Vacanţa creierelor zburătoare (sau cum să vezi şi să nu crezi).

Image by Pete Revonkorpi

Măcar acum ascultă ce am şi eu de zis.
De ce n-am deschis gura mai demult?
N-am crezut că ar fi cazul. Sau n-am crezut nimic. Mă rog.
Ăsta e momentul. Pregăteşte-te. O să-ţi zic ceea ce am vrut dintotdeauna...
Dar înainte de asta, hai să-ţi povestesc ceva.
Pe vremuri, exista undeva într-un colţ ascuns al universului o planetă mică de tot. Pe ea trăiau numai creiere. De toate felurile, creiere de găină, creiere de delfin, creiere de oameni, creiere de broscuţe, creiere de furnici. Creiere.
Se hrăneau cu ciocolată caldă, care se găsea în cantităţi imense pe planetă şi care părea să nu se poată termina vreodată. Peste tot erau râuleţe de ciocolată caldă, cu pahare de plastic la îndemână, băltoace de ciocolată caldă, din care se bea cu paiul, automate care îţi ofereau o cească aburindă de ciocolată în schimbul unei glume.
517 era şi el un creier de buburuză, mergea la şcoală şi avea ca părinţi adoptivi trei creiere de urangutan. Îi plăcea să îşi pună tot felul de întrebări, şi nu asculta niciodată de cei care îi spuneau că toate lucrurile demne de a fi aflate fuseseră deja descoperite de către alte creiere, cu multe milenii în urmă, majoritatea lor aparţinând unei specii de mult dispărute numite tarantuleiere.
Dar 517 voia să găsească ceva complet nou şi diferit de tot ce fusese cunoscut până atunci, ceva special şi numai al lui.
Care e vina mea dacă m-am născut atât de târziu? Trebuie să mai existe ceva de făcut pe lumea asta.
Ceilalţi îl considerau prostuţ când vorbea despre asta, iar automatele îi ofereau duzini de căni cu ciocolată caldă când trecea pe lângă ele expunându-i cuiva câte-unul dintre planurile lui. Ele credeau că vrea să spună o glumă, chiar dacă nu una nouă - mai încercaseră mulţi alţii să facă ceva nou şi tot degeaba.
Cu un singur creier putea vorbi despre asta: 825, un lilieceier bătrân şi cam alcoolic. Pe vremuri, fusese în fruntea unei comisii de rememorare a lucrurilor deja descoperite, dar după aceea creierul său de musculiţă de companie murise, el descoperise lichiorul de ciocolată şi celulele sale au început să moară una după alta.
Se zvonea că, de fapt, motivul pentru care fusese atât de zdruncinat atunci nu era moartea musculiţeierului, ci faptul că, tot scotocind prin unghere prăfuite ale geamantanului cu culturi generale, ar fi ajuns să inventeze ceva complet nou şi că, incapabil să-şi dezvăluie descoperirea, şi-ar fi înecat amarul în bomboane cu lichior.
Habar n-am dacă e vreun gram de adevăr în ce zic creierele, dar important e că 517 simţea că 825 îl înțelege.
Eu nu simt că tu mă înţelegi. Stai şi te uiţi la mine ca şi cum aş vrea să inventez ciocolata, când ea există de când lumea şi pământul. Râzi de mine atunci când îţi spun că nu mi-e destul şi că vreau mai mult, că se poate mai bine. Îmi reproşezi faptul că nu mă poţi înţelege, că nu pot fi ca ceilalţi, că trăiesc mai mult prin alte lumi decât în cea a concretului. Îmi arăţi cât de bine se simt ceilalţi cu idealurile lor mărunte, cei care se mulţumesc cu ceea ce li se dă. Şi, cu fiecare zi ce trece, găsesc tot mai puţine motive să vreau să descopăr ceva nou în tine.
În cele din urmă, 517 a descoperit cum să-şi croiască aripi dintr-o umbrelă veche, roşie cu buline negre, 825 a găsit mult celofan din acela cu care se acopereau borcanele de dulceaţă pe vremuri, şi au plecat amândoi în vacanţă.