Partea a doua: ea, sau despre ispitele artei cu A mare.

Photo by Nacktschnecke

El stă în primul rând, ca de obicei, așteptând ridicarea cortinei. În apogeul carierei, soţia lui va susţine un monolog, scris special pentru ea de către unul dintre cei mai celebrați dramaturgi ai momentului. Timp de o oră și jumătate, șase sute de oameni se vor afla cu totul în puterea ei, vor fremăta odată cu ea, vor cădea și vor renaște odată cu ea, după care se vor îndrepta năuciți spre ieșiri, complet epuizați, cu respirația tăiată. A doua zi, ziarele se vor întrece în elogii, care mai de care mai exaltate și efervescente. Și pe bună dreptate, le merită întru totul. Atunci când urcă pe scenă, se transformă pe deplin, devine o zeiță în fața adoratorilor ei, și în același timp sacrificiul uman prosternat la picioarele tronului. Ar fi destul să mişte un deget doar, şi întregul public și-ar sfâșia beregatele fără să clipească. Cu el în frunte.
Luminile se sting, și cele două jumătăți ale cortinei se dezlipesc încet, binevoitoare, lăsând să se vadă scena dezbrăcată de orice fel de decor. Ea stă în mijloc, cu mâinile în buzunare și spatele spre sală. Pare atât de fragilă, încât e foarte greu să-ți imaginezi ce va urma. E greu să-ți închipui că într-o femeie atât de micuță și fragilă poate clocoti o asemenea forță, o voce ca de tunet și în același timp dulce ca un abur, te învăluie și-ai vrea să nu-ți mai dea drumul niciodată. Da, a început piesa, ea se întoarce încet și-și ațintește privirea hipnotizantă direct asupra lui, îl sfredelește până în adâncuri, cea mai desfătătoare tortură pe care și-o poate imagina.
Într-o clipită, îl lovește cea mai strălucitoare idee, îl trântește la pământ de-a dreptul, se cutremură din tot trupul și clipește năucit. Va scrie cel mai strălucitor roman al deceniului, acum totul începe să aibă sens. Ea nu își ia ochii de la el, tandră, amenințătoare, consolatoare, înțelege tot, îl condamnă și îl adoră. Gândul continuă să încolțească, planul întreg se desfășoară în mintea lui, o trilogie întreagă prinde ramuri, ba nu, șapte volume abia dacă-i vor fi de-ajuns. Va ajunge acasă și va începe să scrie, da, a meritat să aștepte atât, va face istorie, nimeni n-a mai văzut așa ceva. Contururile devin din ce în ce mai clare, pagini după pagini se scriu parcă de la sine. Copleșit, nu îndrăznește să-și desprindă privirea dintr-a ei, ține în palme ceva atât de grandios și inimaginabil de fragil. Trebuie să scrie, în orice secundă comoara i se poate strivi de podea ca un acrobat pe sârmă, deasupra cuştii leilor. Ea îl ațintește cu disperare și plânge, trebuie să-și salveze gândul cu orice preţ, dar nu găsește prin buzunare nici măcar un capăt de hârtie. Ea îl privește cu reproș, cântă, zglobie și sălbatică, moare, toate luminile se sting. Pentru un moment, nu îndrăzneşte nici să respire. Totul îi e clar, totul are sens, cele șapte romane sunt șlefuite până la ultimul semn de punctuație în mintea lui. Fericit, se ridică în picioare și începe să aclame, într-un glas cu ceilalţi. Luminile se aprind din nou, ea tresaltă în fața mulțimii, epuizată și fericită. Le mulțumește cu o voce gingașă, și sala întreagă se cutremură sub ropotele aplauzelor. El face un pas înainte și îi oferă un buchet de trandafiri, ea se înclină și îi mulțumește, cu o sclipire jucăușă în ochi. Vuietul ovaţiilor se potolește abia după un sfert de oră și publicul începe să se îndrepte, încă nesătul, în direcția ieșirilor.

Teoria percepţiei iniţiale aplicată în geometrie.

