Eu și cocorul din castan, care n-o să mă vadă niciodată.

Photo by Mia Holvik

(Azi am sentimentul c-o să mi se-ntâmple ceva ciudat.)
Am început azi să mă-ntreb cam câte nopți la rând poate fi lună plină. Fiindcă săptămâna trecută, de luni până vineri, după orarul clasei muncitoare - schimbul de noapte, de la fereastra mea m-am zgâit la o lună perfectă, așa cum vezi numai în manuale și în filme, o lună din care nici măcar norii nu îndrăzneau să muște, de teamă c-or să fie văzuți și trimiși undeva la colțul din dreapta-jos al boltei, de unde n-or să mai poată speria pe nimeni. O lună numai bună de reclame, sau de impresionat vreo impresionabilă, de n-ar fi fost așa de frig.
(Azi-dimineață a plouat.)
Și totuși, cinci nopți la rând? Mi-am dat seama abia azi, când e înnorat și nu se mai vede nimic. Ce-i drept, lunea trecută a-nceput Săptămâna Bocancilor Verzi, pe care i-am purtat absolut în fiecare zi. Efectul secundar a fost că luam de bun tot ce vedeam în jur, și râdeam de una singură pe străzi. În săptămâna aia, nu mi s-a părut deloc ciudat să văd o lună plină holbându-se la mine cinci nopți la rând.
(Azi l-am uitat pe Domnul Rosewater în bancă, după doar 100 de pagini.)
Sau poate era o farfurie zburătoare. Ce-i drept, în ultima vreme mi-e tot mai greu să-mi găsesc farfuriile, alea trei-patru câte sunt. Dar eu am doar albastre. Poate-s de vină reflectoarele alea perfide. Oare dacă le-ar porni și pe timpul zilei, s-ar face tot cerul galben?
(Azi mi-am dat seama că nu mai sunt dependentă de gumă.)
Ah, dar nu poate fi vorba de extratereștri, să fim serioși. Când atacă, ei te iau întotdeauna prin surprindere, nu patrulează o săptămână prin fața casei tale. Iar pentru experimente aleg întotdeauna specimene perfecte, nu anomalii inexplicabile, cum este cazul de față.
(Azi ceasul îmi mergea cu două ore în urmă.)
Gata. M-am plictisit să caut explicații științifice, fiindcă e 17, și nici măcar nu contează că e luni. Și nu mai port bocancii verzi, ca să le fac în ciudă - lor, nu știu cui anume, tuturor. E aproape întuneric. Așa și trebuie. M-am săturat să văd chestii dubioase pe cer. Poate-or să-mi cadă colții și o să pot ieși din casă și la lumina zilei. Nu de alta, da' tare mi-ar plăcea să mă mai pot duce și pe la școală, de nu mi s-ar împotrivi soarta cu atâta entuziasm.
(Azi am hotărât să nu mai încerc să înghesui lucruri prea mari în cutii prea mici.)

Și, în încheiere, țin să-i mulțumesc Samaritencei care nu m-a lăsat azi să mor de inaniție, după cum îmi dicta subconștientul. Și nu, n-a comis o faptă bună prin asta, după cum o să-și dea și ea seama la un moment dat, când va fi, din nefericire pentru ea și tot restul lumii, prea târziu să mai poată da timpul înapoi. Și am pomenit de asta pentru simplul fapt că se apropie ziua mea și trebuie să-și dea seama, dacă până acum nu i-a sărit în ochi, cât sunt de incomparabilă, inimaginabilă, irezistibilă, insensibilă, incorigibilă, impardonabilă, iresponsabilă, irecuperabilăăăă...și așa mai departe. Și mai ales cât de indispensabilă îi sunt. Eu ei. Să înțeleagă. Și să-mi ia un cadou pe măsură.

(Azi am descoperit că luna nici măcar nu există.)