O abordare domesticită a domesticităţii.

Photo by Chema Madoz

Dragilor, se pare că a sosit din nou acea perioadă a anului. Când fiecare abandonează pentru o clipă maratonul de zi cu zi, priveşte atent în jur și se preface că priveliştea îl încântă nespus. De data asta, eu nu m-am mulțumit cu atât, ci m-am reinventat complet. Mi-am regăsit echilibrul, mi-am regândit prioritățile, mi-am recalculat parametrii; cu alte cuvinte, am început să dau dovadă de maturitate, stabilitate și responsabilitate, așa cum e şi normal, doar am trecut de vârsta teribilismelor. Am început să realizez că, pentru a putea pretinde drepturi depline în societate, trebuie să accept şi pachetul inevitabil de responsabilităţi. Şi desigur, printre primele lucruri pe care le-am privit cu alți ochi a fost familia, acest organism unicelular fără început și sfârșit, fără cap și fără coadă, câteodată cu coarne. Am văzut, în sfârșit, cât de ridicole și infantile erau observațiile mele ironice cu privire la inacceptabile compromisuri, incontestabile statistici, inevitabile plictiseli, inconvenabili peri albi și alte mizilicuri inadmisibile. Am hotărât că da, o să-mi depun fără pic de ezitare semnătura neinteligibilă pe hârtiuţa roz-bonbon, atunci când va sosi momentul potrivit.
(Nu, certificatul de căsătorie dintr-a unșpea, de ziua-ndrăgostiţilor, nu intră la socoteală.)

Bun, hai să abandonăm siropurile, peltelele şi halvalele. Concluzia e că fie, o să mă mărit. Dar nu cu oricine, să ne-nțelegem. Ci numai și numai cu un prunc care trebuie, în primul rând, să cunoască Islanda ca pe buzunarul lui de la piept, asta incluzând să-i stăpânească la perfecție limba aia moștenită direct de la zei. Apoi, să gătească după toate regulile artei, atât grecește, cât și ca-n China și-n Maroc. Să aibă accent irlandez, indiferent ce limbă vorbeşte. Să poarte un nume rusesc (dar nu-i musai să fie rus). Să-mi aducă animale de companie cu multe picioare de prin deșerturile australiene. Să posede bucle mai întortocheate decât pădurea amazoniană. Să cunoască îndeaproape ceremonia japoneză a ceaiului. Să-mi şoptească povești în franceză. Să cânte ca un suedez, țigan sau new-orleandez, după cum o cere situația. Să danseze swing, tango și  adumu. Mai e nevoie să dețină - nu chiar asupra propriei persoane, dar cel puțin în imediata-i apropiere - surse nelimitate de bomboane ucrainene, bere cehească și marțipan nemțesc. (Îmi rezerv dreptul să completez lista, pe măsură ce-mi voi aminti şi alte elemente de importanță vitală pentru viitoarea noastră conviețuire conjugală. Orice scăpare din vedere s-ar putea dovedi a fi fatală, brutală și catastrofală. Fără-ndoială.)

Iar, atunci când mi se va imputa că-s o lașă ce inventează pretexte pentru a se sustrage datoriei față de patrie și popor, eu voi putea să mărturisesc, având conștiința pe deplin împăcată, că pur și simplu n-am întâlnit niciodată persoana cu adevărat potrivită pentru mine.

Down-down-up-up-down-up.

