Recviem pentru un borcan cu dulceaţă de nuci verzi.

Photo by Junehee

Partea întâi: Habar n-ai de nimic.
Mi-e al naibii de dor de vremurile când nu-mi păsa, pur şi simplu. Mă jucam cum și cu cine aveam eu chef şi chestiunea cea mai importantă din universul meu era să fac rost de bani pentru Sziget. Şi dintr-o dată, totul a devenit atât de imperativ, de categoric şi de grav. Nu-s capabilă să mă joc sub genul ăsta de presiune. De unde atâtea scopuri mărețe, dileme existenţiale şi soluţii universale? Lumea-i doar o imensă groapă cu nisip, pe care unii-l folosesc ca să-şi înalţe castele, alții să construiască baloane diafane de sticlă, şi alţii să-şi îngroape rahaturile - pardon my French. Prea puţini sunt cei care mai au timp după toate astea să-şi întindă un prosop şi să se bucure de ce-au în jur.

Partea a doua: La ce bun?
Bineînţeles, de la un timp îmi dau şi eu seama cât de absurdă e întrebarea. Cât de absurd e totul, şi cu atât mai delicios. Ce ironii amare se ascund în spatele vitrinei în care strălucesc revelaţii frumos ambalate în hârtie colorată, miracole glazurate cu zaharicale din belşug şi sensuri înşurubate în flacoane de toate mărimile, pentru toate gusturile. Vreau să reproduc Ghidul autostopistului galactic din litere tăiate din paginile cărţuliilor Lonely Planet, vreau să-mi cumpăr o bicicletă verde, vreau să inventez un yo-yo inteligent, vreau să ies cu tipul de la bibliotecă, vreau să dovedesc existenţa Unicornilor Invizibili şi Roz. Avem de toate, de care aţi dori? Poate v-ar plăcea ca mâine să zburaţi pe Lună, se poate; desigur, vă va costa ceva mai mult. Drept aperitiv, poate aţi vrea un prieten nou? Iar ca fel principal, sunt convinsă că v-ar încânta o soţie drăguţă şi iubitoare, care să vă pregătească cele mai spectaculoase torturi cu ciocolată din lume. Sau, în cazul în care nu vă daţi în vânt după dulcegăraie, n-aţi vrea să visaţi la ceva mai practic, de exemplu, să vă vedeţi copiii la casa lor? Sau să aveţi propria dumneavoastră afacere! Priveşte-le pe toate, acolo, ai impresia că trebuie doar să întinzi mâna şi să înşfaci tot ce pofteşti. Cofetăria de vise decorate cu grijă în culori artificiale, farmacia cu doze mici din speranţa absolut necesară supravieţuirii, îndesată în fiole mici şi sterile pentru uz intravenos, casieria în faţa căreia aştepţi cu regularitate plata care ţi se cuvine.

Partea a treia: Ce-ar fi putut fi mai rău.
Da, prima dată năvăleau pletele alea printr-un colţ prost izolat, şi dup-aia se auzea sunetul ăla sinistru, degeaba, doar nu ţin la mine aiureli de genul ăsta, şi cu toate astea am tras perdeaua de la duş în aşa fel încât să pot urmări în oglindă orice mişcare ar fi avut loc în baie şi ţi-am zis că după trei minute îmi spălasem deja toţi dinţii, ceea ce-mi ia de obicei în jur de un sfert de oră dar asta nu-i treaba ta, în fine, nu, serios, doamne-fereşte, ai face bine să râzi mai mult şi să vorbeşti mai puţin, pe cuvântul meu, ţi-ar face foarte bine, oricum nu contează ce zici, nu e ca şi cum cineva ar ţine evidenţa, şi toţi sunt exact la fel de senili ca mine, nu?

Partea a patra: Fără văicăreli.
Avem nevoie de control, măcar pentru încă puţin timp. Nu ştim nimic, şi totuşi ştim mult prea mult.
Mai bine du-te şi te culcă. Aşa n-o să mai fie nevoie să te gândeşti la nimic.

Partea a cincea: Neterminat.
Şi aşa am ajuns în sfârşit la răspunsul pe care-l căutam de atâta timp: că tot ce trebuia să fac era să... AAAAAAGH.

(Nota editorului: Aici ia sfârşit manuscrisul original al ultimei depresii documentate ale persoanei în cauză. Ne temem că revelaţia sa finală nu va ajunge niciodată la marele public, dedesubtul ultimului cuvânt pagina fiind pătată cu un lichid suspect, de culoare maroniu-roşiatică, posibil sânge, probabil drept urmare a unei puternice hemoragii nazale sau înjunghieri în zona toracică. Investigaţiile vor continua.)

'The time is now.'

