'Groove tragedy.'

Photo by BitzlbitzlR

Când eram mică şi încă mai stăteam la casă, aveam în grădină un hamac, legat bine între doi pomi. N-a ţinut decât o vară, ce-i drept, dar a fost destul ca să mă marcheze pe viaţă. La modul cel mai serios vorbind. Toţi pomii erau împrăştiaţi prin grădină la distanţe de zeci de metri unul de altul, în afară de ăştia doi nuci care crescuseră foarte apropiaţi, aşa, cam la doi metri. Şi între ei legaserăm hamacul. Bineînţeles, ne certam cumplit pentru el şi, cum îl părăsea unul, chemat de vreo forţă a naturii (de exemplu maică-mea), săreau ceilalţi doi să-i ocupe locul, şi aşa mai departe, toată vara în hamac. Până în acea zi când... dar să nu anticipez.
...Era o după-amiază plăcută, vântul se strecura cu grijă printre frunze, abia atingându-le, în aer plutea puf de păpădie şi eu citeam Jules Verne în hamac. Peisaj perfect, numai bun de imortalizat pentru ca să ilustrezi un articol de revistă pentru femei triste despre pericolele care te pot pândi în vacanţă. Şi eu citeam liniştită, fără să am habar că aerul pe care-l inspiram conţinea zeci de otrăvuri cancerigene, că în jurul meu pândeau sute de gângănii, gata să-şi injecteze veninul lor perfid direct în venele mele brahiocefalice, că cele douăzeci şi patru de romane de Jules Verne pe care le citisem urmau să-mi schimbe definitiv viziunea asupra lumii şi mai ales că nodul cu care hamacul era legat de nuc slăbise. Fiecare mişcare pe care o făceam mă aducea cu un pas mai aproape de sfârşitul inevitabil. Iar eu mă mişcam întruna, că doar în asta constă plăcerea de a sta într-un hamac. Totul se întâmpla sub supravegherea atentă a unei mătuşi, care ne onora ocazional cu prezenţa pentru a aduce la curent inventarul obiectelor prezente la faţa locului, atât însufleţite cât şi ne.
Aşadar, mă legănam eu în hamac, absorbită de uimitoarele aventuri ale vreunui savant bărbos care străbătea lumea în lat şi-n lung, în loc s-o facă în lung şi-n lat, ca toţi ceilalţi, când... (param-param, param-param)... nodul s-a desfăcut, capul meu a avut o interacţiune puţin mai... neplăcută cu trunchiul nucului din stânga, steluţele verzi pe care le vedeam s-au făcut albastre, roşii, apoi transparente, m-am ridicat liniştită de pe jos, mi-am luat cartea şi m-am dus în casă fiindcă începea să se întunece şi nu prea mai vedeam să citesc. În noaptea aia a plouat, şi a doua zi hamacul intrase la apă şi nu mai ajungea până la celălalt nuc, aşa că ăsta a fost sfârşitul aventurilor insulare din vara aia.
De atunci, am căzut de la înălţimi mult mai mari, am dat de bunăvoie cu capul de chestii mult mai periculoase şi nu mai sunt în stare să citesc Jules Verne. Dar mătuşă-mea încă mai e convinsă că atunci când am căzut din hamac (sublinierea îi aparţine) ceva s-a dereglat definitiv în căpăţâna mea, şi de fiecare dată când avem plăcerea să ne întâlnim mă priveşte cu atâta compasiune, că aproape mă înduioşez şi eu de necazul sărăcuţei de mine.
Totuşi, încă mai văd steluţe, chiar dacă nu tot timpul. La fel de verzi şi de săltăreţe. Mă strecor printre ele, căutând doi nuci tineri şi un hamac. Nu am nevoie să mă uit înapoi, fiindcă ştiu că mătuşă-mea e întotdeauna acolo, cu umbrela de soare deasupra capului, aşteptând ca nodul să se desfacă, eu să dau din nou cu capul de pom şi totul să revină la normal. Însă ea habar n-are că asta n-o să se întâmple vreodată, fiindcă între timp eu am învăţat să fac noduri cum trebuie şi umbrela aia e de mult ferfeniţă.