Photo by Clinton Bragger

Scara:
Nici el nu-şi nimereşte cum trebuie nasturii cămăşii, niciodată. Stă într-o dungă, aşa, de parcă în orice moment s-ar putea întoarce cu capul în jos, dac-ar vrea. Să ne bem ceaiul pe tavan, şi să fie tot timpul ora cinci după-masa.
Şarpele:
Ce stupid. Senzaţia asta că poţi face lucruri, că totul depinde de tine, că, dacă vrei cu adevărat, o să realizezi ceva, poate chiar o să faci o schimbare, cât de mică. Aiureli. Vorbe-n vânt. Degeaba.
Scara:
Ah, e bine. Pe mine un pachet de stafide încă mă mai poate face fericită. Înseamnă că n-am îmbătrânit atât de mult.
Şarpele:
Vreau să-mi dai un şut. Cât poţi de tare. Undeva unde să mă doară al naibii. În genunchi, de exemplu, să n-o mai pot lua la fugă de fiecare dată când simt apropierea unei cât de mici responsabilități, unei cât de vagi implicări. Vreau să pot face şi eu odată ceva de-adevăratelea, de la-nceput până la capăt.
Scara:
Zidul roşu din cărămidă. L-aş fi înghesuit în rucsac şi l-aş fi cărat cu mine acasă, să-l lipesc peste peretele verde la care mă holbez până dimineaţa, chinuindu-mă să adorm. Chiar aşa, o cameră are cel puţin patru laturi, dacă aş şti cine-a decretat pentru prima dată că toate trebuie să aibă aceeaşi culoare, l-aş da cu capul de toţi pereţii din lumea asta (nu ştiu de ce, dar sunt aproape convinsă că-i vorba de un bărbat).
Şarpele:
Ochii-mi-sunt-umflaţi-şi-roşii-capul-mi-e-o-gaură-neagră-din-care-n-o-să-ies-decât-in-viata-viitoare-totul-are-gust-de-prune-putrede-telefonul-sună-ncontinuu-nu-pot-scoate-nici-măcar-un-sunet-încuie-uşa-de-două-ori-şi-du-te-ninge-da-ninge-habar-n-ai-cât-de-mult-te-urăsc-fugi-cât-mai-poţi.
Scara:
Le petit prince, trenul, covrigeii şi zăpada ce sclipeşte pe vârfurile din depărtare, aici plouă, acolo ninge şi nu e niciodată nevoie de mai mult.
Şarpele:
Dacă mi-ar fi spus că mă urăşte, ah, ce simplu ar fi fost atunci! Nimeni nu mi-a spus vreodată că mă urăşte, la modul serios. Chiar n-am fost capabilă să trezesc sentimentul ăsta într-un singur om, în toată viaţa mea? Toată lumea declară dragoste eternă cu atât de multă uşurinţă, de ce nimeni nu se mai aventurează să urască de-adevăratelea?
Scara:
Şi cheia ta, mă fascinează cheile. Să poţi să-ţi pui la păstrare o bucată din viaţă într-un buzunar. Să-ţi poţi bloca accesul într-un colț al vieţii tale scăpând de obiectul miraculos ce-ţi deschidea uşa spre iad. Cheia ta îmi place tocmai fiindcă pare simplă şi neşlefuită, dar n-o să găseşti pe nimeni în lumea asta care să fie în stare să-i facă un duplicat. 
Şarpele:
Întotdeauna recunosc când mă simt vinovată de ceva. Problema e că ar trebui să-mi pară rău, nu? Să promit că nu mai fac. Să încerc să mă corectez. Eh, degeaba. Nu ştiu dacă sunt capabilă să-mi pară rău cu adevărat pentru o tâmpenie. Foarte rar am regrete. Admit c-am spus sau c-am făcut o prostie, asta e, trecem mai departe. Nu e rea-voință, nu ştiu ce e. Tratez fiecare om, în frunte cu mine, ca pe o entitate de sine stătătoare şi imutabilă. Nu am neapărat pretenţia ca şi ceilalţi să mă trateze aşa. Nu am nicio pretenţie, de fapt. Trecem mai departe.

Eh, nu se termină niciodată. Zarul meu are doar două faţete, niciodată nu există teren de mijloc sau căsuţe neutre, sar spre nori şi plonjez în abisuri cu aceeaşi uşurinţă, fără să am vreun cuvânt de spus sau vreo alegere de făcut. Şi poate că nici nu e nevoie, fiindcă am impresia că fiecare îmi place-n aceeași măsură.

'In the meantime.'

Photo by Rebeka Pártos

Și n-a fost destul, niciodată nu e destul, de fapt. Vrem prea mult și cine poate să garanteze pentru noi? Îți spun eu, nimeni, ni-meni. Hm, te-aș crede dacă nu mi-ar fi atât de somn. Și știi că-s cu nervii la pământ, sub pământ, se zbenguie printre rădăcinile de ghiocei. Ah, ghiocei. Iar încurci borcanele și bastioanele și papioanele... Când vreau eu, ninge, ce, nu știai? Da, știu, nu-i frumos să zici ce, ce, ceeeee? Eu dorm, tu dormi, el doarme, noi dormim. Și ploaia așteaptă, da, ne așteaptă răutăcioasă, își freacă mănușile cu încântare. Știi de ce mă tot întrerup? Fiindcă probabil m-ar trece fiorii dac-aș duce un gând până la capăt. Mă sperie capetele în general. Ceaiul tău negru nu-i negru de-adevăratelea. De-adevăratelea, de-a-n-picioarelea, de-a v-ați ascunselea. Nu mai am cerneală neagră, vreau să mă înveți să sforăi. Pff, mă așteptam la mai mult din partea ta. Dar, când îți stă bretonul în halul ăsta, cum aș putea să te iau în serios? Io cred că ploaia e de vină (da, aia de la minus 19 grade, știi tu). Aha.

