Despre pericolele autodiagnosticării şi calendarele de advent.

Photo by Girlgerms

Eşti o javră nerecunoscătoare.
Cu gândul ăsta m-am trezit acum vreo două zile. Îmi răsuna întruna în creier, ca un cântecel care apare de niciunde şi de care nu mai poţi scăpa nici mort. Atâta doar că eu ştiam exact de unde vine, şi meritam reproşul pe deplin.
Pe vremuri, îmi construisem o jucărie pe care-o numeam cu drag Mirificul Meu Blog. Aveam şi-un cititor imaginar, cu care mai stăteam de vorbă câteodată, atunci când nu îl ignoram cu desăvârşire. Tăcea, săracul, şi-mi asculta nesfârşitele aberaţii, lamentări şi poliloghii fără să crâcnească. Apoi, încetul cu încetul, l-am lăsat de izbelişte şi pe el, şi pe joc. Mi-am lăsat vizuina pradă paraginii, păianjenilor şi picotelii şi m-am prefăcut că nu văd, până când n-am mai fost în stare să mă joc defel. Nici cu lucrurile ce mă pocneau direct în faţă, nici cu cele de la capătul străzii. N-am mai văzut nici jucăriile ce-mi stăteau chiar sub ochi, nici deasupra lor, nici în lungul nasului, şi nici la stânga lui.
Ce-i drept, la un moment dat mi-am dat seama că îmi lipsea ceva. Am scurmat prin biblioteci, pe internet, prin librării şi prin vecini. Am încercat sute de tratamente şi soluţii, regimuri şi descântece, cu din ce în ce mai multă disperare. Dar n-am reuşit defel să-mi dau seama de ce nu mai vedeam. Şi începusem să mă resemnez.
Până alaltăieri. Eşti o javră nerecunoscătoare, mă pocni din senin prietenul ăsta al meu imaginar.
Şi, dintr-o dată, apăru o fărâmă de lumină. Dragul de el era şi oftalmolog, pesemne. Şi descoperise că, din frică, lene şi plictiseală, începusem să-mi închid ochii, puţin câte puţin. Până când n-am mai zărit nimic, şi-atunci am stabilit că n-a mai rămas nimic demn să fie văzut.
 
Dragilor,
din pilda mea să învăţaţi
că, dacă vi se pare că orbiţi,
la goană-ndată s-o luaţi
până la vraci nu vă opriţi.

Şi, drept mulţumire pentru că-mi fusese devotat timp de patru ani şi-o lună - cât o viaţă de hamster! - am hotărât să stau cu el la poveşti în fiecare zi, măcar până la Crăciun. Deocamdată încă port ochelari, deci iertaţi-mi poticnelile. Dar trebuie să-mi duc tratamentul până la capăt.

Pân-aci ţi-a fost.

Photo by Ailera Stone

Tot ce ai nevoie să ştii despre Mentosan: că nu mai e ca pe vremuri.
Ce nu ai nevoie să ştii despre Mentosan: că e produs de S.C.M Colin Daily, cu sediul în Bucureşti, sector 4, pe calea Şerban Vodă nr. 22-24, că are în componenţă zahăr, sirop de glucoză, amidon de porumb şi ingredientul sacru - mentol - şi că se poate păstra la temperaturi de maxim 18 grade Celsius şi la o umiditate de maxim 65%.

P.S. Să nu uit: fişicul cântăreşte cinşpe grame.

3, 2, 1 - suflă!

unu' fuge ca nebunu'
doi se zbenguie-n noroi
trei plicuri de ceai de tei
patru merg la psihiatru
cinci se scarpină-n opinci
șase plombe de mătase
șapte ore pân' la noapte
opt brioșe cred c-am copt
nouă zile de când plouă
zece grade și mi-e rece

Friptură, frisoane și frustrări.

