O apologie a dublei negaţii. Partea întâi: el, sau nimic nou sub soare.

Photo by Nancy

Nu mai publicase ceva de ani de zile, nici măcar un rând într-o revistă. Unul câte unul, nenumăraţii admiratori care îi preziceau că va întoarce lumea pe dos și o va rândui după bunu-i plac îl părăsiseră, aruncându-i o ultimă privire îngreunată de reproşuri. Apoi începuseră să îl uite. Întotdeauna se găsește altcineva dispus să schimbe lumea. Iar lumea nu crâcnește niciodată şi îi lasă pe toți să-și facă mendrele după cum poftesc. Și el făcuse la fel. Niciodată nu-l încântase atmosfera sufocantă a oftaturilor de admirație. Acum e singur, exact ca la început. Față de toți, pretinde că, pur și simplu, s-a săturat de toată zarva și nu mai e dispus să-și împartă geniul cu nimeni. Fiindcă oricum, nu-l înțeleg și nu-l merită. După care râde și schimbă subiectul.
Riguros din fire, își urmează în fiecare zi programul dintotdeauna. Se retrage la aceeași oră în biroul lui și, când îl părăsește, în scrumieră se află tot atâtea mucuri de țigară. Cumpără aceleași cantități de cerneală neagră și aceleași teancuri de foi albe neliniate. Atunci când soția lui intră ca să-i ofere câte-o prăjitură, nici măcar nu tresare în scaunul din lemn masiv, ordonându-și în față paginile acoperite cu scrisul lui mărunt și inconfundabil, aşteptând ca cerneala să se usuce. Ea s-a obișnuit cu decizia lui de a păstra totul pentru sine, deşi îi șoptește uneori că-i așteaptă moartea cu nerăbdare, ca să poată publica toate manuscrisele și să devină bogată.
Evident, e doar o glumă a lor, nu duc lipsa banilor, pentru că romanele lui au fost de la început foarte bine primite și îi aduc în continuare un venit mai mult decât substanțial, ediție după ediție, traducere după traducere. Iar ea e, la rândul ei, o actriță celebră. De altfel, stilul lor de viață nu se schimbase în vreun fel, atâta doar că, încetul cu încetul, toată atenția se mutase asupra ei. În loc ca asta să o deranjeze însă, ea părea că strălucește din ce în ce mai tare. Era plăcut modul în care se aranjaseră lucrurile în cele din urmă. Totul era exact așa cum trebuia să fie.
Atâta doar că, dacă vreodată ar împinge-o curiozitatea să arunce o privire în biroul pe care el îl încuie cu grijă în fiecare după-masă, ar fi uluită. E complet gol. Geniul lui s-a pierdut exact în acel moment în care a hotărât să se retragă. N-a mai fost în stare să scrie de atunci, nici măcar un rând stingher pe un colț de șervețel. Filele pe care le umple, conștiincios, în fiecare zi nu conţin altceva decât versuri din ultimele melodii care i-au rămas în minte, cuvinte la nimereală, repetate obsesiv pe pagini întregi, liste de cumpărături și planuri de vacanță. De fiecare dată când se așază la birou, mintea i se golește cu totul.
Poate că ar trebui să aștepte cu nerăbdare acest moment al zilei, când poate să-și savureze cafeaua în tihnă, departe de orice fel de probleme. La început, exact asta și făcuse, luase vidul din capul lui drept un lucru bun, o pauză binemeritată. Se gândea că are nevoie de odihnă, ca să se poată apleca din nou asupra hârtiei cu aceeași frenezie de pe vremuri. Dar vacanţa asta durează de şapte ani. Șapte ani de când arde la fiecare sfârșit de săptămână teancurile de hârtie, fără niciun regret și hotărând că, din ziua următoare, va începe să scrie de-adevăratelea. Șapte ani. Cu fiecare săptămână, golul din capul lui a tot crescut, până când n-a mai fost în stare să vâneze nici măcar un gând răzleț, vreo vorbă în mișcare, un punct cât de mic. E mort de-a binelea, dar n-are curajul să recunoască asta nici măcar față de sine însuși, cu atât mai puțin față de ea, care e singura ce nu și-a pierdut niciodată încrederea în el.

Dar cel mai important e să nu încurcăm niciodată borcanele.