José dear, now you're just being rude.

Photo by Daniele Delgrosso

Of, câte-ar mai fi de zis, făcut și mai ales câte-ar trebui drese! Și timp atât de puțin, și ore nedormite atât de multe, că singura soluție e să facem o cafea din aia de-ți sar pletele în sus doar când îți năvălesc aburii în nări, să deschidem larg toate geamurile și să țopăim pe piciorul drept până țâșnește și ultima picătură de apă din urechea stângă. Și apoi să ne apucăm de treabă, cu cel mai pionieresc entuziasm și fredonând noile cântece de Crăciun ale lui Bob Dylan.
Așadar, în primul și în primul rând, care-i ăla de-a îndrăznit să răspândească ideea că noiembrie e-o lună care nu face nicio brânză în calendar și că omenirea s-ar descurca mult mai bine fără ea? Să facă un pas în față.
Așa, deci tu umbli cu din-astea, ahaa! No ginger cookies for you this month!
„Dar nu se poate așa ceva, doar vine Crăciunu'.” Bine, bine, să zicem doar săptămâna asta, atunci.
„Păi și până luni ce să fac, să mă uit la ele? Nu ți-ar părea rău pentru mine, măcar așa, un pic?”
Dar pentru mine cui îi pare rău? Auzi tu, ce să le treacă prin cap! Păi, noiembrie-i luna mea și nu permit să-și bată joc de ea în halul ăsta un... un... un oarecare!

Of, că m-am și enervat. Deschide geamul ăla și mai tare, te rog, să năvălească aerul ăsta înghețat și să ne amintească că gata, e decembrie de mult deja și ar fi cazul să trecem peste orgolii și mărunțișuri și să ne iertăm unul pe altul, să fim toți mai buni și...
Aoleu, aoleu. Iar trebuie să încep campania de dezimbecilizare? Anu' ăsta parcă te lovi ceva mai devreme decât de obicei, aproape că m-ai luat prin surprindere. Ia scrie tu repede cea de-a treia poruncă, de-o sută de ori de ori și cu litere mari de tipar: „Să te ții deoparte cu orice preț de vraja malefică a filmelor Disney.”. Hai, la treabă, și să nu se mai întâmple.
Păi, cum așa? Că mâine trebuia să vedem cea de-a 385-a ecranizare după A Christmas Carol. Cum să-i las să meargă fără mine? Și mai erau vreo două, programate pentru duminică...
Ok, make that 200.

Vinovat, vinovat, vinovat, șoptești doar pentru tine, în timp ce ștergi balta de cafea din fața patului. Ești vinovat, da. Ai spart cana neagră. Cana neagră în care totul era negru. Apa era neagră, ceaiul de mentă era negru, orice vin era negru, ca să nu mai zicem de bere, care era tot timpul neagră și fără să fie îndreptățită, doar cafeaua era indiferentă și neagră ca de obicei și nu dădea doi bani pe magia cănii negre. Supradoză de negru, îți spui, cana n-a putut suporta atâta concurență. Așezi cu grijă toate cioburile într-o pungă mică în care n-ar fi încăput nici măcar jumătate din cană, în vremurile ei de glorie, după care o îngropi fără niciun fel de ceremonie în coșul de gunoi și, în semn de respect, refuzi să faci altă cafea. Cu atât mai bine, îți repeți.

Și tot în semn de respect pentru cana îndoliată de la natură care-a fost alături de mine mai bine de-un an, de când am văzut-o la soră-mea, m-am îndrăgostit de ea și i-am șterpelit-o fără pic de remușcare, vom lăsa toate celelalte nespuse, nefăcute și nedrese, că s-or descurca ele și singure.

'Ancestors protect me.'