Photo source unknown

În primul rând, trebuie să-i mulțumesc lui Moș Crăciun, desigur, care a făcut ce-a făcut și s-a întrecut pe sine anul ăsta. Pe lângă că mi-a adus absolut tot ce-i cerusem în scrisoare (zăpadă, adică), se pare că i-a plăcut atât de mult bradul meu împodobit cu jucării de lemn și chestiuțe cusute de mână, că nu s-a putut abține să pluseze. Așa se face că, atunci când am ajuns și eu acasă, după ușă mă aștepta un sac plin ochi cu daruri, care mai de care mai tentante. Și o să mă laud cu ce-am primit, ca să vă dau un motiv să fiți și voi cuminți la anu', poate îl impresionați la fel de tare pe Moș. Să știți că nu va fi ușor, trebuie să muncești din greu ca să meriți atâta atenție din partea lui. Nu pe oricine îl așteaptă Moșul cel Bun și Darnic toată noaptea, pitit după ușă, ca să-i ofere un sac care dă pe dinafară de-atâta febră, dureri de cap modelul XXL, tuse importată direct din adâncurile infernului, cele mai conștiincioase dureri de gât din istoria omenirii, și sunt sigură că am uitat multe altele, Moșul să mă ierte, dar sunt cam amețită și mă urmărește tot timpul, în orice cameră m-aș ascunde, o muscă imensă și fioroasă, pe care nimeni altcineva n-o poate vedea, doar e specială și mi-a fost trimisă mie, și numai mie. Și bineînțeles că în casă există o adevărată farmacie, cu medicamente care ar putea trata absolut orice, de la herpes până la cancer sau îmbătrânire, în afară de gripă, desigur. Și bineînțeles că toate farmaciile normale sunt închise. Și, când mă gândesc că nici măcar nu mi-a curs nasul de prin septembrie, nu pot decât să-i fiu din ce în ce mai recunoscătoare Moșului și să mă bucur de pe-acum pentru surprizele pe care-o să mi le pregătească la anu'.
Așa că, oricât de mult aș fi vrut să închei în modul tradițional, dorindu-vă să fi avut un Crăciun cel puțin la fel de fericit ca și-al meu, mă tem că așa ceva ar fi imposibil, chiar și pentru legendarul, mirificul și extraordinarul Moș Crăciun.
Păcat. Poate la anu', dacă vă străduiți îndeajuns.

(Ei, măcar m-am deranjat și-am făcut curat prin bârlogul imaginar, tot datorită Moșului, că n-am putut ieși nici azi din casă. )

Spinarea-lupului.

Photo by LifeSaverSheep

Ăsta a fost semnalul de început. Ceva mai scurt decât de obicei, fiindcă antrenorul e răcit, și nu-și mai permite să-și scuipe plămânii într-un nenorocit de fluier. Toți cei zece țâșnesc prin fața lui, fiecare încercând să le dovedească celorlalți, dar mai ales lui însuși, că e mai bun decât ei. Antrenorul se uită în urma lor și râde forțat. Traseul e circular, deci se vor întoarce tot pe lângă el, fiecare așteptând să fie proclamat învingător. Să fie lăudat în fața tuturor, și să surâdă cu un aer superior, pretinzând că a fost o nimica toată, că era de la sine înțeles că el va câștiga cursa. Chiar dacă încă mai gâfâie zgomotos, iar genunchii îi sunt scuturați de spasme violente. Și chiar dacă toată lumea a văzut că a pornit înainte de semnal.
Au ajuns deja la curbă. Antrenorul se întoarce și îi privește îndelung, râzând pe înfundate. Râde de ei, de orgoliul lor infantil, de clasamente și competiții. Râde de el însuși, fiindcă e nevoit să stea în mijlocul unui parc într-o dimineață sinistră de noiembrie, în loc să-și bea cafeaua în mansarda lui de vizavi, înfășurat într-o pătură călduță.
A trecut primul, urmat la o distanță aproape imperceptibilă de cel de-al doilea, sau de mai mulți aspiranți la gloria titlului de al doilea, dacă nu chiar primul. După câțiva metri de la marcajul ce îndeplinește dublul rol de linie de pornire și linie de sosire, fiecare virează brusc. Se îngrămădesc toți în jurul arbitrului, așteptând verdictul.
Văzând că acesta întârzie, unul dintre băieți îndrăznește: „Puteți să ne spuneți și nouă clasamentul?”. Arbitrul tresare, smuls dintr-un vis dulce și călduț cu privire la o pătură pufoasă și o cafea fierbinte. „Cum? Ah, păi n-am văzut în ce ordine ați ajuns... exact.” Trece cu privirea de la unul la altul, de parcă ar vrea să vadă de pe tâmplele căruia dintre ei se ridică aburii victoriei. ”Cel mai bun timp l-a avut... el, urmat la câteva fracțiuni de secundă de voi doi. Așadar, asta a fost tot pentru azi. Ne vedem mâine la aceeași oră, băieți.”
Și toți se uită lung în urma lui, fără să priceapă de ce i-a ales tocmai pe cei trei care ajunseseră ultimii.