Şi gata.

Photo by InanimateUmbra

Încerc să mă obişnuiesc să aştept. Aş vrea să-mi poată ajunge amintirea unei ploi, în loc să vreau să mă plouă tot timpul. Aş vrea să-mi ajungă, măcar pentru câtva timp, o amintire cu tine, în loc să vreau să-ţi întorc degetele pe dos încontinuu.
Încerc să ţin cont de faptul că prea multă ploaie provoacă guturai, şi că se zice că, dacă îţi pocneşti degetele prea mult, eşti predispus la Parkinson.
Dar, atâta timp cât sub umbrela mea verde nu pătrunde nicio picătură de apă, iar degetele tale se plimbă leneşe pe spatele meu, mie mi-e bine. Când apare un nenorocit de curcubeu decolorat, şi tu eşti nevoit să îţi încleştezi degetele pe altceva, timpul se împrăştie ca o găleată cu cuburi de gheaţă scăpată pe gresie.
De obicei, îmi găsesc o altă ocupaţie. Şi aşa, atunci când începe să plouă din nou şi tu te prezinţi cu pelerina ta roşie şi cizmele de cauciuc ne-fosforescente, eu vreau doar să pictez plăcuţe din lut în compania lui Leonard Cohen.

Mi-e greu să aştept. Nu îmi dau voie să contez pe lucruri ce-or să se întâmple într-un viitor prea îndepărtat, pentru că în mod sigur or să se dovedească a nu fi altceva decât nişte baloane de săpun. Cu toate că mie îmi plac baloanele de săpun. Şi mai ales sunetul pe care îl fac atunci când le sparg atingându-le cu buzele, sau cu vârful degetelor. Nu prea-mi place să le suflu, fiindcă de obicei îmi pocnesc în faţă, şi-mi intră săpun în ochi.
Visez. Asta am voie. Tratez orice lucru ca pe un balon de săpun, nimic mai mult sau mai puţin, şi încerc din răsputeri să-l sparg. Cu cât rezistă mai mult, cu atât mai bine. Mă bucur de el atâta timp cât îl am, dar asta nu scade câtuşi de puţin din înverşunarea mea de a-l considera nimic altceva decât un vis.

Your red nails don't scare me, miss.
Oh, but they shouldn't. They're just to keep the mosquitoes away, zise Jo, pe post de redeeming conclusion.

Azi e altfel.