Photo by Crystal-Starz

Eu nu mint niciodată. Tot ce-am spus vreodată e perfect adevărat, sau cel puţin era în momentul ăla. Bine, spun o grămadă de chestii pe care niciun om fără răni vizibile în zona capului nu le-ar lua în serios, dar probabil şi alea sunt adevărate, măcar aşa, pentru o secundă-două. Fiindcă asta e problema la adevărurile mele - au termen de valabilitate foarte mic. Adică, în momentul ăsta, afirm ceva, după care trec la o altă stare de agregare, şi atunci spun ceva care e exact opusul a ceea ce declaram mai devreme.
Cu prietenii adevăraţi mi se poate întâmpla totuşi să fiu nesinceră, fiindcă mi-e frică să nu-i "rănesc". Nu ştiu cum se nimereşte, dar am noroc să mă apropii numai de oameni din cristal, pe care laşi urme şi doar dacă răsufli în direcţia lor, fiindcă se aburesc foarte uşor. Scot sunete tare drăguţe când se ciocnesc unul cu altul, şi prin ei poţi vedea aproape la fel de bine ca prin aer, dar îi goleşti foarte repede de conţinut, şi se mai şi sparg la orice mişcare greşită.
În schimb, cu oamenii pe care nu-i cunosc n-am absolut nicio problemă. Lor pot să le spun orice vreau fiindcă nu mi-e teamă de o predică, şi mai ales fiindcă nu-i pot dezamăgi. Prima dată, oamenii nu au aşteptări sau speranţe cu privire la tine. Pe măsură ce ajung să te cunoască într-o oarecare măsură, încep să te vadă într-un anumit fel, să se aştepte să spui anumite lucruri, să faci anumite chestii şi să te abţii de la altele. Iar natura mea javristică îmi interzice să fiu aşa cum vor alţii, să fiu aşa cum ar trebui să fiu şi de multe ori chiar să fiu aşa cum sunt eu de fapt, şi mă provoacă să le testez limitele, să văd cât de departe pot merge până reuşesc să-i enervez. Unii au nervi mai tari, care se rup mai repede, ai altora sunt mai elastici, dar în orice caz, aproape toţi cedează la un moment dat. Şi nici măcar nu e o chestie pe care o fac conştient.
Eh, şi după ce am dezamăgit din nou pe cineva, după ce jubilez la gândul că am mai dărâmat un mit, atunci îmi pare rău, şi câteodată încerc să explic cum că, de fapt, nici nu sunt aşa cum m-am dovedit a fi, ci pur şi simplu mă jucam puţin. Dar, la naiba, nimănui nu i se pare amuzant, nici măcar mie, când mă năpădesc regretele precum se umple oraşul de păpădii primăvara. Cu deosebirea esenţială că păpădiile sunt perfecte acolo unde sunt, în timp ce de regrete mi-e lehamite, deci asta a fost o comparaţie complet lipsită de sens. Şi iar m-am lansat într-o interminabilă pledoarie împotriva mea şi a capacităţii mele de a-mi păsa şi de altcineva în afară de mine, şi n-am nici cea mai vagă idee cum s-o termin.
De ce am simţit subit nevoia să-mi pictez unghiile în galben? Mdeah, probabil dedesubtul acestei acţiuni banale şi absolut explicabile de altfel (ultimul lac de unghii cumpărat era cel în chestiune, şi voiam să-l testez) se ascunde cine-ştie-ce impuls al subconştientului meu gelos pe cine-ştie-ce alt subconştient.
Hmm, după cum uşor se poate observa, coerenţa, constanţa, bucureştiul şi alte calităţi indispensabile unui om care se consideră - şi este considerat - inteligent, sunt trăsături care îmi lipsesc cu desăvârşire. De aceea, recunosc, sus, tare şi fără nicio urmă de făţărnicie, că sunt iremediabil îndrăgostită de propria-mi prostie şi n-aş renunţa la ea nici măcar dacă s-ar inventa vreo metodă prin care aş putea să o trimit în ţările calde, fiindcă ăla e locul în care nu m-aş duce niciodată de bunăvoie şi nesilită de nimeni.
Tocmai îmi veni o idee: ce-ar fi dacă, în loc să număr oiţe pe câmpii, aş încerca să-mi număr defectele? Cum se găsesc într-un număr suficient de mare încât să nu risc să le găsesc pe toate înainte să adorm, şi să fiu nevoită să mă întorc la număratul carcaselor de miel de la măcelăria din colţ, cred că asta ar fi cea mai bună soluţie pentru insomnia mea auto-impusă. Şi aş putea oricând să-mi inventez unele noi, asta pentru nopţile când fac abuz de ceai negru.
Mă duc aşadar să-mi pun în aplicare metoda, şi să dea dracu' să nu funcţioneze, că mă întorc aici.

'Last wish of the bride.'