Photo by M-dude

Câteodată, nu se poate găsi mijloc mai simplu să-ți pui ordine-n viață decât să renunți la somn, pentru o noapte măcar. Și așa, eu una nu reușesc să-i găsesc altă justificare decât că mă mai scoate din câte-o criză existențială, dar astea se-ntâmplă atât de rar, și se rezolvă de la sine în cel mult o săptămână, că tot nu par să scuze uriașul interval pe care mi-l răpește somnul. În timpul ăla, se pot rezolva dintr-o dată toate chestiile de care te-apucaseși de-atâta vreme, dar n-ai avut chef/instrumente/inspirație/dispoziția necesară/o coadă de mătură după ceafă ca să le duci la bun sfârșit.
Noaptea e liniște, și, pe deasupra, știi că toată lumea doarme, în timp ce tu termini de citit o carte, faci liste de cumpărături, îți ordonezi colecția de ceaiuri în funcție de zona din care provine fiecare sortiment (și așa mai departe). Așadar, tu faci ceva, în timp ce ei se mulțumesc să doarmă. Ție îți rămâne sarcina de a menține în viață civilizația umană pe jumătatea ta de glob (bine, ție și celor câteva milioane de cetățeni care lucrează în schimbul de noapte, dar ei sunt plătiți pentru asta!). Așa, mai apuci și tu să te pensezi - dacă ești femeie - respectiv să-ți tai unghiile - dacă nu - doar n-ai avut o clipă liberă toată săptămâna, nici n-ai apucat să respiri! (Desigur, n-ai stat treaz doar ca să scapi de surplusul de materie cheratinoasă, dar cândva tot trebuie s-o faci și pe asta, nu? Și-n plus, te relaxează, mai ai nevoie de o pauză de la munca de salvare a universului, nu ești robot.)
Noaptea e bine, mai latră un câine, mai miorlăie o mâță prin depărtare, mai sorbi din cana cu Earl Grey ce nu apucă niciodată să se golească de tot, te-ntinzi din toate puterile și scoți sunete de gorilă pe moarte - chiar dacă nu-i frumos - și-așa nu te-aude nimeni, și-n plus, e deja ora cinci, ți-ai câștigat cu greu dreptul ăsta. Doar te-ai apucat și tu, în sfârșit, de chestia pentru care ai stat treaz, muncești de vreo oră deja, ar cam fi cazul să iei o pauză. Mai faci un ceai, ieși pe balcon să iei o gură de aer și te trezești a doua zi, cu câteva ore după amiază, cu nasul în cartea pe care trebuia s-o prezinți/brioșele cu care urma să-ți aștepți prietenii la gară/eseul gata printat și înfoliat (și al cărui termen de predare expirase cu fix o oră în urmă), cu un număr astronomic de apeluri pierdute pe telefon și capul cât un sac de ciment.
Eh, dar ai niște sprâncene ireproșabile!

'Vreau să simt Praga.'

Photo by Meppol

Ah, cum să-ți spun asta într-un fel în care să nu râzi... Ideea e că tu chiar contezi pentru mine, fie că vrei sau nu să accepți asta. Ești importantă, într-un fel, poți să faci mișto cât vrei, da' ideea e că mie nu mi-e chiar egal.
Of, ne scuzați. Are Sindromul Tourette, săracul. Nu-și poate controla vorbele. Spune tot felul de tâmpenii fără să le gândească. Aveți răbdare, vă rog.
Da' ești atât de toantă. Nu glumesc nicio secundă. Vreau să fii aici. Vreau să fii acolo. Vreau un infinit de lucruri și toate te includ.
Vai, îmi pare atât de rău. Credeam că asta va fi o seară perfect normală, contam foarte mult pe asta, de fapt. Să fie totul cât se poate de normal și logic. Problema nu e la mine, bineînțeles, dar oricum, nu asta contează. Sindromul Tourette poate afecta pe oricine, fără nicio avertizare. E genul ăla de chestie care te lovește pe neașteptate, fără să-ți dai seama, oricâte măsuri de prevenire ai avea impresia că ai luat.
E problema mea, recunosc, da, ideea e că îmi pasă mai mult decât îmi imaginam până acum și că depinde doar de tine în ce direcție o să se ducă toată afacerea asta.
Mă scuzați, nu-l luați în seamă. E un sindrom ciudat și e destul de greu să-l controlezi. La un moment dat aveam chiar impresia că m-am molipsit și eu, într-atât de subtil lucrează. Dar nu. Puteți avea deplină încredere în mine. Eu sunt complet capabilă să controlez această stare auto-indusă, dacă vreți, nu există posibilitatea să fiu afectată în vreun fel de vreun mesaj pe care sistemul în care ne încredem cu toții de atâta timp - și a cărui computerizare totală a fost încheiată încă din data de 17 februarie 2009 - l-a înregistrat în felul acesta. E vorba de sindromul lui Tourette, catalogarea a fost finalizată la aceeași dată, câteva ore mai târziu. Sunt pe deplin convinsă de eficacitatea totală a sistemului, la fel ca și Dumneavoastră, de altfel. Nu vă îngrijorați, în epoca noastră este posibilă integrarea totală a individului suferind în societate, cu ajutorul medicației și tratamentului adecvat.
Îmi pasă de tine, oricât ai tot susține că ești o javră insensibilă. Nu-s chiar așa de ușor de speriat. Sunt aici. Vreau să simt Praga, cu tine...
Vai, îmi pare teribil de rău, în mod normal simptomele clasice - atât de ușor identificabile - ar fi trebuit să înceteze demult. De fapt, sistemul brevetat de noi ne oferea garanția absolută că totul va reveni la normal în cel mai scurt timp. Ne cerem scuze, a intervenit o eroare de sistem. Vom reveni cât mai curând, odată ce va fi elaborată legea sub care toate principiile vor fi rezolvate și toate conștiințele vor fi împăcate. Vă mulțumim pentru înțelegere și vă urăm să petreceți o seară cât mai plăcută. La revedere.

'But he was a muffin.'

