochi şi ai descoperit că te mutaseră într-o altă cameră. După care l-ai deschis şi pe celălalt şi ţi-ai dat seama că era tot camera ta, numai că vopseaua de pe pereţi se scorojise, era praf peste tot şi patul era nefăcut de luni de zile. Ai văzut oglinda, dar era acoperită cu un strat gros de praf şi arăta atât de bine încât ai zis că neapărat trebuie să-i faci o poză. Părul îţi atârna până la talie, iar unghiile nu-ţi mai erau pictate cu ojă roşie şi verde, deşi pierduseşi jumătate de oră pentru ele cu o seară înainte.
Ai ieşit pe coridor, îndreptându-te spre baie, dar nici ea nu mai era acolo unde ţi-o aminteai. Nu mai era hârtie igienică şi se făceau reparaţii, pentru că apa curgea puţin ruginită. Te-ai îndreptat spre bucătărie, dar frigiderul era gol şi nu erau vase murdare în chiuvetă. În camera alor tăi nu mai erau decât pereţii, şi atunci ţi-ai dat seama că se mutaseră altundeva.
Dintr-o dată te-ai simţit foarte obosit şi te-ai dus să te culci din nou.

Pătrăţele verzi.

Photo by Kenny

Ea era o fată prea înaltă şi prea slabă pentru vârsta ei, dar asta nu o scutea de căratul celor 48 de cărţi de care avea nevoie în fiecare zi. Venea de la şcoală, soarele o bătea în cap, şi nu mai voia nimic decât să stea jos undeva.
El era un băiat prea scund şi puţin cam plinuţ pentru vârsta lui, şi sărea într-una după cireşele coapte de pe crengile care atârnau pe marginea drumului, dar nu ajungea niciodată la ele. Şi nu păreau deloc acre.
Zări parcul. O bancă liberă, pregătită special pentru ea. Se năpusti asupra ei, îşi aruncă geanta cu cărţi cât colo şi se întinse cât era de lungă, închise ochii şi respiră pentru prima dată în acea zi.
Nici o cireaşă. Poate că totuşi erau acre. Dar obosise tot încercând să prindă crengile, aşa că parcul pe lângă care trecea îi oferi şi lui o bancă pe care să poată respira adânc. În drum spre ea, călcă pe castelul de nisip al unui copil, care dispăru pe loc fără să lase altceva în urma sa decât un nor de praf care îl urmări până la bancă, după care se împrăştie în aer.
În jurul ei toate băncile erau ocupate de îndrăgostiţi, încălecaţi doi câte doi, fiecare încercând să absoarbă cât mai mult din fiinţa celuilalt. Nu se simţea ciudat singură în mijlocul lor fiindcă ştia că nu aşteaptă pe nimeni.
Întins pe bancă, îşi trase răsuflarea. Uitându-se în jur observă că oamenii circulau în perechi, îmbrăţişaţi şi împliniţi. Se simţea ciudat între ei fiindcă simţea că aşteaptă pe cineva.
Bătea vântul şi simţea că o dor sinusurile (de fapt, doar unul dintre ele, dar nu ştia niciodată care anume, aşa că dădea vina pe amândouă). Fără să se ridice, îşi întinse mâna către geantă, scoase o eşarfă verde cu pătrăţele albastre şi şi-o înfăşură în jurul gâtului. Şi deodată se simţi ca şi cum cineva i-ar turna nisip în urechi, în nas, peste ochii închişi, pe care îi deschise imediat din reflex, dar nu văzu pe nimeni nimeni, şi nu găsi nici o urmă de nisip în părul ei sau sub unghii. Pe lângă ea trecu o doamnă bătrână cu un câine negru care purta o lesă din stofă albastră cu pătrăţele verzi. Uitându-se după ei, văzu în spatele ei o bancă pe care nu o observase înainte. Pe ea era lungit un băiat.