'Prelude to a kiss.'

Photo by Ozgur Cakir

Și era o groapă a naibii de mare, cam cât o stradă cu vreo treizeci de numere, așa. Și adâncă de cel puțin zece metri, estimase cineva. Ne treziserăm cu toții acolo în dimineața asta, mahmuri, zgribuliți și îngrămădindu-ne unul într-altul, ceea ce însemna că fuseserăm aduși cândva pe parcursul nopții trecute. Din ce motive și cu ce scop, nu știa nimeni, dar toți făceau tot felul de presupuneri și scenarii, care de care mai puțin încurajatoare. La prima vedere, nu recunoșteam pe nimeni. De altfel, dacă i-aș fi adunat pe toți oamenii pe care-i cunoșteam în orașul ăla, abia de s-ar fi făcut vreo treizeci. Și noi nu eram decât zece în groapă.
Of, la naiba, îmi amintesc dintr-o dată.
Ce-i? mă-ntreabă un tip de lângă mine, cu ochii deschiși doar pe jumătate.
Ah, nimic, tocmai mi-am adus aminte că azi trebuia să duc cărțile la bibliotecă. Și, dacă nu ajung până la 5, or să-mi blocheze permisul.
Asta da problemă. Dar oricum o să murim toți, așa că ce mai contează? Nici măcar o amendă n-or să-ți poată da.
Râdem amândoi. La naiba, nu-mi mai pasă. Ce contează că niște dubioși m-au îngropat de vie, împreună cu alți nouă oameni pe care nu i-am mai văzut în viața mea, și că până mâine tre' să-nvăț celelalte treizeci de caractere Katakana pe care nu le știu? În buzunarul hanoracului meu preferat, albastru și tare ponosit, găsesc, într-o pungă, castanele prăjite pe care le-am cumpărat ieri seară, în drum spre casă.
Vrei? îl întreb pe tipul de lângă mine. Nu mai sunt calde de mult, da-s bune și așa.
Adunăm cojile în buzunarul drept de la geaca lui, până când o să golim punga de castane și-o să le putem muta acolo.
Or să-ți rămână firimituri în buzunar, știi.
Of, ce mi-ar plăcea o cafea fierbinte.
Chiar așa, e 7 dimineața, e al naibii de frig și nici măcar cafă nu ne dau. Ăștia încalcă până și cele mai elementare drepturi ale omului. Las' că-i dăm în judecată când ieșim de-aici. Ce naiba, nu se poate așa ceva. Vrem cafăăăăăă.
În timp ce noi râdem, ceilalți s-au adunat undeva mai încolo, și fac planuri de evadare. Mai e un grup de vreo trei femei, și mai departe, care plâng pe înfundate, ținându-se de mâini.
(Păi, nu putem, că n-avem semnal aici. Dar vă spun eu ce facem, ne urcăm fiecare pe umerii celuilalt, de la cel mai mare până la cel mai mic, și care ajunge sus se duce și cheamă Poliția, sau Pompierii, sau Protecția Animalelor, care-i mai aproape, numai să ne scoată naibii de aici.)
Mă uit întrebător la el, care-și golește cojile de prin buzunare în punga aia de hârtie maro.
Ce?
Mă gândeam și eu la câte chestii aveam de făcut, mâine dau test din katakana și nu le știu nici de-a naibii, și mai tre' să-mi mut lucrurile în camera de jos, și să pun niște chestii la spălat, cât încă mai e vreme bună, și să o sun pe Mădă, și... izbucnesc în râs. Și, în loc să-mi pot vedea de treabă, stau și mănânc castane și râd ca proasta pe fundul unei gropi în centrul pământului.