Photo by Marta Bevacqua

Primul lucru pe care voia să-l știe era dacă aveam un palton bleumarin cu manșete din catifea.
Da, într-adevăr, am un palton bleumarin cu manșete din catifea, i-am răspuns, după o scurtă ezitare.
Și cum e? sări imediat, vizibil cuprins de entuziasm. Povestește-mi totul despre el.
Mi se păru o toană ciudată, dar am încercat să fiu politicoasă, fiindcă abia îl cunoscusem și nu țineam neapărat să-i las o impresie proastă.
Are glugă. Și nu știu încă dacă o să-l port vreodată. Nici n-ai idee unde l-am găsit, ascuns sub...
Și unde e acum? răbufni, ca și cum nu-ar mai fi putut ascunde întrebarea ce-i pândea de mult în spatele buzelor. Își mușcă imediat buza de jos, dar nerăbdarea îi cuprinsese întreaga ființă, ce pulsa acum necontrolat, în așteptarea răspunsului.
Ah, e pe dulapul meu, într-o pungă de plastic. Acolo l-am aruncat de cum am ajuns acasă. O să trebuiască să-l dau la curățat, asta dacă intenționez să...
Chiar așa, ce-ai de gând să faci cu el? mă întrerupse din nou.
Poate o să-l port. Nu știu. Când o să-i vină momentul, o să-mi dau seama de la sine. Esențial e ca, atunci când o să fie cazul, el să mă aștepte în dulap, în perfectă stare, răstignit pe un umeraș, gata să-mi îmbrățișeze umerii și să primească pulberea fină de zăpadă ce-o să se agațe de cârligașele microscopice ale stofei.
În momentul ăla, am realizat că începusem să vorbesc exact ca el, lucru care mă îngrijoră pentru o secundă, împingându-mi sprânceana dreaptă spre rădăcina nasului.
El observă imediat gestul meu involuntar. Da, esențial e să fie pregătit pentru orice, în orice moment. Tăcu pentru o clipă, păstrându-și brațele încrucișate, pentru a mă forța să conștientizez solemnitatea pe care o căpătase aerul tăcut și aparent insignifiant de până atunci. Încetul cu încetul, simțeai cum îți umple plămânii, și nu mai erai în stare să-ți ocupi creierul cu comenzi triviale, simțeai cum o măreție nebănuită îți înfioară pieptul și cum, dintr-o dată, fiecare detaliu devenise nu doar apăsător de important, ci esențial. Pe deasupra ta plutea teama de a nu scăpa din vedere vreun amănunt...

(Ho, nu dați cu roșii, mă jucam puțin, atâta tot!)

Știi, iar încep să mă simt o lașă ipocrită care n-are absolut nimic de-a face cu chestia asta dubioasă pe care ei o numesc atât de pompos viață. De fapt, nu viață e cuvântul. Viața adevărată, real life, „realitate”. Da, realitate. Nu știu, și nici nu vreau să știu ce naiba e chestia aia și cum funcționează. Mă tot holbez la ea așa, din depărtare, și arată tare ciudat. În niciun caz tentant. Chestia și mai cumplită e că, odată intrat în dimensiunea aia, nu mai ai cum să scapi. Își va băga ghearele în cele mai drăguțe colțișoare ale fanteziilor tale. S-au dus visele aberante, planurile pe care n-o să le pui niciodată în aplicare, dar care-s atât de amuzante în fața unei căni cu vin fiert... Da, o să continuu să fug de realitate. Fiindcă continuă să mă ia prin surprindere, indiferent cât de mult m-aș îndepărta de logică și bun-simț atunci când construiesc scenarii, și fiindcă insistă să-mi dea peste nas, oricât de joase mi-ar fi așteptările. Ha. You win this time around.

Se uită la ceas din nou. Cu nervozitate crescândă, începe să-și taie unghiile de la picioare. Termină de mâncat pepenele, cu mișcări mecanice, privind clopoțeii de vânt de pe marginea ferestrei. Se aude clopotul unei biserici din apropiere, care bate de patru ori. Înghite pe nemestecate ultima bucată de pepene. Sună telefonul. De undeva, din celălalt capăt al planetei, se aude un Noapte bună vesel. Și atât. Ea se lasă pe pat și începe să râdă, la început pe înfundate, apoi din ce în ce mai tare. Adoarme, vegheată de furculița din castronul de sub pat și de clopoțeii de vânt care îi murmură un cântec de leagăn. Iar în celălalt colț al universului, el începe să-și taie unghiile de la picioare.

Și ah, da, un an fantastic s-aveți cu toții.

'The Favourite Game.'

Photo by Mizoka

Mă uitam și eu un pic prin podul cu vechituri, că n-am mai dat pe-aici din era geologică trecută și abia mai reușesc să descui ușa, da' să-mi amintesc peste ce-aș putea să dau prin cine-știe-ce colțișor. Și, răsfoind așa la nimereală, am ajuns la concluzia că de la un timp încoace mă tot învârt în cercuri. Sau în jurul cozii proprii și personale, dacă vreți. Adică, în momentul de față mă aflu exact în același loc unde eram și anul trecut pe vremea asta: număr zilele până la concertul lui Cohen, mă amuz de chestiunea cu care mi-am tocat nervii și-am pierdut atâta timp... La naiba, ar fi putut să fie și-același tip ca anul trecut, într-atât de bine se aseamănă poveștile! Bine, ceva diferențe tot sunt, de data asta am bilet (cumpărat de-acum trei luni, ca să fiu sigură) și nu prea mai pot da vina pe nenea din poveste, fiindcă eu am făcut cam toate prostiile din meniu (ba chiar și câteva pe lângă, tot ca să fiu sigură). Sigur, viața ar putea să-și râdă din nou de mine și să fie musai să-mi dau examenul în 4 (și-atunci adio concert), iar personajul sus-menționat ar putea să se dovedească mai masochist decât îl bănuiam și să nu dezerteze atât de ușor (și-atunci adio liniște și pace). Ei, hai acuma. N-o fi "viața" asta chiar așa de sadică. Doar e vorba de însuși Field Commander Cohen, să fim serioși. Și ălalalt? Ei, hai, lasă-mă-n pace, nici măcar nu l-am mai visat salvându-mă din cine-știe-ce catastrofă, e clar că mi-a trecut.
În fine, tocmai am făcut o promisiune solemnă cum că nu mai promit nimic. Da' cred că pot să afirm cu destulă certitudine că, atâta timp cât mai am de învățat, o să-mi tot fac de lucru pe aici, (fiindcă nu-mi pot imagina multe locuri în care aș pierde vremea într-un mod mai puțin util). Și cu asta, sus toată lumea, c-acuși răsare soarele!
Eu nu, că mie mi-e soooooomn.