Photo source unknown

O să pic bacu' and I don't give the smallest bit of a shit about it. Cum ar fi ca la română, engleză şi franceză să iau 10 (mda, şi Terra să fie condusă de marţieni, şi prietenul meu cel mai bun să fie Omul Oaie) şi la mate şi la info să iau 4, în cel mai bun caz? Alegem cazul ideal, în care chestia asta s-ar întâmpla exact aşa, orgoliul meu n-ar avea absolut nimic de suferit, m-aş înscrie într-un program de voluntariat, m-ar accepta şi încă într-unul super-cool (ţi-am mai zis că urăsc noţiunea de "cool", nu?), mă rog, cu o grămadă de oameni faini, aş învăţa o limbă nouă, mi-aş descoperi un talent deosebit la pictat măşti din papier maché, când m-aş întoarce şi eu şi ai mei am fi extaziaţi fiindcă mi-am găsit adevărata vocaţie, vara viitoare aş intra pe primul loc la Facultatea de Pictură pe Măşti de Papier Maché şi aşa toată lumea ar fi fericită, nu?
Dacă aş şti că există o posibilitate de măcar 0,07% ca lucrurile să meargă aşa, aş risca şi aş trăi fericită până la adânci bătrâneţi. Dar nenea cu glugă zice că nu există nici o Facultate de Pictură pe Măşti de Papier Maché, sau cel puţin nu la noi, şi oricum eu n-am încercat niciodată să pictez o mască din papier maché, aşa că n-am idee dacă am vreun talent în domeniul ăsta.
În vară, după ce o să pic bacu' la mate şi la info, o să fie prea târziu ca să mă mai pot înscrie în vreun program de genul ăla, şi chiar dacă aş găsi vreunul, cel mai probabil ar fi vreunul care m-ar ajuta să deprind tehnicile perfecte de stergere la fund a copiilor intre 3 şi 23 de ani, chestie care m-ar întări în hotărârea să nu am niciodată vreun copil.
Şi atunci, eu cu cine naiba votez?
Vreau să dau de cineva care a fost la engleză-japoneză şi care să-mi spună cât de nasol e, asta ca să am un motiv să mă duc acolo, şi anume să văd cu ochii mei. Sunt masochistă, asta se ştie de mult, de pre vremea când am ales mate-info deşi mă plictisea matematica la culme.
Măcar dacă aş putea găsi un motiv suficient de bun ca să nu mă duc la şcoală anul ăsta, indiferent dacă iau bacu' sau nu. Să plec cu bicicleta în Alaska, să mă mărit cu un nigerian şi să mă mut la ai lui, să mă angajez la o fabrică de păpuși Barbie în China, să măsor distanţa de la Pământ la Lună cu liniarul, orice ar fi infinit mai palpitant.
Mă rog, dacă îmi văd de treabă în continuare s-ar putea să nu fie chiar aşa de greu, fiindcă din orice unghi m-aş uita tot n-o să iau bacu' la mate. End of problem.

Send me back to where I've never been.

Photo source unknown

Fă-mă să nu mă mai simt un monstru.
Vreau iarnă cu miros de portocale şi mănuşi de lână şi mi se dau cleştişori cu buburuze, ghiocei ofiliţi şi brelocuri cu Harry Potter. Nu mi se pare un schimb corect.
Vreau chestii noi, care să-mi pună sângele în mişcare şi mi se dă un link către noile subiecte de bac.
Vreau să fug undeva şi începe să plouă.
Vreau să dorm cât mai mult şi când mă trezesc nu-mi mai pot întoarce capul spre stânga.
Vreau să visez şi ploaia bate pe pervazurile din tablă ale vecinului de sub mine.
Vreau să fie măcar ceva aşa cum vreau eu.
Vreau să tăcem şi să ne uităm în gol minute întregi.
Vreau să plouă şi să plouă până o să-mi aduc aminte ce mult îmi place.
Vreau să cred ce spun şi să spun ce cred.
Vreau să nu crezi ce spun şi să nu spui ce cred.
Mda, vreau cam multe.

Me, my ass and I.

Photo by Ayman Şanlıtürk

Vreau ceva de făcut.
Vreau să mă îndrăgostesc din nou de ceva. (Sau, în cel mai rău caz, de cineva).
Vreau să îmi poată păsa de ce se întâmplă în jurul meu sau, mă rog, cu mine.
La dracu, totul e din nou atât de sinistru de plat încât îmi vine să mă dau cu capul de birou până o să se coloreze ceva, până o să văd steluţe verzi sau lumini albe sau orice altceva ar mai înviora puţin peisajul.
Ce naiba vreau să fac mai departe?
Am ajuns în momentul în care chiar nu mai am niciun fel de chef să-nvăţ, şi aş prefera să moară ceva rudă bogată pe care n-am văzut-o niciodată în viaţa mea şi să îmi lase moştenire o oarecare sumă de bani, nu extraordinar de mare, cât să-mi ajungă pentru vreo doi ani de umblat aiurea prin lume, învăţat islandeză, un curs de chitară, schimbare de sex (ok, just kidding), un aparat semi-pro de fotografiat, vopsea verde pentru păr (la noi nu găsesc nici de-a naibii), un curs de foxtrot, un bilet la un concert Radiohead cândva luna asta (nu mai am răbdare până la vară), o buburuză împăiată şi o insulă în Pacific. Nici nu-i prea mult, right? Deci, ar trebui să încep să-mi fac inventarul rudelor.
I don't believe in watermelons, I don't, I don't.
Plictiseala dezumanizează. Şi nici măcar nu e vorba de alcool.
Tell me something I don't know. Tell me everything.
The bitch stole my headphones. Nici o problemă, începem educaţia muzicală a vecinilor. Mda, lu' nenea ăla căruia-i bubuie 50 Cent de dimineața până seara i-ar prinde bine nişte Dead Kennedys. Let's Lynch the Landlord, cu ocazia asta.