Dintr-o dată vântul bătu mai tare, înfăşurându-l cu nişte frânghii nisipoase. Se întinse pe bancă, încercând să-şi explice senzaţia, iar frânghiile îl legară de scânduri, lăşându-l incapabil să-şi mişte vreun fir din părul destul de lung şi cârlionţat. Căzu într-un fel de vis fără somn sau un somn fără vise. Deschise ochii pentru o ultimă oară şi văzu cum o fată se ridică brusc de pe banca din spatele lui, despre care nu-şi amintea să fi fost acolo şi înainte, şi se îndreaptă hotărâtă spre el.
Îi spuse, pe cel mai degajat ton posibil, celui care părea că visează, deşi avea ochii închişi: Scuză-mă, dar de ce-ai aruncat cu nisip pe banca mea? Mi-a intrat în ochi şi nu port ochelari încă.
Spune ceva, aha, nisip, bancă, ochelari. Nici eu nu port, dar mi-am cumpărat săptămâna trecută nişte ochelari negri, rotunzi, din ăia gen John Lennon, atâta doar că ceva mai mari, ştii?
Oare chiar doarme? Văzu că i se deschid ochii, unul câte unul, încetişor, geană după geană. Se uită la ea într-un mod ciudat. Ştii ce, omule, nu e destul că-mi arunci nisip în nas, mai ales acum când am alergie la polenul ăsta care tot plouă de prin copaci, acum nici nu mă bagi în seamă când vorbesc cu tine.
Mda, urăsc albinele. Ce comodă e banca asta. Brusc, văzu ceva, ceva strălucitor, având o nuanţă sublimă de roşu, ceva viu, ceva al lui. Se smulse din îmbrăţişarea aspră a frânghiilor şi se aruncă în gol. Din fericire, îşi aduse aminte la timp de fata care rămăsese lângă banca lui, pe care pusese stăpânire deja şi pronunţă cuvintele după care tânjise de atâta timp: Pot să mă urc pe banca ta să culeg două cireşe?
Ea îl auzi, ca prin ceaţă, de pe banca ei (sau a lui?) şi îi răspunse că da, cu condiţia să îi aducă şi ei două. El coborî de pe bancă peste cinci minute, cu buzunarele pline de cireşe suculente.
Ea râse când el îi puse câte o pereche după urechi. El râse când ea îi oferi o cireaşă pe care o curăţase deja de sâmbure (dar care de fapt avea un vierme). Amândoi râseră când viermele fu înşfăcat de pe spătarul băncii de către o vrabie (sau o altă specie de pasăre la alegere) imediat după ce el îl depusese acolo cu grijă (aveau un umor sadic amândoi).
Făcură calcule câte căni de ceai or să poată face din codiţele cireşelor, care zăceau acum aranjate într-o ordine nefirească sub bancă. Făcură planuri câţi cireşi or să iasă din sâmburii pe care îi vor semăna în faţa ferestrei camerei lor din casa părinţilor.
Şi deodată o pală de vânt impregnat cu nisip îi lovi pe amândoi în plină faţă. Ea începu să strănute, el începu să bată aerul cu palmele ca şi cum nu ar fi putut respira, dar ea era mult prea ocupată încercând să-şi reţină lacrimile în timp ce îşi căuta batista, iar el nu o putea ajuta să o găsească fiindcă îşi pierduse ochelarii.
Când vântul încetă, ea îi zise: Îmi pare rău, dar eşti mult prea mic pentru mine.
Când îşi găsi ochelarii şi batista, el îi spuse: Îmi pare rău, dar eşti mult prea mare pentru mine.
Se ridicară în acelaşi timp, ea îşi luă geanta, el îşi luă codiţele de cireşe şi fiecare se îndreptă spre cealaltă parte a lumii.
Băncile începură să râdă ca tâmpitele, iar fostul castel de nisip se holba la ele fără să înţeleagă nimic, asta pentru că era încă în reconstrucţie.