Photo by Agnieszka Naglik

un con fanfaron
o sferă austeră
o elipsă egoistă
un pătrat aristocrat
un romb vagabond
un cilindru ipohondru
o prismă cu charismă
un trapez cam obez
o piramidă prea timidă
un cerc tare alert
un hexagon foarte afon
şi un cub într-un tub

Interludiu 541: Werther's original.

Apăi degeaba, uită-te şi tu, că tăt să-nvârte şi tăt pătrat îi!

Interludiu 785: Nu pleca niciodată la mare în tenişi.

Învăţ în fiecare secundă câte ceva nou. La naiba, îmi place atât de mult să-nvăţ chestii, încât le uit pe toate în momentul imediat următor, doar ca să-mi pot oferi plăcerea de-a le învăţa încă o dată.

'The next time I'm in town.'

Photo by Juha Roisko

Cei mai mulţi dintre oameni îşi fac socotelile atunci când sunt pe cale de a termina ceva, trag o linie lungă şi trec la următorul nivel. Eu trag linii când mă trăsneşte, peste tot, atât orizontalele de toate zilele, precum şi oblice într-o ureche, şerpuite alunecoase şi mai ales punctate (am mai spus că am o pasiune aproape bolnăvicioasă pentru puncte, nu?), aşa că bilanţurile mele seamănă mai degrabă cu modelul pe care-l lasă pe covor bocancii mei verzi când intru val-vârtej în casă dup-o ploaie.

Aşa, acum că am reuşit să-nghesui şi metafora de grădiniţă absolut obligatorie, pot să trec la subiect. Mi s-a sugerat în ultima vreme, prin diverse metode mai mult sau mai puţin subtile, cum că ar fi momentul să las leneveala şi să mă apuc şi eu, în sfârşit, de ceva. La un moment dat, au devenit atât de frecvente à-propos-urile astea, că a început să mi se strecoare pe la ceafă senzaţia că poate, cine ştie, toţi oamenii ăştia or fi având dreptate, fiind atât de mulţi şi de vehemenţi.

Deci mă apuc să fac o listă. Cu numere şi tot ce trebuie, treabă serioasă. Cu ce am făcut eu în ultima vreme, în ordine aleatorie, pe măsură ce-mi aduc aminte:

1. Am tras mâţa de coadă. Cu fermitate şi fără pic de implicare emoţională, aşa cum se cuvine. Ignorându-i urletele sălbatice.
2. Am tăiat frunză la câini. Tone întregi. Şi nu cu toporul sau în vreun robot de bucătărie, ci în modul tradiţional, cu forfecuţa de unghii.
3. Am umblat după ploape. Peste tot. N-a rămas colţişor pe care să nu-l fi cercetat. Nu le-am dat încă de urmă, ce-i drept, dar intenţionez să reiau investigaţia.
4. Am frecat mentă. Cu atâta dedicaţie că mi s-au format băşici în palme. Le-am îndurat cu stoicism şi nu m-am plâns nimănui.
5. Am păzit generaţii întregi de boboci şi-am păscut roiuri de muşte. Nu mi-a scăpat nici una de sub privirea mereu vigilentă. 
6. Mi-am omorât timpul. Cu un profesionalism desăvârşit, fără să mă las înduplecată de patetismul cu care-şi invoca nevasta iubitoare şi copilaşii lipsiţi de sprijin.
7. Am ars gaz. De cea mai bună calitate, în cantităţi care au format la un moment dat un nor imens de fum verzui în jurul casei mele, abia se mai vedea.
8. Am păzit drumul. Nimeni n-a trecut de mine, vă asigur eu, indiferent la ce metode ar fi apelat. 
9. Am târnosit mangalul. În aşa hal încât nici cel mai iscusit detergent din lumea asta nu i-a mai putut da de cap.
10. Am căscat gura. Şi nu doar cât o şură, asta poate s-o facă oricine. Am căscat gura la soare, la lună, la stele, şi ele toate s-au speriat şi-au alunecat înăuntru. Le-am scuipat afară, prea mult praf pentru gustul meu.
11. Am umblat după cai verzi pe toţi pereţii din lumea asta, şi pe încă vreo duzină din cealaltă. I-am luat cu japca pe câţi am putut, şi-am adunat o herghelie de toată frumuseţea. Între timp au tulit-o, ceea ce-nseamnă că iar trebuie să m-apuc de treabă.
12. Am păscut vântul. Să-l vedeţi ce durduliu era când m-am despărţit de el, în cele din urmă, cât de tare se ataşase de mine... Se vede că mi-am făcut datoria cum trebuie.
13. Am bătut ceamburul. Hm, nici eu nu mai ştiu ce-nseamnă exact, dar sunt convinsă că m-am ocupat şi cu asta la un moment dat, şi că mi-am dus la bun sfârşit obligaţia, după cum îmi stă în fire.