Pasul unu: Notează absolut tot, nu se știe când o să-ți folosească.

Photo by JohnnySix

Tocmai ați fost anunțată drept fericita câștigătoare a Premiului Pentru Cel Mai Tont Om Din Lume, felicitări!
Eh, mulțumesc.
Cum v-ați simțit când v-ați auzit numele strigat în fața a mii de oameni care ar fi dat orice să se afle în locul dumneavoastră în acel moment magic?
Hm. Nu știu din ce surse ați aflat dumneavoastră așa ceva. La ceremonie au fost prezenți doar șapte locuitori ai planetei HD 209458d care își petrec vacanța de iarnă pe Pământ și doi greieri cu urechi, toți prieteni apropiați de-ai mei.
Era doar o întrebare-standard, pe care le-o punem exact în aceeași formă tuturor personalităților pe care le intervievăm, pornind de la ideea că nimeni nu va admite că nu există cel puțin 2340 de persoane care să îl (sau o) idolatrizeze. Dar se vede că dumneavoastră meritați pe deplin premiul care tocmai v-a fost acordat. Și totuși, care sunt motivele pentru care afișați în continuare acest exclusivism de-a dreptul ofensator, în ciuda incidentelor de anul trecut?
Ce incidente, domnule?
Știm din surse sigure că a fost vorba de o adevărată revoltă, oricât de tare ar fi încercat autoritățile să mușamalizeze situația. Se pare că cel puțin două străzi - dacă nu chiar întregul cartier - au fost indignate de luminițele ce pâlpâiau neîncetat în grădina dumneavoastră, chiar și la ore indecent de mici, de cele două albume ale lui José González pe care le-ați ascultat încontinuu timp de treisprezece zile și mai ales...
Of, dacă nu m-aș fi chinuit atâta să pun mâna pe trofeul ăsta, aproape că vi l-aș fi oferit dumneavoastră, pentru că în mod sigur îl meritați mai mult decât mine.
Vai, ce onoare! Ați auzit, dragi ascultători din întreaga lume, sunteți martori la un moment istoric, însăși...
Mi-e somn. Uitați, ăsta e premiul. L-ați câștigat pe drept. E al dumneavoastră.
Dar e... un pachet de müsli cu alune!
Da, și-am bătut jumătate de oraș ca să găsesc așa ceva. Sper să-l apreciați cum se cuvine.
Vreți să spuneți că...
Da, premiul ăsta eu mi l-am acordat singură. Noapte bună.

Toată lumea la masă!

Photo source unknown

Spirala se trezi mahmură, ceea ce i se întâmpla foarte rar, doar își dezvoltase de-a lungul celor 785 de spire ce-i atestau vechimea o formidabilă rezistență la amețeală. Încercă să-și aducă aminte pe unde se învârtise, dar nu reuși să evoce altceva decât imaginea unor castronele roșii pline cu covrigei.
Covrigei? Dar nu se poate. Ți-ai jurat că n-o să mai umbli prin asemenea locuri, îi șopti acuzator conștiința, pe care o chema Ips.
N-am vrut, știi bine. Credeam c-o să fie un loc drăguț, c-o să bem un Bloody Mary, că totul va fi ca de obicei. Nu îmi imaginam c-o să se ajungă la așa ceva.
Tu îți dai seama în ce hal ai ajuns? Covrigei! urlă Ips direct în urechea ei dreaptă.
Lasă, n-o să se mai întâmple.
Bineînțeles, fără îndoială, de-si-gur că n-o să se mai întâmple, așa zici întotdeauna. Tu nu vezi în ce hal ți-ai dereglat spirele? Fiecare atârnă în alt unghi, nici tu nu cred c-ai mai fi în stare să-ți găsești centrul. Două săptămâni o să umbli numai în opturi. Covrigei! pufni Ips cu dispreț.
Gata, plec, c-am întârziat deja.
Nu stai să mănânci ceva?
Lasă că-mi iau doi covrigi cu susan de la colț.

Legenda ciocolatei.