Îmi pare rău să te dezamăgesc dar, conform lui Jules Verne, centrul Pământului e mult mai departe.
Eh, măcar acolo ar fi cald.
(Și atunci când o să vină ăla să ceară răscumpărarea, îl prindem cu lațul din curele și îl tragem și pe el în groapă. Și-i amenințăm că-l omorâm, dacă nu ne dau drumul.)
Auzi, pariu pe ce vrei tu că, dacă te-ai gândi că de asta depinde viața ta, ți-ai aduce aminte semnele alea, pe toate patru'șase.
Ba chiar n-aș avea nicio șansă, m-ar executa din prima. Nu le pot ține minte și cu asta basta.
Minți. Nici măcar nu-s așa de grele.
Habar n-ai.
Ba, dacă vrei să știi, chiar am.
Și de unde naiba știi tu Katakana, mă rog? Ca ce chestie?
Nu contează, ideea e că le știu. Și tu le știi, de altfel.
Bine bă, pe ce punem pariu?
Pe încă o porție de castane prăjite de la băbuța din colț, când ieșim de-aici. Calde să fie.
De-acord. Primele trei linii le știu cât de cât, alea nu se pun.
Ok. Fii atentă. Îmi desenează un caracter pe pământ, cu o crenguță pe care n-am idee unde a găsit-o. Ăsta ce e?
Of, la naiba. Ți-am zis că nu știu.
Uită-te mai bine, stoarce-ți creierul ăla până la ultima picătură, ce naiba? Timp avem destul.
Păi, chiar că avem. Și măcar să ajung pe lumea cealaltă cu silabarele învățate.
(Bă, da' de ce nu ne-am gândit la asta de la început? Clar, asta e cea mai bună soluție. La trei, strigăm toți în cor, cât putem de tare, și nu are cum să nu ne-audă cineva. Curaj, salvarea e aproape. Unu, doi, trei: Ajutooooooo...)
Na, de la nasture! Te, templu, ma, macrou, strig eu fericită, pe măsură ce el desenează alte caractere în pământul moale. Ăăăă... Se-sectorist! Le știu, le știu, le știu!... Mai că nu țopăi de bucuroasă ce sunt. El stă și se uită la mine, cu un aer amuzat, dar nici pe departe atotștiutor. La naiba, asta înseamnă că am pierdut pariul, așa-i?
Da' voi cum dracu' ați ajuns acolo? Ionică, hai să vezi, îs niște oameni în groapa aia de-am săpat-o noi azi-noapte. Bă, da' voi nu vă uitați pe unde călcați?
Aoleu, bă, ăștia or fi stat acolo toată noaptea, cred că-s pe jumătate înghețați. Cheamă-i repede pe ăialalți să vină cu scara. Mno, la așa ceva nu m-aș fi gândit.
Aud un hohot înăbușit lângă mine. Încep să râd și eu. Ieșim din groapă ținându-ne de mână și ne conducem după norul de fum ce vine de după colț, ca de obicei. În spatele nostru, celorlalți nu le vine să creadă cât de mică e groapa cea înfricoșătoare, privită de sus.
Ei, da' devreme v-ați trezit în dimineața asta! Ce-i cu voi?
Și noi ne uităm unul la altul și începem să râdem. Cojile le punem în buzunarul lui, că-i numa' bun pentru asta. Și dacă n-or să încapă, le mai golim pe drum.
Auzi, n-ai chef de-o cafă?
Mai întrebi?