Photo by Gilad Benari

Pentru a nu-ştiu-câta oară, uitasem de ziua lui. Ştiam prea bine că iar o să râdă şi-o să pretindă că nu-i pasă câtuşi de puţin, şi totuşi privirea aia dezamăgită o să mă urmărească zile-n şir. Păi, am zis atunci, hai ca, odată pentru totdeauna, să-mi răscumpăr păcatele şi să-i fac un cadou de să-l ţină minte toată viaţa. Şi ce-ar fi putut fi mai memorabil şi mai admirabil decât să-i aduc - nici mai mult, nici mai puţin - luna de pe cer?
Straşnică ideea şi planul pe măsură, dar de-aici începură piedicile. Se prea poate să-i fi dat careva de ştire că i-am pus gând rău, fiindcă am stat şi-am pândit din spatele geamurilor timp de vreo două săptămâni, iar luna tot nu-şi făcu apariţia. Ba stătea tot timpul ascunsă în spatele norilor, ba răsărea soarele şi-mi era imposibil să mai dau de ea. Eh, şi când se împlini cea de-a paisprezecea noapte de când nu mai pusesem geană pe geană, mi-am ieşit din fire şi-am pornit la război, nici mai mult, nici mai puţin.
Am încălecat pe-o şa de bicicletă-nchiriată şi-am purces la drum, peste şapte mări şi şapte ţări, taman către insula Sfânta Lucia. Odată ajunsă acolo, am răscolit gurile şerpilor, ale canalelor şi-ale întregii faune locale sau importate, dar nu i-am dat de urmă. Am cercetat cu de-amănuntul fiecare dintre cele şapte sute optzeci şi trei de colţişoare ale ţinutului, şi tot degeaba. Călcâiele-mi fumegau deja de-atâta alergătură, stomacul mi se lipise de vertebre din cauza postului îndelungat, îmi jucau constelaţii nesfârşite în faţa ochilor de atâta nesomn, şi-n plus se-adunaseră deja o grămadă de episoade din Lie to Me pe care nu le văzusem, aşa c-am hotărât să trag la primul han care-mi ieşi în cale, aşezat tocmai la-ncrucişarea celor şapte drumuri din ţinut.
Fără să-mi dea măcar bună ziua, hangiul îmi trânti în faţă o strachină mare cu borş de lebădă neagră, o tingire cu pilaf de rândunică şi-un ulcior plin ochi cu laptele unei păsări pe care n-am putut s-o identific. După ce m-am întremat puţin, m-am aşezat în faţa vetrei unde jucau limbi ademenitoare şi-am intrat în vorbă cu ceilalţi drumeţi, încercând să aflu câte ceva despre ascunzătoarea lunii. Ei, dar trebuie că beutura hangiului era fermecată, fiindcă ulcioarele se tot perindau prin faţa noastră, carafele se goleau cât ai zice pangasius şi uite-aşa, n-a durat mult până să uit cu totul pentru ce venisem.
Luai de bărbat pe-un fecior cu plete verzi şi-ntreaga discografie a lui Frank Zappa pe viniluri, avurăm doi prunci pe care-i botezarăm Codruleţ şi-Acoperişa, în amintirea locurilor unde aterizase barza, şi uite-aşa, timpul trecu pe nesimţite, precum visurile tinereţii şi sezonul cireşelor. Veni şi vremea în care Codruleţ - care crescuse înalt ca taică-su şi-ntr-o dungă ca maică-sa - să-şi ia zborul din cuibul părintesc, împreună cu-a lui porumbiţă. Şi unde-altundeva am fi putut da marele ospăţ decât la vestitul han de la răspântie?
Eh, dar să nu mai lungesc povestea. V-aţi dat deja seama că-n clipa în care-am sorbit din nou din ulciorul fermecat vraja s-a risipit pe dată, eu am văzut luna pitită-ntr-o alună, am vârât-o în desagă cât ai clipi, am încălecat pe-al meu Pegas cu aripi zdrenţuite şi-acum mă-ndrept cu toată iuţeala spre casă, să i-o trântesc în braţe legată frumos cu sfoară înainte să răsară soarele. Că de-ajung cu un minut prea târziu şi-l trezesc din somn pentru un pietroi rece şi colţuros, s-ar putea să se răzbune pentru toţi anii ăia-n care l-am uitat.