Hm, nici nu-mi imaginam să fie atâtea, şi încă aş mai putea găsi câteva, dacă stau să mă gândesc. Şi voi mai aveaţi îndrăzneala să-mi reproşaţi că nu fac nimic, când n-am avut un singur moment liber? 
Ah, de acum pot să mă bucur de odihna pe deplin meritată.

Pe de altă parte, oile negre mănâncă mai puțin decât cele albe.

Photo by Vasilis Lotsios

S-a trezit într-o zi cu gândul că de fapt el nu exista. Că lumea aia pe care o vedea în fiecare zi nu exista nici ea. Că tot în jurul lui era decorul în care-și regiza visele un uriaș. Nici măcar un uriaș adevărat, un pui de uriaș. Știa cum îl cheamă, Aran.
Aran se îmbăta des în ultima vreme fiindcă vara era pe sfârșite și zilele se scurtau. Lui Aran îi era frică de întuneric, deci dormea din ce în ce mai mult. Așa că și visa din ce în ce mai mult și mai urât.
El, nenea ăsta de care vă zic, avea senzația că dintr-o dată i se întâmplă tot felul de lucruri. Dintr-o dată, adică toate la un loc. Care ciudate rău, care ciudate bine. Fără să le poată găsi vreo explicație logică. Ar fi dat vina pe ghinion, ar fi zis că-i chestie de noroc, de soartă, de așa-i viața, dar nu credea în niciuna dintre astea. Și-atunci l-a descoperit pe Aran.
Aran nu știa de asta. Își vedea mai departe de treburi. Își înnoia proviziile de gin în fiecare joi, și niciodată nu-i ajungeau până săptămâna următoare. Își căptușise geamurile cu hârtie neagră, ca să nu râdă ceilalți că doarme cu lumina aprinsă. Nu-și dădea seama că din cauza asta era întuneric și ziua, și dormea tot timpul, să nu trebuiască să înfrunte bezna.
El nu știa ce-i mai trist, că nu există decât în visele unui personaj ce nu există decât în visele altora, sau că până și personajul ăsta nu-l visa decât atunci când era beat. În orice caz, îl ura pe Aran, fiindcă el era de vină pentru tot.
Aran habar n-avea de toate frustrările lui. Lui Aran nu-i păsa de frustrările nimănui, de fapt. Îi făcea destule probleme propria lui frică de întuneric, de care începea să-i fie jenă. Creștea, ce naiba. Era aproape un uriaș. Cum să ai pretenția să te respecte toată lumea, ca pe un uriaș înfiorător și nemilos ce te afli, când ți-e frică de întuneric? Ar fi destul să stingă becul și dintr-o dată ai începe să te smiorcăi.
El înțelegea, la o adică. Trecuse și el prin anumite momente. E drept că acum nu mai știa dacă se-ntâmplaseră de-adevăratelea sau erau rezultatul vreunei mahmureli de-a lui Aran. Dar în fine, trecuse pe-acolo, totul îi păruse al naibii de real. De-asta îl înțelegea până la un anumit punct, simpatizase cu el chiar. Dar acum se cam săturase. Hotărî să-l forțeze pe Aran să se maturizeze.
Aran s-a trezit într-o dimineață, mahmur ca de obicei. Becul se arsese și asta îi crea o senzație de nesiguranță, totuși parcă nu chiar ca pe vremuri. A desfăcut un colț al hârtiei de pe geam. Atâtea stele nu văzuse niciodată în oraș. A stat, s-a holbat la întuneric până a răsărit soarele și s-a maturizat, oh da, a crescut într-o zi cât alții într-o mie, i-au rămas toate hainele mici și a trebuit să-și cumpere altele, așa că n-a mai avut bani de gin.
Fiindcă Aran nu visa niciodată fără să se îmbete, el n-a mai apucat să afle că avusese dreptate și că nu exista de fapt. Ceea ce a fost probabil spre binele lui, fiindcă s-ar fi îmbătat și el, iar lui Aran ar fi început să i se întâmple chestii ciudate. Și Aran nici măcar nu știa cum îl cheamă, ceea ce ar fi creat o groază de încurcături cu privire la cine pe cine visa.
Așa că până la urmă a fost mai bine așa.

