Şi se făcu lumină.

Photo by Michal Tokarczuk

În sfârşit, am terminat şi eu Barbă Albastră a lui Vonnegut. Adică să ne înţelegem: dacă ar fi fost a mea, aş fi terminat-o acum vreo lună, când am şi început-o, dar aşa a trebuit să aştept până am pus din nou mâna pe ea.
And it feels so damn good, acum că mi-am intrat în ritm şi-am început din nou cursul de chitară, că citesc şi văd filme din nou. E ca şi cum mi-aş zice: ştii ce, dă-o naibii de şcoală şi de bac, doar n-o să-mi schimb toată viaţa acum numai ca să fie ai mei mulţumiţi, că şi-aşa n-or să fie vreodată.
Cât despre Barbă Albastră, numai de bine, după cum era şi previzibil, de altfel. Mai vreau Vonnegut, dar în colţişorul ăsta uitat de lume nu prea găseşti nimic. Cred că am ochit Galápagos la bibliotecă, ceea ce înseamnă că dacă am noroc poate o să mai fie acolo şi data viitoare. Breakfast of Champions mi-ar fi trebuit în primul rând, dar o să mă mulţumesc cu ce mai găsesc deocamdată.
În rest, ascult muzică cu disperare, ca şi cum ar urma să dispară tot cândva într-un viitor apropiat. Vreau să văd, să aud, să citesc, să ştiu tot. Aşa o stare n-am mai avut de secole şi sper să dureze cât mai mult.
M-am săturat de fazele alea în care eu sunt subiectul principal şi ceilalţi nu contează. Adică-s ok, atâta timp cât mie mi-e bine. Din fericire, mă plictisesc extrem de repede de ele.
Ce chestii mi-au intrat din nou în sistem zilele astea: Angela McCluskey, Rasputina, Pogues, Noblesse Oblige, PJ Harvey, Cibo Matto. Mai sunt doar două zile până la ziua comemorării şi mă simt mai bine decât niciodată, în loc să mă apuce depresiile. Şi mai e şi soare şi cald, ca să pot pierde vremea prin parcuri.
Să nu zic în ceas rău, fiindcă la mine nu se poate şti niciodată.
În concluzie, zise Rabo: Tot ce priveşte viaţa e o glumă. Nu ştii asta?
Nu, răspunse el.