Jur pe urechile mele.

Photo by Kimiko17

Mă trezesc făcând tot felul de lucruri dubioase. Parcă aş fi tot timpul într-un vis din ăla de-al meu, în care feţele sunt înceţoşate, culorile mai stridente decât ar fi normal, şi cineva mă urmăreşte tot timpul cu scopul de-a mă omorî, răpi şi trimite pe Marte, sechestra într-un mall sau cine-ştie-ce altceva.
Mă spăl pe mâini şi arunc săpunul la gunoi, după care mă uit în oglindă, apoi la mâinile mele şi nu-mi dau seama care a fost pasul greşit în algoritm. Îmi pun săpun lichid pe periuţa de dinţi, pentru că singurul meu neuron rămas treaz la ora asta a hotărât, în urma unei dezbateri îndelungate cu sine însuşi, că e mai uşor să apeşi un butonaş şi - iată! săpunul a curs deja şi s-a aşezat în tradiţionala formă de S peperiiperiuţei (sic) dumneavoastră de dinţi - în loc să iei de pe raft tubul de pastă, să deşurubezi capacul, să aşezi periuţa pe marginea chiuvetei, să storci ultimele picături, să înşurubezi capacul la loc, după care să pui tubul la loc pe raft. Când mă gândesc ce complicat e întregul proces, nici nu mă mai mir că neuronul ăla a decis aşa, de unul singur, fără să mă întrebe şi pe mine, că săpunul ăla cu hamamelis ar fi mai la îndemână. Drept e că miroase fain. Deşi, dacă stau să mă gândesc, poate că eu am fost aia de-am luat măreaţa hotărâre, fără să-mi întreb neuronul, chestie care ar avea un pic mai multă logică, pentru că absolut orice neuron ştie că, în momentul în care papilele mele gustative ar fi simţit săpunul pe limbă, ar fi declarat starea de alertă pentru toţi ceilalţi neuroni, poate s-ar fi declanşat şi reflexul de vomă, o interminabilă criză de râs din partea mea, precum şi o serie de amintiri despre ce alte chestii mai fac eu când sunt beată (de somn, adică), în afară de apăsat soneria vecinului de la 3 în loc de întrerupător, dezlegat şireturile şosetelor şi lăsat becul aprins în baie. Noroc că, prin nu-ştiu-ce miracol, n-am băgat periuţa aia în gură. Am clătit-o bine de tot, am turnat multă apă de gură pe ea, ca să aibă gust mentolat şi respiraţie proaspătă la următorul contact, şi am pus-o la loc în suport. Moment în care am observat că nici măcar nu era a mea, care poartă o nuanţă mai închisă de verde. A cui era n-am aflat nici acum, nici nu s-a plâns careva că-i mirosea periuţa a hamamelis, şi nici eu n-am deschis vreodată subiectul.
Ah, şi - oricât de incredibil v-ar părea - eu dispun de mai mulţi neuroni, atâta doar că majoritatea lor suferă de narcolepsie şi, în momentele când mă aştept cel mai puţin şi am cea mai mare nevoie de ei, se prăbuşesc pe suprafaţa capitonată a creierului meu, cu câte-un firicel de salivă scurgându-li-se din colţul gurii. E urât, ştiu, dar m-am obişnuit cu ei şi îi accept aşa cum sunt. Că dacă n-ar fi, nu v-aş povesti eu nimic acum, când dorm toţi, şi până şi ăla ce-ar trebui să stea de veghe moţăie pe undeva, tresărind la intervale regulate, speriat că s-ar fi putut să am nevoie de el. Nu, dragă, la 5 jumate măcar tu să dormi, oricum n-o să observe nimeni vreo diferenţă. Eu o să mă descurc, cu o cană mare de Earl Grey, nu-ţi face probleme.
Hai, inventează-ţi un vis drăguţ, în care să nu te urmărească nimeni, să fie răcoare, verde şi munţi. Hai, că poţi.

Ei, şi ce?

Photo by Lumihiutale

Of, la naiba, ce mi-ar plăcea să ştiu să înot, mai ales acum, c-a început din nou să plouă. Să găsesc ceva sticluţe dubioase, să le beau conţinutul şi să mă fac mică de tot. Să mă bălăcesc prin toate băltoacele şi să nu-mi pese dacă mă stropesc sau îmi ud părul, să nu mă deranjeze că apa e murdară şi rece. Să le dezleg şireturile oamenilor care se opresc pentru câteva minute în faţa unui bancomat sau dimpotrivă, să le leg celor care se opresc să vadă ce film rulează săptămâna asta la Arta (ar trebui să fie fain, zic eu). Şi ei să n-aibă habar de ce li se-ntâmplă. Să port bocancii ăia verzi, să se umple de apă şi să tropăi în ei, lăsând băltuţe peste tot în urma mea. Urme mici de tot, ca şi picioarele unei broaşte, de exemplu. Şi bocancii se micşoreze şi ei odată cu mine. Umbrela verde nu, deocamdată mă aşteaptă într-o vitrină, pentru că mi-a fost prea lene să intru şi s-o cumpăr, atunci când eram suficient de mare încât să pot deschide uşa magazinului. Acum mi se pare imensă, ar putea feri de ploaie o întreagă armată de monstruleți ca mine, care nici măcar n-avem nume, fiindcă mi-e prea lene să găsesc unul la ora asta. Chiar aşa, soluţia aia are efecte ciudate, n-am mai fost trează la ora 8 de săptămâni întregi, şi atunci nu pentru mult timp. Păcat c-am băut-o pe toată.
Hmm, oare cât timp mai durează efectul? Adevărul e că pe sticluţă nu scria Drink me, sau ceva care să-mi dea de înţeles c-ar fi potabilă. Ar fi putut la fel de bine să fie însemnată Şampon pentru păr fragil, Gel de duş cu extract de mentă sau apă de gură. Avea gust mentolat, şi eu am dat-o pe gât. Şi n-am dormit azi-noapte. Mă duc să-mi iau umbrela aia, până nu se luminează de tot.
Şi încă mai plouă, he he.