Photo by Rachel Hurst

Promit că n-o să te mai ignor.
Promit că n-o să mai fac glume proaste pe seama ta.
Promit că o să-mi aduc aminte că viaţa mea e așa cum e şi datorită faptului că tu faci parte din ea.
Şi tu, tu ce-o să faci?
Hm, să vedem...
O să chiulim fiecare de la şcoala lui într-o zi ploioasă de luni, o să ne întâlnim la gară şi o să ne luăm bilete pentru cel mai apropiat oraş mare.
O să urcăm în tren, fiecare cu câte o cafea de la automat în mână.
O să ne aşezăm unul în faţa celuilalt, o să privim pe fereastră, o să sorbim tacticos din paharele de plastic, o să ne uităm la ceas la intervale de câte zece minute, şi la un moment dat o să ne plictisim, fiindcă drumul durează o oră şi jumătate şi cafeaua s-a terminat de mult.
O să coborâm împreună din tren.
Tu o să-ţi uiţi umbrela şi la fel şi eu, aşa că o să trebuiască să ne cumpărăm altele, fiindcă o să plouă mărunt şi iritant.
După ce-o să ne tot învârtim într-un mod absurd și delicios de-a dreptul, o să găsim pe o străduţă lăturalnică un magazin de umbrele cum nici nu ne imaginam că ar putea să mai existe în zilele noastre, de unde o să ne cumpărăm fiecare câte una, a mea verde închis cu buline albe, a ta cu pătrăţele verzi şi albe.
Fiindcă ploaia o să se oprească, o să ne sprijinim de ele ca de nişte bastoane, şi aşa o să ajungem la ceainăria noastră preferată, care e tot pe o străduţă lăturalnică.
Acolo o să se asculte jazz şi noi o să avem chef să dansăm, chiar dacă nici unul nu are habar cum se face asta.
După două căni de Earl Grey cu lapte, o să mi se facă poftă de ceaiul cu numele cel mai ciudat din meniu, dar o domnişoară cu ochi foarte verzi şi fustă foarte mov o să-mi spună că îi pare rău, dar ultimele firimituri le-a folosit pentru cel care stă la masa mea.
O să mă întorc la masă, iar tu o să-mi oferi zâmbind cana de ceai pe care o comandaseşi pentru mine, fiindcă ştiai că asta o să vreau.
Fiindcă ploaia n-o să se oprească, o să ne despărţim la primul colţ de stradă.
Eu o să-mi cumpăr doi covrigi legaţi cu sfoară, dintre care o să mănânc doar unul, după care o să găsesc un automat şi o să vreau să-mi cumpăr o ciocolată caldă, dar o să-mi aduc aminte că toţi banii mei mărunţi sunt în portofelul tău.
La următorul colţ de stradă o să mă întâlnesc cu tine, care o să-mi întinzi un covrig de care o să
atârne o sfoară, şi o să-mi povesteşti cum ai vrut să-ţi cumperi o ciocolată caldă, dar ţi-ai adus aminte că toate monedele tale sunt în portofelul meu.
O să facem schimb de covrigi şi de portofele, care nu or să conţină altceva în afară de monede şi bilete la un concert într-o seară de luni.
La un colţ de stradă o să găsim o chitară zăcând pe jos, o să ne aşezăm lângă ea şi o să începem să cântăm tot ce ne trece prin minte. În jurul nostru or să se adune tot mai mulţi oameni, iar chitara o să treacă din mână în mână, fiecare o să cânte câte ceva şi nimănui n-o să-i pese de ploaie, care o să se plictisească şi o să se oprească la un moment dat.
Şi aşa o să se facă seară, şi o să vrem să mergem la concert, dar n-o să ne mai recunoaştem biletele fiindcă din greşeală amândouă fuseseră fabricate la fel. Aşa că o să le punem unul lângă altul, o să închidem ochii şi fiecare o să ia unul dintre ele.
Când o să deschidem ochii o să vedem că fiecare are în mână câte o frunză uscată, iar biletele or să fie luate de vânt şi duse undeva într-un parc din apropiere unde o fată îşi scrie numărul de telefon pe o frunză, pe care o să i-o dea unui băiat care aşteaptă în mijlocul unui labirint cu înălţimea de jumătate de metru şi o suprafaţă de aproximativ 9,345 metri.
Şi atunci noi o să ne căutăm drumul înapoi spre gară, o să ne cumpărăm câte un ceai de lămâie de la automat şi o să aşteptăm trenul cu numărul 4023, care o să ajungă cu zece minute mai devreme decât în program.
A doua zi o să mă trezesc la ora 7, o să înjur dimineţile odioase de luni şi o să plec la şcoală. În buzunarul sacoului o să găsesc o sfoară, o frunză uscată şi un portofel cu Bart Simpson.

Vacanţa creierelor zburătoare (sau cum să vezi şi să nu crezi).