Vreau să mă simt vie.
Vreau să nu îmi mai fac probleme pentru mirificii mei prieteni şi să nu mă mai simt ca şi cum aş traversa un câmp minat de fiecare dată când mă văd cu ei.

În ultima vreme, indiferent cât de mult mă străduiesc, tot ce fac pare să fie complet fără sens. Nimic nu iese cum vreau, până şi media pe semestrul ăsta mi-a ieşit prea mare (by g_d, what the fuck? chiar m-am străduit să dorm tot semestrul!) şi am pierdut un pariu, toţi sunt ai naibii de obositori, fiecare vrea ceva de la mine dar nimeni nu ştie ce, şi de unde să ştiu eu de ce dracu' aveţi voi nevoie ca să fiţi odată mulţumiţi?
De obicei din fazele de genul ăsta ies cu muzică, filme sau cărţi, dar m-am săturat să îi văd pe alţii trăind şi să mă înfrupt din pasiunea altora. Vreau să fac naibii şi eu ceva, vreau să simt că nu trăiesc degeaba, vreau să simt ceva, în afară de durerea surdă în stomac care precedă lehamitea, greaţa şi apoi voma.
Dar mda, degeaba. Prefer să dorm, să urlu cu capul în pernă, să mă holbez ore întregi cum se sting luminile blocurilor din jur, să fumez pe balcon când nu e maică-mea acasă, să îmi închid telefonul fiindcă, vezi doamne, sunt răguşită şi oricum n-am chef să aud pe nimeni şi să o ia dracu' de toamnă şi de iarnă şi de frig sau de cum s-o fi numind porcăria asta de afară, e mult prea deprimant ca să aibă vreun nume de fapt şi vreau să fie mai cald ca să pot purta ii colorate şi tenişi fără să se uite lumea ciudat la mine, nu că mi-ar păsa de fapt.
And I feel evil and stupid and contagious, so I DON'T BELIEVE IN FAIRIES anymore.

'Show me forgiveness.'

Photo by Garance Li

Ştii momentele alea când toate substanţele din apropierea ta par să fie atrase irezistibil de pantalonii de trening gri în care ai lâncezit toată ziua, pretextând că e vacanţă, şi când ai putea să recreezi amănunţit tot ce ai făcut în ultimele trei ore, în funcţie de ce găseşti pe ei? Brânză topită, săpun lichid, seminţe de roşii, suc de portocale, picături de ojă roşie, plus alte câteva chestii pe care nici măcar tu nu le poţi identifica, dar care speri că se numără printre cele 1000 de pete cunoscute până în acest punct al evoluției omenirii? Oricum, ţi-e prea lene ca să îi dai jos şi să-ţi iei alţii, şi aşa mai e puţin şi o să începi să-ţi cauţi pantalonii de pijama cu Mickey Mouse.
Dar bineînțeles, mi-e din nou foame şi tocmai am înfulecat ultimele două sandvişuri imense şi aburinde, două portocale şi un grapefruit. Dacă n-aș ști eu sigur, s-ar putea zice că mă aflu în compania selectă a lui Juno. Şi totuşi, mă cunosc de suficientă vreme încât să mă gândesc că în mod normal ar fi trecut poate câteva zile până să se adune cantitatea de chestii pe care le-am înghiţit în ultimele două ore. Mă rog, promit să nu mai mănânc nimic azi, să nu mă trezesc la urgenţă. Nimic, după ce termin pachetul ăsta de stafide. Şi mărul. Şi hm, poate îmi mai fac un sandviş.
Mă rog. Trecem la următorul subiect de maxim interes naţional: se pare că degeaba am depus enormul efort intelectual de a ţine minte câteva formule la fizică pentru vreo douăzeci de minute, fiindcă nu reuşesc să găsesc nici un fel de vopsea, cremă, spumă, gel sau orice altceva aş putea folosi în admirabilul scop de a mă alege cu părul verde. Too bad.
În rest, m-am apucat şi eu în sfârşit de ultimul Potter, l-am şi terminat (se ştie că e genul de carte pe care nu o pot citi în mai mult de o zi, ce n-aş da să meargă tot aşa şi cu altele), şi ţin să mulţumesc din nou tuturor javrelor care mi l-au povestit amănunţit, doar fiindcă au avut chef de el înaintea mea, şi din care motiv suspansul a constat în numele plozilor lui Harry şi-ai consoartei, şi nu în crap, oare Dumbly chiar era o javră ipocrită (oh, da) sau yaaaay, deci totuşi se termină cu bine fiindcă moare Harry ăla, sau mda, acum văd şi eu de ce Dumbly se purta aşa frumos cu Snape, şi oare Snape nu era gelos pe Grindelwald şi aşa mai departe.
Pe alte planuri, it's all green (as in Adam Green), şi am văzut un film cu nea Se-ne-gal (îndepărtează, Doamne, paharul acesta de la mine şi găseşte alte metode de tortură), şi media mea la purtare e 10 (prin cine ştie ce vrajă, probabil), şi stau şi îmi contemplez mirificele mele unghii roşii. Deci per total, tre' să găsesc urgent un motiv ca să trăiesc şi oficial sunt răcită, deci cel puţin n-o să aterizez prin cine ştie ce cârciumă. Şi mă gândesc intens dacă monitorul meu s-ar simţi ofensat în vreun fel dacă aş lipi pe el nişte buline din alea verzi, nu de alta, dar arată cam searbăd şi gri. Frunzele mele de pe pereţi s-au dezlipit şi au căzut, şi la câteva luni bune tot nu m-am apucat de redecorat. Whatever.
Ce vreau să fac acum? Să tac naibii şi eventual să mă uit la un-film-două-trei-câte-o-să-am-chef şi să nu mai pierd dracului vremea pe net. Mdeah.