'This is not a love song.'

Photo by Mirjan Rooze

Vreau o casă cu pereţii atât de subţiri, încât atunci când îndrepţi spre ei o lanternă sau farurile unei maşini, să devină transparenţi.
Vreau să stăm pe două bănci diferite în parc şi să ne trimitem bileţele scrise pe şerveţele prin copiii care se joacă la groapa de nisip de lângă noi. Şi mie să-mi vină să strănut, din reflex să-mi pun la gură şerveţelul pe care-l ţineam în mână în momentul ăla, şi scrisul tău să-mi rămână întipărit pe faţă.
Vreau ca şi ţie să-ţi placă Adam Green şi, în timp ce bem un ceai în cafeneaua mea preferată care n-o să mai fie închisă, să izbucnim în dans, şi toţi oamenii din jurul nostru să ştie paşii şi să ni se alăture, exact ca în musical-urile absurde de pe vremuri.
Dar în momentul ăsta mă chinuiesc din răsputeri să mă gândesc la altceva, fiindcă n-am voie să mă îndrăgostesc de tine. Şi vreau să fug iar undeva, până trece pericolul. Tu să te-ascunzi, şi când o să mă-ntorc, o să fim iar prieteni. Vrei? Îi dau şerveţelul fetiţei cu rochiţă bleu şi o zbughesc în sus pe scări, fără să arunc vreo privire înspre tine. Tu te mulţumeşti să taci, sau cel puţin mie aşa mi se pare.
Şi parcă începe iar să plouă, cu tunete şi fulgere, aşa cum ne place nouă.

Şi eu, şi eu!