Image by Pete Revonkorpi

Măcar acum ascultă ce am şi eu de zis.
De ce n-am deschis gura mai demult?
N-am crezut că ar fi cazul. Sau n-am crezut nimic. Mă rog.
Ăsta e momentul. Pregăteşte-te. O să-ţi zic ceea ce am vrut dintotdeauna...
Dar înainte de asta, hai să-ţi povestesc ceva.
Pe vremuri, exista undeva într-un colţ ascuns al universului o planetă mică de tot. Pe ea trăiau numai creiere. De toate felurile, creiere de găină, creiere de delfin, creiere de oameni, creiere de broscuţe, creiere de furnici. Creiere.
Se hrăneau cu ciocolată caldă, care se găsea în cantităţi imense pe planetă şi care părea să nu se poată termina vreodată. Peste tot erau râuleţe de ciocolată caldă, cu pahare de plastic la îndemână, băltoace de ciocolată caldă, din care se bea cu paiul, automate care îţi ofereau o cească aburindă de ciocolată în schimbul unei glume.
517 era şi el un creier de buburuză, mergea la şcoală şi avea ca părinţi adoptivi trei creiere de urangutan. Îi plăcea să îşi pună tot felul de întrebări, şi nu asculta niciodată de cei care îi spuneau că toate lucrurile demne de a fi aflate fuseseră deja descoperite de către alte creiere, cu multe milenii în urmă, majoritatea lor aparţinând unei specii de mult dispărute numite tarantuleiere.
Dar 517 voia să găsească ceva complet nou şi diferit de tot ce fusese cunoscut până atunci, ceva special şi numai al lui.
Care e vina mea dacă m-am născut atât de târziu? Trebuie să mai existe ceva de făcut pe lumea asta.
Ceilalţi îl considerau prostuţ când vorbea despre asta, iar automatele îi ofereau duzini de căni cu ciocolată caldă când trecea pe lângă ele expunându-i cuiva câte-unul dintre planurile lui. Ele credeau că vrea să spună o glumă, chiar dacă nu una nouă - mai încercaseră mulţi alţii să facă ceva nou şi tot degeaba.
Cu un singur creier putea vorbi despre asta: 825, un lilieceier bătrân şi cam alcoolic. Pe vremuri, fusese în fruntea unei comisii de rememorare a lucrurilor deja descoperite, dar după aceea creierul său de musculiţă de companie murise, el descoperise lichiorul de ciocolată şi celulele sale au început să moară una după alta.
Se zvonea că, de fapt, motivul pentru care fusese atât de zdruncinat atunci nu era moartea musculiţeierului, ci faptul că, tot scotocind prin unghere prăfuite ale geamantanului cu culturi generale, ar fi ajuns să inventeze ceva complet nou şi că, incapabil să-şi dezvăluie descoperirea, şi-ar fi înecat amarul în bomboane cu lichior.
Habar n-am dacă e vreun gram de adevăr în ce zic creierele, dar important e că 517 simţea că 825 îl înțelege.
Eu nu simt că tu mă înţelegi. Stai şi te uiţi la mine ca şi cum aş vrea să inventez ciocolata, când ea există de când lumea şi pământul. Râzi de mine atunci când îţi spun că nu mi-e destul şi că vreau mai mult, că se poate mai bine. Îmi reproşezi faptul că nu mă poţi înţelege, că nu pot fi ca ceilalţi, că trăiesc mai mult prin alte lumi decât în cea a concretului. Îmi arăţi cât de bine se simt ceilalţi cu idealurile lor mărunte, cei care se mulţumesc cu ceea ce li se dă. Şi, cu fiecare zi ce trece, găsesc tot mai puţine motive să vreau să descopăr ceva nou în tine.
În cele din urmă, 517 a descoperit cum să-şi croiască aripi dintr-o umbrelă veche, roşie cu buline negre, 825 a găsit mult celofan din acela cu care se acopereau borcanele de dulceaţă pe vremuri, şi au plecat amândoi în vacanţă.

Ceai de sârmă ghimpată.