Everybody come together. (Emo allert)

Photo by Poetez

Şi ce-i cu asta? Eu nu am nevoie de motive ca să mă simt într-o lume complet idioată, şi atunci când chiar mi se oferă pe tavă motive dintr-astea, de exemplu o carte care nu se mai termină niciodată, care te exasperează prin emfaza cu care nu-ţi spune nimic, cu pretenţii şi hype de operă de geniu când de fapt nu depăşeşte cu mult chestiile pe care le citeşte soră-mea ca să adoarmă mai repede, te aduce în pragul nebuniei şi o urăşti cum n-ai mai urât de mult, dar nu vrei să te opreşti din încăpăţânare, masochism sau pur şi simplu fiindcă ţi-ai impus cândva să nu-ţi mai dai cu părerea decât după ce ai văzut până la sfârşit despre ce e vorba. Oricum, nu sunt dispusă să-i mai dau încă o şansă, poţi să mă numeşti superficială sau cum ai chef.
În rest, se apropie ziua ta şi ştiu că nu meriţi să-ţi iau ceva, dar asta nu mă împiedică să pierd vremea prin magazine, imaginându-mi ce chestii faine aş putea să găsesc dar I'm so evil aşa că nu primeşti nimic. Mda, chiar aş vrea s-o văd şi pe asta. Ştiu că sunt prea obsedată să fac cadouri ca să mă pot abţine când mi se oferă un prilej. (Şi încă ce prilej!)
Vreau ceva cu disperare. N-am idee ce. Părul meu a luat foc azi, şi nu cu de la sine putere. Va exista şi un contraatac. Cafeaua de la automat e sinistru de infectă. Am visat azi noapte (wow).
Cine eşti tu ca să ai vreo pretenţie că însemni ceva pentru mine? Cine eşti tu ca să mă priveşti cu compasiune pentru că am predat o foaie albă pe post de teză la fizică? Cine eşti tu ca să trebuiască să vorbesc cu tine dacă nu am chef? Cine naiba eşti tu ca să îmi cer scuze în faţa ta?
Voi sunteţi voi, şi eu sunt eu.
Voi sunteţi cei normali, mie nu îmi pasă şi o să iau orice alt tramvai decât cel pe care îl iei tu, indiferent unde mă duce. Mi s-a întâmplat vreun lucru bun azi? Nu, şi ce dacă?
Am nevoie de o perioadă în care să îmi pese mai puţin de oameni, de prieteniile mele care se duc dracului absolut toate, de tortura continuă la care mă supun încercând să fiu drăguţă şi să nu-i jignesc în vreun fel, şi fuck them all. Eu sunt cea defectă, ştiu bine asta, dar n-am ce-i face şi m-am săturat să fiu happy and loveable, să mă duc la petreceri idiotizante după care nici măcar cu o mahmureală mai de doamne-ajută nu mă aleg. Să se ducă naibii toţi cei care susţin că e împotriva naturii să nu te doară până în măduva oaselor de cele mai mici detalii, că e de bun simţ să te laşi bătut la cap, că trebuie să îţi porţi uniforma proaspăt călcată de dimineaţa până seara, cămaşa vârâtă regulamentar în pantaloni sau fustiță, părul aranjat frumos după urechi şi tunsoare de un milion, cei ce-ţi șoptesc ultragiați că nu-ţi e permis să porţi haine largi dacă ai mai puţin de doi metri înălţime fiindcă nu te avantajează, că trebuie să copiezi şi tu la mate' ca să ai o "medie bună", că trebuie să te gândeşti de pe acum să îţi găseşti nişte colege cuminţele de apartament, că trebuie să te porţi ca o fată (aka "domnişoară"), că trebuie să te porţi cu absolut toţi colegii de parcă ţi-ar fi imposibil să-ţi imaginezi viaţa în lipsa companiei lor selecte doar fiindcă aţi avut ghinionul să fiţi înscrişi la repezeală în acelaşi catalog, că trebuie să alegi imediat între bine şi rău, habotnic sau ateu, alb sau negru, în loc să faci după cum te taie capul în momentul în care te taie, că nu poţi asculta şi Sex Pistols şi Corinne Bailey Rae, că nu se poate să-ţi placă şi Amélie şi Fight Club.
Ah, şi iată că furia mea începe să se potolească, vârfurile părului meu ars cu bricheta încep să se refacă, Heath Ledger începe să se descompună, viaţa merge înainte şi chiar aş vrea să pot vomita ca să scap de senzaţia asta de lehamite generalizată.