Photo by Led3

Din tavan atârnă zeci de ţurţuri, şi de pe fiecare dintre ei se scurge câte o picătură de apă la cinci minute. Ea fuge de la un ţurţure la altul, încercând să prindă stropii într-o sticlă de apă plată de jumătate de litru. Aleargă deja de vreo oră, şi încă n-a umplut-o.
Mie începe să-mi pară rău că am venit înapoi. Afară sunt 50 de grade la umbră până şi noaptea, nu e apă caldă şi o să fac meningită dacă mă mai spăl pe cap cu apă rece. Citesc din Le livre du thé, sunt răguşită şi n-am chef să vorbesc cu nimeni.
Ar mai încăpea vreo două degete de apă în sticla aia, dar ea îi pune capacul şi îl strânge bine de tot. Niciodată sticlele de apă, suc - sau orice altceva ai cumpăra - nu sunt pline până la refuz. Spaţiul ăla gol e păstrat special pentru ca particulele să aibă loc să-şi desfăşoare în voie mişcarea browniană, sau ca să poţi agita o sticlă de cola şi să ţâşnească toată spuma afară atunci când o deschizi. Sau ca să se poată lovi lichidul tot timpul de pereţii sticlei, aducându-ţi aminte tot timpul că ai ceva de băut în geantă.
Mă întreb dacă americanii cu care am venit ieri pe tren or fi reuşit să găsească drumul spre Sibiu. Păreau fascinaţi de Europa, unde bărbaţii poartă poşetă, unde nu chiar toate femeile sunt obeze şi orice tip din tren are în rucsac un bax de bere rece (or fi nimerit ei bine, ce să zic, eu de obicei nimeresc doar bere caldă şi bătrânei cu paporniţe). Data trecută am venit cu un norvegian care scria ghiduri de călătorie, mergea la Săpânţa şi care, în anul când lucrase ca profesor suplinitor, dezvoltase un sistem elaborat care îţi permitea ca, prin combinarea unui număr de termeni, să creezi o infinitate de înjurături, fără posibilitatea să se repete vreuna. Elevii fuseseră foarte încântaţi, bineînţeles. Începe să-mi placă să merg cu trenul ăsta.
Ţinea sticla plină cu apă în mână şi o studia în dreptul razei firave ce se strecura printr-o gaură din tavan. Apa era foarte curată, perfect transparentă, cu excepţia câtorva particule minuscule de calcar care sclipeau în lumină. Picături mari cădeau fără încetare de pe ţurţuri, dar nu îi mai păsa de ele. Avea o jumătate de litru de apă îmbuteliată ireproşabil şi asta era tot ce-şi putea dori.
Îmi tot repet că n-o să ajung la Sziget, că Massive Attack şi Adam Green pe parcursul a doar două săptămâni sunt mai mult decât pot suporta. Îmi cad ochii pe cocorul din hârtie albastră cu care m-am jucat, aşteptând să înceapă concertul. Trebuie să găsesc pe cineva dornic să-l adopte. Mai am un greier cu magnet şi doi trovanţi în formă de animale preistorice, dintre care unul şi-a rupt o ureche în timpul transportului. Şi mi-e dor de tine.
Raza de lumină care se strecoară în peşteră devine din ce în ce mai fierbinte, ei îi e tot mai cald, gâtul i se usucă fulgerător, cu ultimele forţe apucă sticla de apă şi o goleşte până la ultima picătură, după care oftează lung, satisfăcută în sfârşit. Pereţii peşterii se prăbuşesc în jurul ei, totul e verde, iar din înalturi continuă să cadă picături din apa binefăcătoare.
Iar eu îmi jur că n-o să mai încerc vreodată să mă uit la televizor, unde nu mai vezi filmul de reclame.

Senin. Rece. Frumos.