Photo by Jean Francois

...Știi, câteodată mă întreb dacă sunt într-adevăr atât de proastă pe cât mă simt.
Când spui ceva de genul ăsta, e clar că aștepți un anumit răspuns. Că nu, nu ești deloc atât de proastă pe cât te crezi, ci mult mai proastă. Că da, ești exact atât de proastă pe cât te crezi, dacă asta te face fericită. Că ești cu 0,1% mai puțin proastă în realitate, ceea ce e oricum încurajator. Că da, ești mică, proastă și ai o tunsoare cretină, dar pentru toate astea compensează umorul tău unic și fursecurile cu nucă. Că nu observasem până acum, dar dacă tot ai zis, mi se pare și mie că ești cam proastă, pe lângă că ești mică, ai o tunsoare cretină, n-ai umor și nu ești în stare să faci nici măcar niște fursecuri fără să le dai foc. Că, de fapt, orice răspuns ți-aș da, soluția e una singură: să-ți dai foc și să te privești arzând. Dacă și atunci îți mai plângi de milă, înseamnă că de fapt ești mult mai proastă decât te crezi. Dacă ești în stare să vezi hazul situației și să râzi de tine înseamnă că ești exact la fel de proastă pe cât te imaginezi. Și dacă ești în stare să-ți dai seama de toate astea și fără să trebuiască să-ți dai foc, înseamnă că e bine și că n-ai de ce să-ți faci griji.
Să știi că ai dreptate. Merci, bă. ... Auzi, n-ai o brichetă?

Eu și cocorul din castan, care n-o să mă vadă niciodată.

Photo by Mia Holvik

(Azi am sentimentul c-o să mi se-ntâmple ceva ciudat.)
Am început azi să mă-ntreb cam câte nopți la rând poate fi lună plină. Fiindcă săptămâna trecută, de luni până vineri, după orarul clasei muncitoare - schimbul de noapte, de la fereastra mea m-am zgâit la o lună perfectă, așa cum vezi numai în manuale și în filme, o lună din care nici măcar norii nu îndrăzneau să muște, de teamă c-or să fie văzuți și trimiși undeva la colțul din dreapta-jos al boltei, de unde n-or să mai poată speria pe nimeni. O lună numai bună de reclame, sau de impresionat vreo impresionabilă, de n-ar fi fost așa de frig.
(Azi-dimineață a plouat.)
Și totuși, cinci nopți la rând? Mi-am dat seama abia azi, când e înnorat și nu se mai vede nimic. Ce-i drept, lunea trecută a-nceput Săptămâna Bocancilor Verzi, pe care i-am purtat absolut în fiecare zi. Efectul secundar a fost că luam de bun tot ce vedeam în jur, și râdeam de una singură pe străzi. În săptămâna aia, nu mi s-a părut deloc ciudat să văd o lună plină holbându-se la mine cinci nopți la rând.
(Azi l-am uitat pe Domnul Rosewater în bancă, după doar 100 de pagini.)
Sau poate era o farfurie zburătoare. Ce-i drept, în ultima vreme mi-e tot mai greu să-mi găsesc farfuriile, alea trei-patru câte sunt. Dar eu am doar albastre. Poate-s de vină reflectoarele alea perfide. Oare dacă le-ar porni și pe timpul zilei, s-ar face tot cerul galben?
(Azi mi-am dat seama că nu mai sunt dependentă de gumă.)
Ah, dar nu poate fi vorba de extratereștri, să fim serioși. Când atacă, ei te iau întotdeauna prin surprindere, nu patrulează o săptămână prin fața casei tale. Iar pentru experimente aleg întotdeauna specimene perfecte, nu anomalii inexplicabile, cum este cazul de față.
(Azi ceasul îmi mergea cu două ore în urmă.)
Gata. M-am plictisit să caut explicații științifice, fiindcă e 17, și nici măcar nu contează că e luni. Și nu mai port bocancii verzi, ca să le fac în ciudă - lor, nu știu cui anume, tuturor. E aproape întuneric. Așa și trebuie. M-am săturat să văd chestii dubioase pe cer. Poate-or să-mi cadă colții și o să pot ieși din casă și la lumina zilei. Nu de alta, da' tare mi-ar plăcea să mă mai pot duce și pe la școală, de nu mi s-ar împotrivi soarta cu atâta entuziasm.
(Azi am hotărât să nu mai încerc să înghesui lucruri prea mari în cutii prea mici.)

Și, în încheiere, țin să-i mulțumesc Samaritencei care nu m-a lăsat azi să mor de inaniție, după cum îmi dicta subconștientul. Și nu, n-a comis o faptă bună prin asta, după cum o să-și dea și ea seama la un moment dat, când va fi, din nefericire pentru ea și tot restul lumii, prea târziu să mai poată da timpul înapoi. Și am pomenit de asta pentru simplul fapt că se apropie ziua mea și trebuie să-și dea seama, dacă până acum nu i-a sărit în ochi, cât sunt de incomparabilă, inimaginabilă, irezistibilă, insensibilă, incorigibilă, impardonabilă, iresponsabilă, irecuperabilăăăă...și așa mai departe. Și mai ales cât de indispensabilă îi sunt. Eu ei. Să înțeleagă. Și să-mi ia un cadou pe măsură.

(Azi am descoperit că luna nici măcar nu există.)

Istoria e doar isterie oxidată.