3, 2, 1 - suflă!

unu' fuge ca nebunu'
doi se zbenguie-n noroi
trei plicuri de ceai de tei
patru merg la psihiatru
cinci se scarpină-n opinci
șase plombe de mătase
șapte ore pân' la noapte
opt brioșe cred c-am copt
nouă zile de când plouă
zece grade și mi-e rece

Și l-au întâmpinat cu tot respectul cuvenit.

Photo by D-e-x-x-a

Uite băi, mi s-a-ntâmplat ieri nemaipomenitul, nemaivăzutul, nemaiauzitul, neînchipuitul, neîntâmplabilul, într-un cuvânt. Și anume: eu - EU, da? - am pierdut un tren, ieri-dimineață. Cum de-a fost posibil așa ceva nu mi-am dat seama nici acum, dat fiind faptul că am pornit de-acasă cu vreo douăzeci (20!) de minute înainte de plecarea trenului. Bine, pe vreo șase dintre ele le-am petrecut în fața blocului, așteptând taxiul, care mă aștepta și el - în spatele blocului, bineînțeles. Au mai fost și vreo două semafoare pe roșu, și-o coadă mică la un pod, dar asta nu-i o scuză, nici pe departe. Băi, eu n-am pierdut niciodată un tren, tu înțelegi? Absolut niciodată! Chiar dacă ajungeam în gară cu zece minute după ce trenul ar fi trebuit să plece, se nimerea întotdeauna să aibă întârziere. Întotdeauna părea să mă aștepte pe mine, în mod special, dar totodată de la sine înțeles. Nimeni nu m-a lăsat vreodată în urmă, oricât de tare întindeam sfoara.
Și-ți dai seama prin ce șoc am trecut ieri, când am văzut nenorocitul ăla de tren ștergând-o din fața mea taman în secunda când se-mplinea cifra de pe panou, uite-așa, ca să-mi facă în ciudă. Clar, tot sistemul meu de valori s-a prăbușit în momentul ăla. Am ieșit val-vârtej din gară, fiindcă nu mai puteam respira aerul ăla ce parcă îmi râdea în nas, nu puteam suporta să dau ochii cu toți oamenii care fuseseră de față la înfrângerea aia penibilă, și m-am oprit abia în fața semaforului. Cred că s-au schimbat de vreo patru ori culorile până mi-am dat seama că-i verde și-am traversat. Atunci mi-am dat seama că primul semn apăruse deja, dar nu-l băgasem eu în seamă: vineri am ajuns prea târziu, așa că nu mai era loc și-am stat în picioare (vorba vine, fiindcă de fapt am stat turcește într-un colț) vreo trei ore, până s-a mai eliberat trenul. O chestie destul de jenantă pentru cineva ca mine, care pretindea că are toate Căile Ferate la degetul mic. Încă în stare de șoc, m-am târât până la Pogo, cocoșată sub rucsacul care avea toate lucrurile grele deasupra, bineînțeles. M-am urcat într-un autobuz, era să uit să cobor și-atunci m-a pocnit direct în breton: băi, lumea nu se mai învârtea după cum aveam eu chef! La o adică, era inevitabil să se ajungă la asta la un moment dat, amețise și ea de la atâtea Înainte! Înapoi! Culcat! Mișcă-ce-mai-aștepți?! Stânga! Dreapta! Stânga! Șapte-flotări-dă-i-drumu'! Dreapta! Dreapta! Dreapta! Dreapta-am-zis-bă-ești-surdă?. Da' chiar nu mă așteptam să se întâmple atât de devreme.
Păi, și ce era să fac acum? Să încep să mă învârt și eu odată cu lumea, pe ritmuri dictate de cine-știe-ce entități autoînvestite în funcții supreme, cum fac toți ceilalți fără să crâcnească? Dar asta mi-ar distruge complet orgoliul, care și așa e destul de vulnerabil în ultima vreme. Să continuu să mă pretind specială, chiar după ce însăși temelia naturii mele divine s-a prăbușit atât de spectaculos și fără urmă de echivoc? Dar asta n-ar putea să funcționeze decât dacă m-aș tunde zero și m-aș muta în Alaska, unde aș încerca să învăț limba recent decedată a tribului Eyak. Să fug de-acasă? Dar asta am făcut-o deja, cu deplinul consimțământ al ambilor mei părinți, bineînțeles. Nu, nu-mi trece prin cap să mă mărit - ca să facă totuși cineva toate lucrurile alea pe care ar trebui să le fac eu și nici să mă sinucid, deși asta ar presupune să nu mai fie nevoie să-mi iau vreodată o responsabilitate cât de mică.

