Capete de mort.

Photo by GoncaloBorgesDias

Am încuiat un sertar şi am pierdut cheia.
Sau cumpărasem biroul de undeva şi n-am mai primit niciodată cheia sertarului?
În orice caz, de câteva zile mă tot gândesc la ce s-ar putea ascunde în el.
O comoară pierdută de pe vremea străbunicilor?
Un deget tăiat din mâna vreunui duşman care s-a mumificat în timp?
Cheia sertarului?
Poate n-o să ştiu niciodată.

Nu ştiu de ce s-a supărat când i-am povestit că toţi piticii de pe creierele tuturor oamenilor care au existat vreodată au avut la un moment dat o conferinţă cu privire la rolul lor în lumea asta şi în alte lumi, şi la un moment dat Marele Juriu, format din cei mai mari juraţi din toate lumile astea, a hotărât să adune toţi piticii şi să îi depună aşa frumos şi încetişor pe creierul lui.
El, ce fusese prietenul meu aproximativ cel mai bun timp de vreo trei ani de zile (probabil în lipsă de un altul mai bun, dar asta nu i-am spus-o fiindcă n-am vrut să-l rănesc).
Iar după aceea s-a supărat şi mai tare când i-am spus că glumisem şi că de fapt nu cred în pitici (şi asta era foarte adevărat, fiindcă cei de pe creierul lui erau adevăraţi uriaşi).
Dar ştiţi, piticii chiar nu se împacă deloc cu simţul umorului şi primul lucru pe care îl fac când se instalează într-un creier e să îl devoreze în întregime pe cel al proprietarului.
Nu lasă nici măcar oasele, şi asta e o chestie absolut admirabilă din partea lor, fiindcă unele simţuri, printre care şi cel al umorului, se bazează pe un schelet foarte solid (de aceea, imediat ce piticii se instalează faci osteoporoză, care nu se tratează cu calciu lactic, ci cu Monty Python şi Charlie Chaplin).
În fine, revenind la prietenul meu, după o lungă perioadă în care i-am ignorat piticii (ba chiar am încercat să mă împrietenesc cu ei), lipsa simţului umorului şi chiar osteoporoza, într-o zi mi-a spus clar care-mi erau opţiunile: el îmi dona şi mie un pitic sau doi şi nişte osteoporoză, iar eu trebuia să renunţ la ţelul suprem pe care mi-l fixasem la vremea aceea, şi anume să îl scap pe vecie de toate cele pe care voia el cu atâta dărnicie să le împartă cu mine. Asta, sau renunţa tot pe vecie la privilegiul de a fi ţinta principală a atacurilor mele verbale şi nu numai.
Din nefericire pentru amândoi, nu puteam suporta nici piticii şi nici osteoporoza, aşa că l-am lăsat să convieţuiască fericit cu ai lui.
Acum, când a trecut ceva timp de la marea schismă, iar spray-urile cu piperoi anti-pitici sunt din ce în ce mai populare, am întrebat-o pe o prietenă dacă nu ar fi frumos din partea mea să îi fac şi lui cadou unul.
Mi-a zis că nici o sută nu i-ar ajunge şi că mai bine ar fi să-l sfătuiesc să scape de ei prin metode naturiste - se pare că ceaiul de pepene verde, câte o cană de 17 ori pe lună, ar fi foarte eficient.
Cum niciodată nu am fost de părere că natura, care e una singură şi fără prea multă educaţie, ar fi în stare să realizeze ceea ce armate de doctori în toate ştiinţele nu sunt, am preferat spray-ul. Am cumpărat 40 de bucăţi, precum şi 10 pachete cu beţişoare pentru urechi înmuiate într-un parfum special cu extract de mentha piperita, care aparent le displăcea complet piticilor.
Am sunat la uşă, foarte vesel mi-a deschis şi m-a poftit înăuntru. Am observat că avea un schelet remarcabil de drept şi am început să mă întreb dacă nu cumva osteoporoza întăreşte oasele în loc să le înmoaie.
Nu am trecut direct la subiect, ci am admirat modul în care ornase brioşele de pe masă. M-a îndemnat să le gust, dar în momentul în care am luat una în mână şi am dat să muşc din ea, nenorocita de brioşă mi-a explodat în faţă, murdărind cu ciocolată bluza bej pe care o purtam pentru prima dată. El, în loc să-şi ceară scuze, a început să râdă, explicându-mi cum găsise reţeta într-o revistă cu benzi desenate pentru copii, şi arătându-mi arcul care se găsea pe fundul fiecărei brioşe, similar unuia folosit pentru un Jack-in-the-box.
I-am spus clar şi răspicat că nu mi se părea deloc amuzant şi că mă aşteptam din partea lui la mai mult decât să se apuce, la vârsta lui, de citit benzi desenate.
A izbucnit din nou în râs, apoi a adus ceaiul. Când am luat prima înghiţitură, am simţit că îmi vine să vomit. I-am aruncat o privire care ar fi dizolvat şi cel mai pur oţel într-o secundă şi l-am întrebat ce pusese în ceai. Total nevinovat, îmi spuse că era ceaiul lui preferat şi că de două luni nu mai băuse nimic altceva.
I-am spus repede de ce venisem şi i-am oferit spray-urile. A deschis unul şi a pulverizat puţin prin cameră, ca să vadă ce miros avea. Am simţit că nu mai am aer, mi-am smuls poşeta de lângă masă şi am trântit uşa în urma mea fără să-l salut măcar.
Când am ajuns la colţul străzii, mi-am dat seama că uitasem să îi dau beţişoarele-minune. Curioasă, am deschis un pachet şi am scos un beţişor. Imediat, o durere fulgerătoare m-a amorţit, şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să arunc toate cele zece pachete în cel mai apropiat coş de gunoi. Încercând să mă îndepărtez de acolo cât mai repede, m-am împiedicat de o pietricică, am auzit un pârâit scurt şi am căzut neputincioasă pe trotuar.
Mda, aveam osteoporoză.