Post mâzgălisticum: Vă jur că toate imaginile păsăristice nu-nseamnă absolut nimic, pe cuvânt de duşman înverşunat al întregului neam de orătănii.

Interludiu 785: Nu pleca niciodată la mare în tenişi.

Învăţ în fiecare secundă câte ceva nou. La naiba, îmi place atât de mult să-nvăţ chestii, încât le uit pe toate în momentul imediat următor, doar ca să-mi pot oferi plăcerea de-a le învăţa încă o dată.

Păi, se poate?

Photo by Hannah Combs

Cred că în anul ăla nu mi-am cumpărat mai mult de două chestii de îmbrăcat. Ajunsesem în faza în care aveam absolut tot ce mi-ar fi putut trebui vreodată. De fapt, chiar am făcut nişte triaje drastice la un moment dat, şi tot nu am simţit că-mi lipseşte ceva. Era tare bine - aveam o grămadă de spaţiu în dulap, nu mai aveam nevoie de cleşte ca să smulg câte-o cămaşă de pe raft, puteam să închid uşile fără să-mi dovedesc calităţile de sumōtori şi aşa mai departe - visul suprem al oricărui om cu scaun la cap, care nu-şi permite să-şi mai facă griji pentru încă o piesă de mobilier.
De altfel, nici eu nu sunt genul de om care să stea cu orele în faţa dulapului, încercând să găsească cel mai potrivit ansamblu şi cele mai încântătoare combinaţii. Metoda mea e dintre cele mai banale: întotdeauna am fost de părere că prima intuiţie pe care o avem e şi cea mai fericită, aşa că extrag câte o piesă de îmbrăcăminte pentru fiecare parte a corpului care se cere acoperită -  în funcţie de vreme şi de împrejurare, bineînţeles - şi având grijă să armonizez cu aproximaţie culorile, conform uzanţelor. Toată operaţiunea durează în jur de cinci minute (± un minut, în funcţie de intensitatea luminii din cameră), după care pot să mă ocup de chestiuni mai plăcute şi de mai mare importanţă, cum ar fi să-mi sortez cărţile din bibliotecă în funcţie de anul naşterii autorilor, să-mi sun la interfon toţi vecinii de bloc pentru a le ura bună dimineaţa sau să-mi pictez unghiile în culoarea preferată a zilei.
Eh, şi aşa au stat lucrurile o bună bucată de vreme. Pe vremea aceea, chiar îmi închipuiam că lucrurile nu se vor schimba niciodată şi că voi trăi visul ăsta pentru tot restul vieţii mele. Abia acum îmi dau seama ce naivă eram. Mă întreb, oare dacă aş fi luat măsuri din timp, aş fi putut să împiedic în vreun fel lucrurile să ajungă în acel punct? Probabil că nu voi şti niciodată.
Atunci când a izbucnit catastrofa, aproape că nu i-am dat atenţie. Într-o dimineaţă ca toate celelalte, dintr-o dată mi-am dat seama că nu vreau să port o cămaşă verde, deşi o scosesem deja de pe raft şi nu aveam absolut nicio obiecţie cu privire la modul în care se asorta cu pantalonii în carouri pe care mi-i pusesem deja. Aşa că - vai, ce imprudenţă! - am pus-o la loc şi am ales un pulover negru. Cum de m-am comportat atât de nesocotit? Pur şi simplu, îmi venise în minte o oarecare seară în care purtasem cămaşa cu pricina, o seară legată de cineva cu care îmi era imposibil să reiau legătura la momentul respectiv.
Ah, nu eram deloc pregătită pentru avalanşa care a urmat. N-am mai putut îmbrăca niciodată rochia neagră în care am primit o veste extraordinar de proastă, în schimb nu-mi mai lipseau niciodată de pe deget cele trei inele metalice pe care le purtam când am întâlnit pentru prima dată o anumită persoană. Eşarfa cu vaporaşe îmi aducea aminte de seara în care am dezamăgit cumplit pe altcineva, iar blugii negri dintr-o anume noapte ploioasă aveau încă pete de noroi deasupra manşetelor, pentru că nu m-am mai putut atinge de ei nici măcar cât să-i arunc în maşina de spălat. Purtam foarte des o geantă maro care mă însoţise la o grămadă de concerte şi îmi era frică de papionul albastru cu buline, pentru că aveam impresia că mă conduce în tot felul de situaţii bizare, provocându-mă să mă comport complet imprevizibil. Cureaua roşie pe care o folosisem la un moment dat într-un scop oarecum diferit de cel pe care îl avusese fabricantul în minte dispăruse în cel mai adânc colţ al sertarului, în schimb fusta verde stătea la loc de cinste pe umeraş, cu toate că nu reuşisem să scot pata de vin în formă de dragon de pe buzunar.
Şi dintr-o dată, s-a ajuns la dimineaţa în care tot ce-mi mai rămăsese era o rochiţă bleumarin cu bretele subţiri. Absolut toate celelalte haine fuseseră invadate de molii, care le roseseră până la punctul în care fiecare în parte îmi provoca cel mai adânc dezgust. Abia atunci mi-am dat seama că e cazul să fac ceva. Mi-am pus o pereche de mănuşi din cauciuc gros, pe care le foloseam când aveam de-a face cu cele mai nocive dintre chimicalele de uz gospodăresc, am apucat nişte saci mari din plastic şi, bucată cu bucată, am început să-mi înghesui tot trecutul în adâncurile lor. I-am luat în spate şi-am luat-o la goană spre cel mai apropiat tomberon, care dintr-o dată se mutase la celălalt capăt al lumii.
Când m-am întors, eram un cu totul alt om. M-am strecurat afară din pijamaua cu pătrăţele, ca dintr-un înveliş care nu mă mai încăpea demult, şi mi-am pus rochia subţire, de vară, cei mai groşi ciorapi pe care-i aveam, jambiere, mănuşi şi sandale (bocancii dispăruseră, împreună cu fantoma omului care mă învăţase cum să-mi leg şireturile în aşa fel încât să nu le mai poată desface nimeni), mi-am sunat nişte prieteni şi da, aţi ghicit, am plecat la cumpărături. Era şi timpul.