Ei, și atunci?

Ete na, doar nu credeai că am găsit Răspunsul, așa, dintr-o dată, că s-or fi năpustit asupra mea toate Revelațiile din lume doar fiindc-am pierdut un tren și s-a nimerit să-ți povestesc și ție. Habar n-am ce-o să fac mai departe, cum n-am avut vreun pic de habar nici până acum. O să-mi văd de treabă - și o să mă prefac că toată Treaba asta are măcar așa, un strop de importanță - și o să învăț să merg pe bicicletă (deși n-o să-mi folosească la nimic când o să vreau s-ajung mai departe de dealul de vizavi). Și - mii de fulgere! - tipa din camera de deasupra tocmai a scos un răcnet, și încă unul cumplit de-a dreptul, în semn că mă aprobă, desigur. Iar eu nici n-am nevoie de mai mult.

P.S. Am înțeles că respectiva face chestia asta destul de des, probabil visează urât sau o vizitează și pe ea monstruleții cu păr verde.

Istoria e doar isterie oxidată.

Photo by Victor Bezrukov

În urmă cu exact un an și patru minute, avea loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria omenirii. Nimic nu avea să mai fie la fel. Ordinea naturală a lucrurilor fusese dată definitiv și irevocabil peste cap. Care a fost mobilul acestei grave crime împotriva umanității? La această întrebare vom încerca să răspundem în rândurile care urmează, dacă timpul ne-o va permite, desigur. (Și o să facă bine să ne permită, că altfel public pozele pe care i le-am făcut în timp ce-i dădea ordinii naturale peste cap.)
Atunci când a izbucnit criza, cei mai mari specialiști în isteriologie aplicată, explicată și hipercomplicată au fost primii care și-au dat cu părerea unul în capul celuilalt până când fiecare a ajuns posesorul unui număr prim de cucuie. Toți au încercat să găsească Răspunsul, toată lumea voia să afle cine anume e de vină pentru această răsturnare a lumii cu josul în sus, când îi stătea mult mai bine cu susul în jos. S-au alocat sume pentru care nu s-au inventat încă numere suficient de mari, nici măcar de către japonezi. S-au recrutat armate de doctori, profesori, luceferi, saxofoniști cu păr creț și vânzători ambulanți de vată de zahăr și cercei din lut pictat. Ăștia s-au săturat repede de bătut și dezbătut probleme, perne, mochete și ecuații trigonometrice cu șaptesprezece necunoscute, și și-au cumpărat cu toții câte un trigon cu nucă de la patiseria din colț, care a devenit instantaneu cea de-a treia putere mondială, după Papa Bun și Prâslea cel Voinic. Fiecare ajungând astfel să cunoască personal cel puțin câte șaptesprezece trigoane umplute cu nu-vrei-să-știi-ce, ecuațiile asupra cărora se aplecaseră cu toții au murit sau din lipsă de oxigen, sau de rușine că până și pruncii de la Litere din anul I le știau soluțiile pe de rost.
S-au aprins tone de lumânări cu miros de scorțișoară și s-au fumat țigări mentolate cât să se poată asfalta autostrăzi întregi cu smoala rezultată. Situația devenea disperată. Nimeni nu mai muncea, pentru că toată lumea aștepta cu sufletul la gură Indiciul, Semnul, Dezlegarea. S-a ajuns chiar la o criză mondială de Airwaves cu eucalipt. Eu reușisem să fac cookies de una singură, fără niciun fel de ajutor. Sfârșitul era tot mai aproape.
Dar sufletele ținute pentru prea mult timp în abur cu miros de usturoi sau Orbit cu pepene n-au mai suportat. Pe etichetă scria clar că temperatura maximă pe care o poate suporta un suflet de dimensiuni normale nu poate să depășească în niciun caz numărul speciilor de Coccinellide pe care le poate recunoaște posesorul acestuia. Așa că, în semn de protest, n-au mai vrut să stea de pază pe la diverse guri și s-au întors în birturile lor preferate, unde lumânările se sting singure când se așează cineva la masă.
Și oamenii s-au gândit că lumea nu arată chiar așa de rău cu josul în sus, așa că au abandonat toate cercetările și au început din nou să producă Airwaves albastru, cookies cu alune și vată de zahăr la pahar. Și toți au răsuflat ușurați, fiindcă termenul de garanție al lumii primise o prelungire, și nu mai trebuia să o tot repare și cârpească ei.

