We can't be heard.

Photo by Werdtoyamom

Fulgi de zăpadă. Aş vrea să le dau foc şi să-i lipesc cu superglue pe marginea oglinzii ca să-mi aducă aminte cât de absurd e totul.
Pot să fac ceva? Excluzând din discuţie prejudecăţile celorlalţi, şi obiecţiile, pot să FAC ceva?
Chiar nu mă tentează să mă înscriu undeva la vreo facultate şi să mi se spele creierul încă cinci ani, după care să-mi găsesc un job şi să frec menta în timp ce mă uit cum viaţa mea se duce dracului încet şi fără durere, dar cât se poate de irevocabil.
N-am idee. Totul e sinistru de plictisitor aici, şi aproape nimic nu mă poate scoate din letargia asta infectă.
Vreau să se întâmple ceva. Vreau să fac ceva. Vreau să-mi placă ceva.
Şi parcă nici nu îmi mai pare atât de rău că îmbătrânesc, fiindcă după the big day pot să fac ce vreau eu.
Dar de ce sunt ei de vină? De fapt, nu eşti doar plictisită, ci mai ales plictisitoare. Şi cât se poate de conştientă de asta.