'A boy who built a snowman out of himself.'

Photo by Kamelot666

Şi nu mai am chef de nimic. Nu mai suport pe nimeni în afară de Jerome K. Jerome şi Adam Green, şi iaurtul ăsta cu mure e prea dulce. Unghiile mele de la picioare sunt prea roşii, Cha no aji e prea fain, şi tu te smiorcăi de una şi de alta. N-ai voie, că e răcoare şi bine, şi numai eu am voie să-mi plâng de milă. Îmi aduc aminte, cumva foarte vag, că am cântat la chitară zilele astea, şi asta nu se poate, că e praf mult pe ea. Parcă şi ştiam să cânt, probabil am visat. Mi-e somn tot timpul, nu mai beau nici ceai negru şi nici cafea. Şi n-a mai plouat de săptămâni întregi, şi eu vă urăsc pe toţi. Ceea ce nu înseamnă absolut nimic.
P.S. Souss e o provincie în sudul Marocului.

Da, pe naiba.

Photo by Milleflori

Tocmai mi-am dat seama că azi - adică ieri, tehnic vorbind - nu era şi ziua mea, că doar, oficial, nu mai sunt copil, deci trebuia să-mi mişc fundul şi să votez. Ha ha. Azi, eu eram Căpitanul Matamore, care a găsit hârtie pentru origami şi buburuze cu magnet pentru frigider, şi a fost foarte încântat de asta, chiar dacă nimeni n-a auzit ce tot spunea el. Puteam să-i înjur pe toţi, şi n-ar fi fost nicio diferenţă, ba chiar ar fi aplaudat la fel de conştiincios.
Trecea pe-aici mai devreme un nene (nu pot şti sigur, dar presupun că era un nene) care claxona de zor, şi chiar ţinea destul de bine ritmul. Cred că vreo trei minute a durat toată chestia, cam cât o piesă mai scurtă, aşa. Şi, nu ştiu de ce, dar mi-a plăcut ideea.
Şi n-am vrut să împart cu nimeni cookie-urile mele, după care le-am desfăcut şi mi-am dat seama că erau cu cocos. Am mâncat două totuşi, aşa, din pur masochism şi ca să le fac în ciudă, după care a fost nevoie de limonadă.
În afară de asta, peste tot e vorba de sfârşituri şi de ultimele chestii, lucru care mă deprimă cumplit. La naiba, nu pot să cred că s-ar schimba ceva, deşi ieri am râs copios uitându-mă pe pozele pentru tot soiul de diplome sau io-ştiu-pentru-ce-altceva, făcute în ultimii ani. Şi cum eu tot refuz să accept ce se-ntâmplă în jurul meu, probabil că o să mă trezesc aşa, peste vreo lună, şi o să-mi dau seama că, totuşi, mda, ceva e altfel, chiar dacă oamenii încă se uită ciudat la mine dacă mă văd cu ceva aparent alcoolic în pahar, în timp ce eu par a fi abia ieşită din generală. Ceea ce mie îmi convine perfect, de altfel.
Şi nu-nţeleg de ce ar trebui să mă deranjez să încropesc o încheiere pentru toată aiureala asta, din moment ce nici introducere, şi nici cuprins nu are. Dar totuşi, ca o concluzie, sfârşiturile sunt supraevaluate. Mai ales alea fericite.

'There's got to be another reason for living.'

Photo by Snjezana Josipovic

Before the devil knows I'm dead.
Nu, nu l-am văzut până la sfârşit, dar îmi place cum sună.
Cumva am o astenie de primăvară prematură, şi toată schema se dă peste cap, şi cine dracu' a mai auzit să fie 17 grade în februarie? Mda, încă e februarie, şi am un motiv ca să hibernez. Vreau să hibernez? Nu, dar nu mă întreabă nimeni şi oricum asta fac, deci nu mai contează. Mai contează ceva azi în universul meu egocentric? Nu, dar nici asta nu contează. Şi iar e plin oraşul de chestii sclipicioase. Măcar anul trecut de 1 martie ningea. Sau acum doi ani? Nu mai contează oricum.
De fapt, de ce iar trebuie să scriu tâmpenii aici? Oricum nu contează.

The horror!

Photo by Lucile Line

Şi tot ce vor ei e să înveţi. Să-înveţi-să-înveţi-să-înveţi până cazi răpus de somn cu nasul pe birou, când te va prelua o echipă special antrenată să te transporte frumuşel în pat, fără să te trezească, pentru ca a doua zi, dis-de-dimineaţă, să te aşeze în poziţia iniţială ca nu cumva să-ţi fugă din minte că ai de învăţat-învăţat-învăţat, şi o iei de la capăt până noaptea, când scenariul se va relua, cu mici pauze când va apărea cineva cu o mutră grijulie, sandvişuri şi un pahar cu lapte pentru ca nu cumva să ţi se facă prea foame şi să-ţi aduci aminte că ţi-a amorţit fundul pe scaun şi că înveţi deja de prea mult timp şi nu mai vezi decât steluţe portocalii în faţa ochilor de la culegeri şi manuale şi compendii şi caiete cu pătrăţele şi dunguliţe şi inimioare sau diagonale în care se află toată înţelepciunea omenirii şi pe care tu trebuie neapărat să ţi-o îndeşi în căpăţână, findcă altfel creierul tău n-o să fie la fel de curat ca rufele spălate cu Ariel de-nu-ştiu-care la nu-ştiu-câte grade Celsius.
Şi dacă nu ţi-e bine, urmează verdictul fatal: Nu pleci nicăieri! Du-te şi învaţă-învaţă-învaţă, pretinzând că ar putea exista pe planeta asta o fiinţă capabilă să înveţe-înveţe-înveţe într-o seară de sâmbătă, în timp ce îşi imaginează cum se distrează oamenii liberi. Verdict eventual întărit de o postare categorică în uşă, care să-ţi arate că dacă ţii neapărat să pleci trebuie sau să te apuci şi de rugby, sumo, wrestling sau altceva care să te ajute să-ţi eliberezi drumul spre iad, sau să faci o aruncare în gol, eventual cu o paraşută sau o umbrelă, de la etajul trei de deasupra pământului până la etajul trei de dedesubt.
Aşa că probabil o să mă uit la filme până dimineaţă.

Călduţ şi confortabil.

Photo by Oofk

Şi al naibii de plictisitor.
Obsesii vechi şi grav dăunătoare sănătăţii.
De exemplu, aproape am terminat o pungă de 250 de grame de bomboane cu eucalipt. În două zile!
Şi nu cantitatea de zahăr e partea cea mai proastă, ci faptul că nu le pot simţi gustul decât atunci când le zdrobesc între dinţi. Dentista mea mă urăşte.
Beau un ceai dubios de tot, în care nu se simte decât gustul de miere. Şi eu pun întotdeauna foarte puţină. E cumva de un galben chihlimbariu, şi nu reuşesc nicicum să-mi aduc aminte din ce cutie l-am extras. Scria pe plic, dar l-am aruncat deja. (Pliculeţele de ceai folosite mi se par unul dintre cele mai scârboase lucruri din univers. Pentru mine, sunt o imagine prea izbitoare pentru toate chestiile care au fost odată noi, colorate şi cu un scop în viaţă, şi apoi folosite, stoarse de tot ce-au avut bun în ele şi aruncate la gunoi ca şi ceva care nici n-a existat vreodată.)
You know what, I don't owe you anything.
If I want to do something for you I will and if I don't feel like it just bug off and leave me to my freakin' self.
Te-am dezamăgit, aşa-i?
It's what I'm best at, letting people down.
Next time just don't expect anything from me.
Or expect everything.