(Răspunsurile corecte erau: a) Mirificul Meu Blog a împlinit un an și patru minute și trebuie să mă dau mare cu asta. b) N-am mai dormit de mult și am luat 10 la testul din Katakana. c) Ca să sărbătoresc evenimentul, o să postez și luna asta exact atâtea tâmpenii câte am scris în noiembrie anul trecut, adică 19. Pentru siguranța dumneavoastră, evitați cu orice preț acest blog înainte de sfârșitul lunii. d) Dude, e rândul tău să vii cu o sticlă de vin ca să celebrăm evenimentul și să preiei bărcuțele. e) Am vrut să scriu ceva drăguț, da' am preferat să mă uit iar la It Happened One Night. f) Toate răspunsurile sunt corecte.
Și așa mai departe, până când pânzele albe se fac negre și jegul de pe ele ia formă de craniu cu steluțe verde fosforescent de jur împrejur.)

Așa că: doi, trei, și: La-la-la-laaasă-ne că ne e somn.

And a pinch to grow an inch!

Tell me something I don't know.

Photo by Lara Jade

Mâncăm arahide iar în jurul nostru e plin de coji goale. Pe masă a adormit un îngeraş din ceramică, cu fundu-i gol îndreptat obraznic spre tavan. Eu şi cu tine murim de somn, dar nici unuia nu-i trece prin cap să meargă la culcare, pentru că asta ar însemna să nu ne mai vedem până a doua zi. Tu reciţi bombastic poezii dadaiste, iar eu bat cu pumnii în tavanul vecinului de jos în ritmul unei melodii pe care numai noi doi o putem auzi. Hai să ieşim în părculeţul din faţa blocului şi să facem îngeraşi în zăpadă. Te declari încântat de idee, şi coborâm amândoi alunecând pe scara de incendiu până la etajul unu, unde scara se opreşte brusc pentru că îi degeraseră extremităţile şi fuseseră duse de urgenţă la spital. Şi atunci batem frumos în geamul de la balconul pe care am aterizat, şi ne răspunde un moşuleţ foarte simpatic şi cu căciulă roşie cu blană albă pe margine, care, atunci când îl rugăm să ne deschidă uşa pentru ca să putem lua liftul până jos, ne împinge frumuşel pe amândoi, cu o forţă de care nu l-am fi crezut în stare, drept în mormanul de zăpadă pe care oamenii de serviciu o culeseseră cu grijă de pe trotuar. Fiindcă ne e aşa de somn, adormim imediat. Brusc, ne amintim că plănuiserăm să facem îngeraşi cu fundul în sus, dar zăpada se împrăştie toată fiindcă în aterizarea noastră am trezit puiul de cârtiţă cu ochelari care îşi făcuse cuibul sub noi fiindcă era cald şi bine. Iar noi, ca să-l îmblânzim, îi promitem că ne ducem să ne culcăm, iar mâine o să-i aducem şi lui nişte arahide cu care să-şi decoreze vizuina.
Ceea ce şi facem.