Ziceam că.

Photo by Deadnic

Ziceam că eram un om ca toţi ceilalţi şi că şi tu erai la fel.
Ziceam că eu eram capabilă să fiu îndrăgostită de cineva pentru mai mult de două minute.
Ziceam că tu erai genul de om care nu m-ar fi bătut la cap niciodată.
Ziceam că era iarnă şi ningea de-adevăratelea, iar eu purtam un palton verde şi nu un sacou bleumarin.
Ziceam că nu îmi era prea lene ca să vorbesc cu cineva.
Ziceam că îmi petreceam nopţile dormind şi nu ascultând muzică şi uitându-mă la filme.
Ziceam că luna asta erau numai filme faine la cinema şi eram doar noi doi în sală. Asta când nu eram doar eu.
Ziceam că reuşisem să adun bani ca să ajung şi eu la munte iarna asta.
Ziceam că era ca pe vremuri, când eram fericită dacă apucam să vorbim câteva fraze şi să mergem împreună până la staţia de tramvai.
Ziceam că erai aşa cum îmi plăcea mie să te văd.
Ziceam că aveam chef de tine. Sau de mine.
Păcat că doar ziceam.

E mult mai simplu decât pare.

Photo by Funkymonkzs

Şi tot ce trebuie să faci e să crezi.

Mâine e ziua ta, iar eu ți-am meșterit ceva. Poze cu părticele din tine, legate între ele cu şnuruleţe din piele maro, inscripționate cu câte-un gând răzleț. E sinistru, știu, ca un cadou de la un criminal în serie pentru o viitoare victimă. Poate nici nu e departe de asta.
Mi-e somn, și mâine iar trebuie să mă trezesc devreme, dar nu îmi pasă. Vreau să citim amândoi despre Întunegrii lui Murakami, la lumina unei lanterne, sub pătura groasă, și să ne imaginăm că lumea e pe cale de a se sfârși. Poate nici nu e departe de asta.
Tu vrei să înveți să tricotezi pentru ca să mă poți îngropa în maldăre de fulare colorate, și probabil că ai mai multe șanse să reușești - băiat fiind - decât am eu, care-am cam chiulit la anumite materii de importanță vitală. Sau poate o să reușim amândoi, și lumea o să fie un uriaș ghem de lână. Poate nici nu e departe de asta.
În cana mea cu ceai plutesc bucăţele de fructe și mă gândesc de ce naiba ar pune cineva stafide în ceai. Te văd uitându-te urât și îmi dau seama că a fost ideea ta, doar știi cât de mult îmi plac. Se aude sunetul pe care îl face frigiderul când pornește și mă gândesc că nu te merit, că ziua ta aproape a trecut și că fularul pe care mi l-ai tricotat seamănă mai degrabă cu un ștreang.
Poate nici nu e departe de asta.

Ssssstttt.

Photo by Scraches

Să vedem, să auzim, să tăcem.
Toţi.
Toţi.
Şi tu.