Photo by SeaFairy

Să-mi spui ce crezi şi o să-şi spun şi eu ce vreau.
Clătite cu ciuperci (după reţeta mea proprie).
Lacrimi verzi.
O vacanţă pe Marte.
Umor à la Monty Python.
Păr lung şi cârlionţat (pe care să-l pot tăia cum vreau eu).
Să desprind muşchiul de pe partea nordică a unui copac. Unul mare şi bătrân, crescut într-o pădure cel puţin la fel de haotică şi întortocheată ca mine. Cu bolovani mulţi şi mari, peste care nici în câteva milioane de ani n-o să se depună niciun fel de humus.
Draperii verzi şi groase la ferestrele din camera mea.
Un set de tobe şi vecini complet surzi.
Bomboane cu gust de cârcei de viţă-de-vie.
Un magazin de umbrele.
Un om de zăpadă pe balcon.
Bărcuţe de hârtie care să plutească în băltoacele din drumul meu spre şcoală în fiecare dimineaţă.
Nori din vată de zahăr cu gust de lămâie.
Un bileţel într-o sticlă de plastic pe care să-l pot trimite înapoi în timp.
Astăzi vreau doar să fiu aşa cum mi-ar plăcea să fiu tot timpul.
De ce?
E secret.

Ce se întâmplă când mufa căştilor iese şi muzica ta se revarsă în tot cartierul.

Începi să urli către vecinul de deasupra să dea muzica mai încet?
N-am mai plâns de foarte mult timp, şi asta mi se pare trist.
E ciudat de tot când ajungi să sari de la cel puţin un film pe zi - de multe ori două sau trei sau patru sau câte cere dispoziţia - la unul pe săptămână. Şi tot zic că e din cauza şcolii, dar nu mai sunt atât de sigură.
Cică o să fie frig de luni. Frig de tot.
Oare? Suficient de frig încât să ningă? Măcar de ziua mea?
Mda, încă nu am idee ce vreau să fac.
Big number, pe naiba. Măcar să supravieţuiesc zilei ăleia şi dupa aia n-o să mai vreau nimic.

Photo by Aqueous-Sun

Ploua, şi voiam să ajung în staţia de tramvai. Acolo nu era nimeni.
Nu e nimic interesant la o staţie de tramvai. Acolo doar vin tramvaie, şi staţionează. Mai vin şi oameni din când în când.
Ce aş fi putut eu să fac într-o staţie de tramvai?
Şi m-am gândit să te aştept pe tine. Câteodată chiar îmi place să aştept. Atunci când reuşesc să mă eliberez de grabă, de somn, şi de micile pusee paranoice pe care le am de obicei în cazuri din astea.
Şi mda, de data asta ai venit.
Ce urmează şi de ce ai venit sau de ce te aşteptam nu ştiu nici acum. Ploua doar, şi asta e bine întotdeauna.
Ce era atât de special la toată povestea?
Nimic. În afară de faptul că amândoi aveam umbrele verzi.
Mulţi oameni au. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.
Şi mulţi oameni aşteaptă tramvaiele care vin la intervale din ce in ce mai mari.
Eu te-am întrebat cum te cheamă, iar tu, în loc să-mi răspunzi, ţi-ai închis umbrela şi ai lăsat ploaia să-ţi ude părul pe care-l aranjaseşi probabil câteva zeci de minute. Aşa că eu ţi-am zis Fiul Ploii.
Iar n-ai zis nimic, te-ai mulţumit să râzi. Eu nu, fiindcă nu e cool să râzi la propriile tale glume.
Era frig, si nimeni nu ştia când o să vină tramvaiul. N-am crezut că o să vină atât de repede.
Ai urcat în vagonul al doilea, care nu era atât de aglomerat. Iar eu am urcat în primul, din principiu. Şi asta e tot.
De atunci, urc întotdeauna în vagonul al doilea, din alt principiu, iar pe tine te văd tot timpul în primul. Odată mi-ai făcut cu mâna, de după geam.
Dar amândoi ştim că de fapt cel mai bine e să mergi pe jos.