Palindroame cu urechi.

Photo by FigoTheCat

Let's just pretend your life is a game.
Miza e minusculă dar în acelaşi timp de importanţă vitală: te distrezi sau nu.
Câteodată mă simt bine doar ronţăind bomboane cu eucalipt şi suflând puf de păpădie în părul oamenilor.
Alte dăţi pot să fiu înconjurată de cei mai amuzanţi oameni din lume, făcând ceva ce ar trebui să ador, şi totuşi să nu îmi fie bine.
Care o fi diferenţa?
Când pe masă e plin de hârtii verzi, când stau lungită pe jos înconjurată de pensule şi vopsele şi îmi chinui talentul inexistent, când aberez ore în şir într-o cafenea plină de fum cu un ceai fierbinte în faţă şi nimeni n-are curaj să mă oprească şi ceaiul s-a răcit de mult...
Ţi se pare din când în când că începi să te îndrăgosteşti de câte cineva şi chiar când devii sigură de tine îţi dai seama că de fapt imaginaţia ţi-a luat-o ranza şi că omul ăla are mai multe defecte decât eşti tu dispusă să accepţi...
Vată de zahăr, păpădii, se pare că mă obsedează lucrurile diafane şi din alte lumi. Ce-oi fi pățit?
Azi-dimineaţă era să ajung prea devreme la cea de-a treia oră (prima dispăruse din orar, pentru a doua nu m-am trezit) şi am găsit în faţa şcolii un labirint. Nu foarte mare, suficient cât să mă pot învârti prin el vreun sfert de oră.
Ador fazele când iese profesorul după oră şi găseşte întins pe banca din faţa clasei un elev tocmai ajuns la şcoală.
Ceasul meu are un clovn desenat pe el care îmi arată cât e ora.
Vreau să mănânc o lămâie întreagă.
Cu tot cu sâmburi. Şi mai ales cu coajă.
La lumina unui ecran negru.
If you get what I mean. (nobody ever does so you don't have to feel special about it)
So relax. Mâine va fi mai rău.