(Ah, îmi cer scuze c-am trişat. Da'  zece-a-zecea-două-mii-zece era o dată prea faină ca s-o ratez, aşa c-a meritat să mă-ntorc un pic în timp pentru asta. Că doar n-oi fi schimbat ceva de importanţă vitală pentru istorie.)

[O notă primită în cursul serii: Ne cerem scuze, dar textul dumneavoastră nu mai poate fi luat în considerare în vederea Premiului Nobil pentru Literasură din acest an, datorită faptului că, în realitate, a fost publicat cu două zile înaintea perioadei în care se desfăşoară înscrierile. Vă urăm succes în întreprinderile dumneavoastră viitoare, Academia Sudeză.]

Jur pe urechile mele.

Photo by Kimiko17

Mă trezesc făcând tot felul de lucruri dubioase. Parcă aş fi tot timpul într-un vis din ăla de-al meu, în care feţele sunt înceţoşate, culorile mai stridente decât ar fi normal, şi cineva mă urmăreşte tot timpul cu scopul de-a mă omorî, răpi şi trimite pe Marte, sechestra într-un mall sau cine-ştie-ce altceva.
Mă spăl pe mâini şi arunc săpunul la gunoi, după care mă uit în oglindă, apoi la mâinile mele şi nu-mi dau seama care a fost pasul greşit în algoritm. Îmi pun săpun lichid pe periuţa de dinţi, pentru că singurul meu neuron rămas treaz la ora asta a hotărât, în urma unei dezbateri îndelungate cu sine însuşi, că e mai uşor să apeşi un butonaş şi - iată! săpunul a curs deja şi s-a aşezat în tradiţionala formă de S peperiiperiuţei (sic) dumneavoastră de dinţi - în loc să iei de pe raft tubul de pastă, să deşurubezi capacul, să aşezi periuţa pe marginea chiuvetei, să storci ultimele picături, să înşurubezi capacul la loc, după care să pui tubul la loc pe raft. Când mă gândesc ce complicat e întregul proces, nici nu mă mai mir că neuronul ăla a decis aşa, de unul singur, fără să mă întrebe şi pe mine, că săpunul ăla cu hamamelis ar fi mai la îndemână. Drept e că miroase fain. Deşi, dacă stau să mă gândesc, poate că eu am fost aia de-am luat măreaţa hotărâre, fără să-mi întreb neuronul, chestie care ar avea un pic mai multă logică, pentru că absolut orice neuron ştie că, în momentul în care papilele mele gustative ar fi simţit săpunul pe limbă, ar fi declarat starea de alertă pentru toţi ceilalţi neuroni, poate s-ar fi declanşat şi reflexul de vomă, o interminabilă criză de râs din partea mea, precum şi o serie de amintiri despre ce alte chestii mai fac eu când sunt beată (de somn, adică), în afară de apăsat soneria vecinului de la 3 în loc de întrerupător, dezlegat şireturile şosetelor şi lăsat becul aprins în baie. Noroc că, prin nu-ştiu-ce miracol, n-am băgat periuţa aia în gură. Am clătit-o bine de tot, am turnat multă apă de gură pe ea, ca să aibă gust mentolat şi respiraţie proaspătă la următorul contact, şi am pus-o la loc în suport. Moment în care am observat că nici măcar nu era a mea, care poartă o nuanţă mai închisă de verde. A cui era n-am aflat nici acum, nici nu s-a plâns careva că-i mirosea periuţa a hamamelis, şi nici eu n-am deschis vreodată subiectul.