Photo by Victor Bezrukov

În urmă cu exact un an și patru minute, avea loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria omenirii. Nimic nu avea să mai fie la fel. Ordinea naturală a lucrurilor fusese dată definitiv și irevocabil peste cap. Care a fost mobilul acestei grave crime împotriva umanității? La această întrebare vom încerca să răspundem în rândurile care urmează, dacă timpul ne-o va permite, desigur. (Și o să facă bine să ne permită, că altfel public pozele pe care i le-am făcut în timp ce-i dădea ordinii naturale peste cap.)
Atunci când a izbucnit criza, cei mai mari specialiști în isteriologie aplicată, explicată și hipercomplicată au fost primii care și-au dat cu părerea unul în capul celuilalt până când fiecare a ajuns posesorul unui număr prim de cucuie. Toți au încercat să găsească Răspunsul, toată lumea voia să afle cine anume e de vină pentru această răsturnare a lumii cu josul în sus, când îi stătea mult mai bine cu susul în jos. S-au alocat sume pentru care nu s-au inventat încă numere suficient de mari, nici măcar de către japonezi. S-au recrutat armate de doctori, profesori, luceferi, saxofoniști cu păr creț și vânzători ambulanți de vată de zahăr și cercei din lut pictat. Ăștia s-au săturat repede de bătut și dezbătut probleme, perne, mochete și ecuații trigonometrice cu șaptesprezece necunoscute, și și-au cumpărat cu toții câte un trigon cu nucă de la patiseria din colț, care a devenit instantaneu cea de-a treia putere mondială, după Papa Bun și Prâslea cel Voinic. Fiecare ajungând astfel să cunoască personal cel puțin câte șaptesprezece trigoane umplute cu nu-vrei-să-știi-ce, ecuațiile asupra cărora se aplecaseră cu toții au murit sau din lipsă de oxigen, sau de rușine că până și pruncii de la Litere din anul I le știau soluțiile pe de rost.
S-au aprins tone de lumânări cu miros de scorțișoară și s-au fumat țigări mentolate cât să se poată asfalta autostrăzi întregi cu smoala rezultată. Situația devenea disperată. Nimeni nu mai muncea, pentru că toată lumea aștepta cu sufletul la gură Indiciul, Semnul, Dezlegarea. S-a ajuns chiar la o criză mondială de Airwaves cu eucalipt. Eu reușisem să fac cookies de una singură, fără niciun fel de ajutor. Sfârșitul era tot mai aproape.
Dar sufletele ținute pentru prea mult timp în abur cu miros de usturoi sau Orbit cu pepene n-au mai suportat. Pe etichetă scria clar că temperatura maximă pe care o poate suporta un suflet de dimensiuni normale nu poate să depășească în niciun caz numărul speciilor de Coccinellide pe care le poate recunoaște posesorul acestuia. Așa că, în semn de protest, n-au mai vrut să stea de pază pe la diverse guri și s-au întors în birturile lor preferate, unde lumânările se sting singure când se așează cineva la masă.
Și oamenii s-au gândit că lumea nu arată chiar așa de rău cu josul în sus, așa că au abandonat toate cercetările și au început din nou să producă Airwaves albastru, cookies cu alune și vată de zahăr la pahar. Și toți au răsuflat ușurați, fiindcă termenul de garanție al lumii primise o prelungire, și nu mai trebuia să o tot repare și cârpească ei.

(Răspunsurile corecte erau: a) Mirificul Meu Blog a împlinit un an și patru minute și trebuie să mă dau mare cu asta. b) N-am mai dormit de mult și am luat 10 la testul din Katakana. c) Ca să sărbătoresc evenimentul, o să postez și luna asta exact atâtea tâmpenii câte am scris în noiembrie anul trecut, adică 19. Pentru siguranța dumneavoastră, evitați cu orice preț acest blog înainte de sfârșitul lunii. d) Dude, e rândul tău să vii cu o sticlă de vin ca să celebrăm evenimentul și să preiei bărcuțele. e) Am vrut să scriu ceva drăguț, da' am preferat să mă uit iar la It Happened One Night. f) Toate răspunsurile sunt corecte.
Și așa mai departe, până când pânzele albe se fac negre și jegul de pe ele ia formă de craniu cu steluțe verde fosforescent de jur împrejur.)

Așa că: doi, trei, și: La-la-la-laaasă-ne că ne e somn.

And a pinch to grow an inch!

Şi titlul e exact ca articolul, adică tâmpit de tot. Ceea ce poate nici nu-i chiar aşa de rău.

Photo by Vasilis Lotsios

Pentru că ştiu că n-o să mai pot da pe-aici câtva timp, ar fi frumos din partea mea să las ceva drept garanţie. Dar fiindcă mi-e cumplit de lene, o să transcriu cât mai fidel ultimele mâzgăleli din caietul cu pricina şi cu asta basta. Probabil că exact atâta timp mi-ar lua şi să scriu altceva, dar nu. Era 23, parcă. Adică marţi, când încă aş mai fi putut să returnez cărţile la bibliotecă fără să plătesc amendă.

