O, CHIar aşa?

Photo by Miika Leppänen

Ea trasează linii pe o foaie albă, pătrată, pe care o ţine pe genunchiul stâng. Liniile ei n-or să poată fi niciodată drepte, oricât s-ar strădui, pentru că foaia se îndoaie atunci când trece de genunchi, şi creionul alunecă pe hârtie. Se opreşte, aruncă sub scaun creionul şi foaia şi culege telefonul de pe birou. Ar vrea să ştie cum a fost, cum s-au descurcat, dar nu-l lasă să sune decât de patru ori, fiindcă mai mult i se pare nepoliticos. Nu o sună nimeni înapoi. Presupune că or fi având treabă. Nu insistă.
Rubrica meteo a ziarului de sub scaun îi promite averse reci şi temperaturi de maxim 17 grade, dar afară nu e nici urmă de nor, aşa că preferă să stea înăuntru, cu draperiile trase, şi să-şi imagineze că totuşi plouă şi că dentista ei n-o să fie prea supărată când o să vadă că iar i-a sărit o plombă în timp ce mesteca o bomboană mentolată. Extrage o nouă bucată de hârtie albă din cubul de pe birou şi începe să traseze alte linii. Când nu mai are loc, o aruncă şi pe ea sub scaun şi ia alta. De undeva îi cântă Son House, dar atât de încet încât sunetul e complet acoperit de scârţâitul creionului ei pe hârtie.
A început să deseneze ochi, de toate felurile, plasaţi în cele mai neobişnuite locuri. Apar ochi peste tot, în loc de roţile unui tren, de frunzele unui copac, pe post de dinţi ai unui dinozaur. Paletele ventilatorului se rotesc în jurul unui ochi uriaş, perfect rotund. În orbita Pământului miniatural de pe dulap se învârteşte un glob ocular enorm, care studiază minuţios camera, în toate detaliile ei. Pe unghiile ei, proaspăt pictate cu roşu, au răsărit nişte ochişori care se agită frenetic în toate părţile. Săgeţile din vârful limbilor ceasului de pe perete s-au transformat într-o pereche de ochi migdalaţi, care supraveghează, implacabili, cursul timpului. Două secunde mai târziu, întreg ceasul a devenit un iris verzui, cu o pupilă mare în mijloc. Din tavan atârnă sute de ochi, agăţaţi în fire ca de păianjen. De sub birou şi din colţurile întunecate ale camerei pândesc armate de ochi, care aşteaptă un singur semn, gata să atace. Tensiunea e insuportabilă, lampadarul din tavan clipeşte de două ori, se aude tema din Kill Bill şi...
Ea răspunde la telefon. Cubul s-a golit complet, şi sub scaunul ei zac aruncate o grămadă de hârtiuţe. A fulgerat, după care în tot cartierul s-a lăsat întunericul. Ea continuă să să se intereseze la telefon de starea tuturor cunoscuţilor, după cum consideră de cuviinţă. Şi de vreme, pentru că e un element esenţial pentru dispoziţia lor. Că bine zici. Ah, nu, eu aş fi preferat să plouă. Dar ieri a fost ziua ei şi a fost foarte dezamăgită să aibă parte de o vreme atât de tristă. Sper să nu fie aşa tot anul. Da, şi el ce a făcut? Aşa?
Între timp, ochii continuă să-şi aştepte momentul, ascunşi prin cele mai prăfuite colţuri ale creierului ei.