Ah, şi - oricât de incredibil v-ar părea - eu dispun de mai mulţi neuroni, atâta doar că majoritatea lor suferă de narcolepsie şi, în momentele când mă aştept cel mai puţin şi am cea mai mare nevoie de ei, se prăbuşesc pe suprafaţa capitonată a creierului meu, cu câte-un firicel de salivă scurgându-li-se din colţul gurii. E urât, ştiu, dar m-am obişnuit cu ei şi îi accept aşa cum sunt. Că dacă n-ar fi, nu v-aş povesti eu nimic acum, când dorm toţi, şi până şi ăla ce-ar trebui să stea de veghe moţăie pe undeva, tresărind la intervale regulate, speriat că s-ar fi putut să am nevoie de el. Nu, dragă, la 5 jumate măcar tu să dormi, oricum n-o să observe nimeni vreo diferenţă. Eu o să mă descurc, cu o cană mare de Earl Grey, nu-ţi face probleme.
Hai, inventează-ţi un vis drăguţ, în care să nu te urmărească nimeni, să fie răcoare, verde şi munţi. Hai, că poţi.

'The last day of our acquaintance.'

Photo by Ayman Şanlıtürk

Ea plânge pe marginea căzii. Ea, adică eu.
El deschide uşa, se aşează pe toaletă şi se uită la ea, adică la mine. El, adică tu.
El îi zice că o să răcească fiindcă geamul e deschis şi lacrimile îngheaţă instantaneu. Se ştie că lacrimile ei nu sunt sărate ca toate celelalte lacrimi, ci nu au nici un gust. De fapt, ea crede că sunt de prost gust. Dar nu se poate abţine.
Adică, tu ce ai face dacă ai sta pe WC şi te-ai holba la mine cum plâng în cadă? Ai da drumul la apă fierbinte, ai închide geamul şi ne-am juca cu răţuştele prin apă? M-ai lua de umeri, m-ai duce în bucătărie şi mi-ai da prima clătită cu ciuperci, cât încă mai e fierbinte? Sau te-ai enerva că nu mai e hârtie igienică, ai trage apa şi ai trânti uşa în urma ta, în timp ce eu ţi-aş striga că nu e nici o diferenţă şi că oricum eşti plin de rahat?
Ea se ridică în picioare, îşi şterge lacrimile şi îşi aprinde o ţigară mentolată. Ea, adică eu.
El nu se mişcă din loc, holbându-se în continuare la ea, adică la mine. El, adică tu.
Ea se împiedică de perdeaua de la duş, îşi rupe o unghie şi începe să plângă.
El scoate un sul nou de hârtie igienică bleu din dulap şi îl pune în suport cu partea care atârnă în spate.
Ea ia un creion de ochi şi îşi desenează unghia verde la loc.
El deschide geamul şi lasă unicul gândac de companie pe care-l au să zboare în libertate de la etajul trei, după care se simte miros de clătite arse şi încep să râdă toţi trei.
Ea, adică eu, el, adică tu, şi gândacul care nu putuse să treacă de sita ce acoperea geamul.