Am belet. Verific din cinci în cinci minute să văd dacă e la locul lui, şi abia aştept să ajung acasă, să-l pun la loc sigur. Acum am pentru ce trăi următoarele două luni. Rândul 2. Oh, yeah.
În rest, the drugs don't work, am ieşit pentru puţin timp din depresie pentru ca să acord evenimentului atenţia cuvenită, dar o să-mi revin, nicio problemă. Mi-e frig la ceafă şi cald în rest, mi-e frică de mor pentru săptămâna viitoare, şi vreau neapărat să văd o anumită javră înainte să plec, chiar dacă încă n-a venit cartea ce-o comandasem pentru el.
Nici măcar nu simţi că-i toamnă, e frig, atâta tot. Nu tu frunze colorate care-ţi scrâşnesc sub tălpi, nu tu ceaiuri dubioase şi Carla Bruni în KF, nu tu şcoală, javrele mele preferate sunt împrăştiate peste tot, şi eu mă simt cumva lăsată pe dinafară, când îmi beau ceaiul la 10 dimineaţa pe geamul de la bucătărie, sunt singură în toată casa şi nu-mi vine să cred că mă aflu în deplină legalitate. Când chiuleşti e altceva, te simţi obligat să faci ceva cu timpul ăla, nu îţi permiţi să-l laşi să se ducă dracului aşa, pur şi simplu. Te învârţi prin oraş, şi te minunezi ce specimene vag umane poartă uniforma liceului tău, pardon, fostului tău liceu, şi parcă nici Front Row nu mai e ca pe vremuri, şi altcineva o să-l joace pe Matamore, şi probabil mult mai bine. Şi tu trebuie să-ţi faci alţi prieteni, să hotărăşti ce cărţi iei cu tine, ce bocanci, ce cd-uri, ce eşarfe, şi de acum înainte n-o să mai ai acces liber la dulapul soră-tii, la hanoracul ei negru şi mai ales la zecile ei de perechi de converşi.
Şi n-am dormit azi-noapte fiindcă, vezi doamne, tre' să-mi reglez ritmul şi adevărul e că vara asta m-am obişnuit să dorm foarte mult, de la 10 ore în sus, dintre care abia 1-2 în timpul nopţii, sau nici atât. N-am băut nici ceai, nici cafea, şi mi-am înfipt vârful unui cuţit în degetul mare de la mâna stângă, în timp ce încercam să-mi tai o felie de caşcaval pentru un sandviş. Ironia face ca respectivul topor care-a intrat pân' la os să fi fost de fapt un cuţit ridicol de mic, cu lama de maxim 10 centimetri, pentru legume sau cine-naiba-ştie. Au curs râuri de sânge, bineînţeles. Şi am găsit plasturi speciali pentru vârful degetelor. Care cred că sunt făcuţi pentru degete mult mai groase, fiindcă stau puţin cam ciudat pe al meu. Care nu-i chiar subţirel, să fim serioşi.
Ieri l-am visat din nou. Poate că l-aş fi visat şi azi noapte, dac-aş fi închis ochii vreo secundă, se pare că visele cu el vin în perechi. Ultima dată ne-am văzut acum vreo lună, şi ne-am ignorat ostentativ unul pe altul. Cel puţin eu, în orice caz. Poate el mă ignora pur şi simplu, fiindcă n-avea vreo idee mai bună.
Eşti nebună, bă. Să nu cumva să îndrăzneşti să-ţi bagi iar în cap idei din astea.

Deci:
Mi-ar plăcea să revin cândva la alea şapte poveşti din parc. Ajunsesem la a treia.
Mi-ar plăcea să simt toamna de-adevăratelea.
Mi-ar plăcea să nu mă mai simt atât de bine urându-i pe toţi.
Mi-ar plăcea să mai am timp.
Mi-ar plăcea să nu-mi mai fie ruşine cu mine.
Mi-ar plăcea să nu mă mai doară degetul şi urechile.
Mi-ar plăcea să nu mai fiu o javră proastă.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să tac fără să mă simt mută.
Mi-ar plăcea să nu am pat acolo şi să pot dormi pe salteaua de pe podea, aşa cum am plănuit.
Mi-ar plăcea să mă mai întâlnesc o dată cu javra aia, înainte să plec.
Mi-ar plăcea să învăţ naibii odată să merg pe bicicletă.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să scriu ceva drăguţ, dar uite că nu-s.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să sufăr ca un câine uitat în ploaie, sau măcar să-mi găsesc motive suficient de bune pentru care să plâng. Nici nu mai ştiu cum e.
Mi-ar plăcea să râd din nou de-adevăratelea.
Mi-ar plăcea să tac dracului dacă tot n-am ce să zic.

E noapte. E întuneric. Gata cu lumina naturală. Trăiască bezna artificială.
Ar fi foarte lame să adorm aici, în parc, pe bancă, aşa-i? Mno, atunci mă duc acasă, şi o să dorm, şi ritmul somnului meu o să rămână la fel de dereglat. Ceea ce-nseamnă că am stat trează degeaba, şi că m-am uitat azi-noapte la amândouă sezoanele din Spaced tot degeaba. Şi da, cred că sunt deja pe trei sferturi adormită, că îmi aud numele rostit de 80% din cei ce trec pe lângă banca mea.
Hei, treci 'napoi aici. Am început iar să mă iau în serios. It's mere fun, but still, very damaging.
No, şi e şi frig pe deasupra. Pe deasupra celor patru pagini cu aiureli pe care tocmai le-am mâzgălit. Mi-e frig. Şi-aş vrea să-mi fie bine, dar mi-e doar somn.

Nota ediţiei: Între timp, nu mă mai doare degetul şi m-am întâlnit cu javra cu pricina. În schimb, se pare că mă număr printre rândurile fericiţilor deţinători de paturi, deci planul meu cu salteaua s-a dus. Tot mă mai ustură ochii de somn, dar n-am pierdut încă biletul. Iar pe Matamore îl joacă sor-mea (?!).
Şi abia acum e noapte. Nu pentru mult timp.
Scuzaţi-mi rândurile astea. Dar trebuia să găsesc un mod complet inutil de a-mi petrece vremea, doar nu era să-mi fac bagajele.
Mâine plec. Să visaţi frumos.

Jur pe urechile mele.

Photo by Kimiko17

Mă trezesc făcând tot felul de lucruri dubioase. Parcă aş fi tot timpul într-un vis din ăla de-al meu, în care feţele sunt înceţoşate, culorile mai stridente decât ar fi normal, şi cineva mă urmăreşte tot timpul cu scopul de-a mă omorî, răpi şi trimite pe Marte, sechestra într-un mall sau cine-ştie-ce altceva.
Mă spăl pe mâini şi arunc săpunul la gunoi, după care mă uit în oglindă, apoi la mâinile mele şi nu-mi dau seama care a fost pasul greşit în algoritm. Îmi pun săpun lichid pe periuţa de dinţi, pentru că singurul meu neuron rămas treaz la ora asta a hotărât, în urma unei dezbateri îndelungate cu sine însuşi, că e mai uşor să apeşi un butonaş şi - iată! săpunul a curs deja şi s-a aşezat în tradiţionala formă de S peperiiperiuţei (sic) dumneavoastră de dinţi - în loc să iei de pe raft tubul de pastă, să deşurubezi capacul, să aşezi periuţa pe marginea chiuvetei, să storci ultimele picături, să înşurubezi capacul la loc, după care să pui tubul la loc pe raft. Când mă gândesc ce complicat e întregul proces, nici nu mă mai mir că neuronul ăla a decis aşa, de unul singur, fără să mă întrebe şi pe mine, că săpunul ăla cu hamamelis ar fi mai la îndemână. Drept e că miroase fain. Deşi, dacă stau să mă gândesc, poate că eu am fost aia de-am luat măreaţa hotărâre, fără să-mi întreb neuronul, chestie care ar avea un pic mai multă logică, pentru că absolut orice neuron ştie că, în momentul în care papilele mele gustative ar fi simţit săpunul pe limbă, ar fi declarat starea de alertă pentru toţi ceilalţi neuroni, poate s-ar fi declanşat şi reflexul de vomă, o interminabilă criză de râs din partea mea, precum şi o serie de amintiri despre ce alte chestii mai fac eu când sunt beată (de somn, adică), în afară de apăsat soneria vecinului de la 3 în loc de întrerupător, dezlegat şireturile şosetelor şi lăsat becul aprins în baie. Noroc că, prin nu-ştiu-ce miracol, n-am băgat periuţa aia în gură. Am clătit-o bine de tot, am turnat multă apă de gură pe ea, ca să aibă gust mentolat şi respiraţie proaspătă la următorul contact, şi am pus-o la loc în suport. Moment în care am observat că nici măcar nu era a mea, care poartă o nuanţă mai închisă de verde. A cui era n-am aflat nici acum, nici nu s-a plâns careva că-i mirosea periuţa a hamamelis, şi nici eu n-am deschis vreodată subiectul.
Ah, şi - oricât de incredibil v-ar părea - eu dispun de mai mulţi neuroni, atâta doar că majoritatea lor suferă de narcolepsie şi, în momentele când mă aştept cel mai puţin şi am cea mai mare nevoie de ei, se prăbuşesc pe suprafaţa capitonată a creierului meu, cu câte-un firicel de salivă scurgându-li-se din colţul gurii. E urât, ştiu, dar m-am obişnuit cu ei şi îi accept aşa cum sunt. Că dacă n-ar fi, nu v-aş povesti eu nimic acum, când dorm toţi, şi până şi ăla ce-ar trebui să stea de veghe moţăie pe undeva, tresărind la intervale regulate, speriat că s-ar fi putut să am nevoie de el. Nu, dragă, la 5 jumate măcar tu să dormi, oricum n-o să observe nimeni vreo diferenţă. Eu o să mă descurc, cu o cană mare de Earl Grey, nu-ţi face probleme.
Hai, inventează-ţi un vis drăguţ, în care să nu te urmărească nimeni, să fie răcoare, verde şi munţi. Hai, că poţi.

Ei, şi ce?

Photo by Lumihiutale

Of, la naiba, ce mi-ar plăcea să ştiu să înot, mai ales acum, c-a început din nou să plouă. Să găsesc ceva sticluţe dubioase, să le beau conţinutul şi să mă fac mică de tot. Să mă bălăcesc prin toate băltoacele şi să nu-mi pese dacă mă stropesc sau îmi ud părul, să nu mă deranjeze că apa e murdară şi rece. Să le dezleg şireturile oamenilor care se opresc pentru câteva minute în faţa unui bancomat sau dimpotrivă, să le leg celor care se opresc să vadă ce film rulează săptămâna asta la Arta (ar trebui să fie fain, zic eu). Şi ei să n-aibă habar de ce li se-ntâmplă. Să port bocancii ăia verzi, să se umple de apă şi să tropăi în ei, lăsând băltuţe peste tot în urma mea. Urme mici de tot, ca şi picioarele unei broaşte, de exemplu. Şi bocancii se micşoreze şi ei odată cu mine. Umbrela verde nu, deocamdată mă aşteaptă într-o vitrină, pentru că mi-a fost prea lene să intru şi s-o cumpăr, atunci când eram suficient de mare încât să pot deschide uşa magazinului. Acum mi se pare imensă, ar putea feri de ploaie o întreagă armată de monstruleți ca mine, care nici măcar n-avem nume, fiindcă mi-e prea lene să găsesc unul la ora asta. Chiar aşa, soluţia aia are efecte ciudate, n-am mai fost trează la ora 8 de săptămâni întregi, şi atunci nu pentru mult timp. Păcat c-am băut-o pe toată.
Hmm, oare cât timp mai durează efectul? Adevărul e că pe sticluţă nu scria Drink me, sau ceva care să-mi dea de înţeles c-ar fi potabilă. Ar fi putut la fel de bine să fie însemnată Şampon pentru păr fragil, Gel de duş cu extract de mentă sau apă de gură. Avea gust mentolat, şi eu am dat-o pe gât. Şi n-am dormit azi-noapte. Mă duc să-mi iau umbrela aia, până nu se luminează de tot.
Şi încă mai plouă, he he.