Photo source unknown

Puţine lucruri mi-au fost interzise cu mai multă străşnicie decât cafeaua, încă din fragedă pruncie. În vremurile alea, puneam la cale tot felul de planuri elaborate pentru a pune mâna pe cana de cafea a mamei, de exemplu. Soră-mea şi cu mine o ţineam de vorbă, în timp ce frate-meu pândea un moment de neatenţie în care să-i smulgă cana şi să fugă cu ea, urmat de noi. Până reuşea să ne prindă cineva, reuşeam să sorbim fiecare măcar câte o înghiţitură. Ne strâmbam, fiindcă era amară şi rea, dar gura aia de cafea conţinea toate lucrurile care ne erau refuzate constant, deşi le scriam şi rescriam pe listele de Crăciun şi eram, bineînţeles, supranatural de cuminţi şi responsabili. Urma crema de nes pe care o făcea una dintre mătuşile mele, şi asta era extrem de bună, spre deosebire de cafeaua propriu-zisă. O linguriţă, atât aveam voie. E drept că avea o cantitate însemnată de nes în ea, dar era delicioasă! Imaginaţia ne era pusă la încercare în mod serios, căutând moduri de-a ne băga degeţelele în castron.
Apoi, am mai crescut puţin. Într-o zi, maică-mea plecase undeva cu treabă, şi trebuia să se întoarcă a doua zi dimineaţă. Nu-ştiu-cum ne-a venit nouă ideea să nu dormim toată noaptea, ca să fim treji când ajunge. Pentru asta, ne-am strecurat în bucătărie pe la vreo 1, şi ne-am gândit să ne facem o cafea. În cafetieră mai era nişte cafea rămasă de dimineaţă, când cineva uitase să golească filtrul de zaţ. Noi am umplut recipientul cu apă, dar n-am mai pus cafea. Şi ne-am ales cu vreun litru de apă fierbinte şi vag colorată în maro. Am turnat mult zahăr şi lapte în căni, şi ne-am gândit că nici nu-i aşa de rea cafeaua cum credeam noi. Am adormit pe la vreo 2, oricum, şi mama n-a ştiut niciodată că noi băuserăm câte o cană mare fiecare.
La şcoală aveam un automat de cafea, jos, lângă cancelarie. Îmi luam câte un pahar pe săptămână, lunea de la 2, când aveam ora de desen şi îmi trebuia un recipient pentru apa de pictat. Sorbeam din când în când din ea, dar nu simţeam că mă afectează cu ceva, era la fel ca orice alt lichid. Unul nu foarte gustos, ce-i drept. Oricum, începeam să mă obişnuiesc.
Treptat, pe măsură ce au mai apărut încă două maşinării în şcoală, am început şi eu să beau mai multă. Înainte şi după ora de fizică, altfel adormeam şi mă trezeam cu figuri desenate cu pixul pe mâini, pentru care nu se putea găsi vreo explicaţie logică. Înainte de ora de mate. Înainte de educaţie antreprenorială. Înainte de română, şi mai ales după. Aptitudinile mele de cerşetoare s-au dezvoltat fulgerător, fiindcă automatele astea funcţionau exclusiv cu monede, şi niciodată nu aveam destule. Iar când aveam câte să-mi ajungă pentru vreo două zile, le împărţeam cu ceilalţi, desigur. Nu puteam concepe jignire mai mare din partea unei vânzătoare decât să-mi dea o gumă drept rest, în loc de câteva monede preţioase şi absolut indispensabile supravieţuirii în ziua următoare. Ah, maşina de la parter, căreia îi rămăsesem fidelă, nu accepta decât monede din 2006 sau mai vechi. Pur şi simplu stătea ancorată în trecutul ei glorios, şi ne sfida pe toţi. De obicei, îmi refuza chiar ultima monedă, şi toate celelalte rămâneau înăuntru. Apoi, a venit şi ziua în care i-au făcut un upgrade, după care a început să accepte şi bancnote. Zilele de cerşit se terminaseră.
Şi-a fost odată o tabără, unde toată lumea dormea foarte puţin, bineînţeles. Obişnuiam să ne strecurăm noaptea în bucătărie şi să facem cafea. După vreo două nopţi, n-a mai rămas nici fir în cutie, şi-a trebuit să se strecoare cineva pe o ferestruică ce dădea într-un fel de cămară, de unde s-a întors victorios cu aproape jumătate de pachet. Am avut impresia că era un pic mucegăit pe dinafară, dar n-am spus nimănui nimic, şi a ajuns pentru toată lumea. Atunci l-am făcut pe un prunc să mă urască, spunându-i de nenumărate ori că-şi bea cafeaua ca o femeie. Ce-i drept, aşa făcea, fiindcă îi plăcea să fie cumplit, teribil de dulce. Peste vreun an, i-am făcut cadou un pliculeţ de cafea, împreună cu cinci de zahăr şi patru de lapte. N-a gustat gluma.
Totuşi, în afara şcolii, nu beam cafea aproape deloc. Preferam ceaiul negru, mult mai bun, şi nici măcar maică-mea n-avea ce să zică împotriva lui (deşi se pare că e chiar mai puternic, dar maică-mea nu ştia asta, şi nici nu aveam de gând să-i aduc la cunoştinţă). Stăteam într-o dimineaţă amândouă într-o cafenea, şi ea avea în faţă o căniţă de vreo 25 de mililitri de cafea, în timp ce eu sorbeam dintr-o cană mare de Russian Mixture. Şi am râs.
Cafea numai în cazuri disperate. Dacă la automate s-ar vinde şi ceai negru, n-aş sta să ezit nici măcar o secundă. Săptămâna trecută eram disperată de-a dreptul. Nu dormisem vreo două nopţi, şi automatul din gară nu voia să-mi accepte bancnota de un leu. După vreo cinci minute de chin, îmi explică un nene că aparatul nu funcţionează. Dar el ţinea în mână un pahar de cafea aburindă. Probabil el îl stricase, mă rog. Nu sufăr să dorm în tren, şi cu atât mai puţin în timpul zilei. Aşa că am ales să cobor la prima staţie, unde trenul staţiona cinci minute. În mod normal, cinci minute ar trebui să-ţi fie mai mult decât suficiente pentru ca să-ţi cumperi o nenorocită de cafea. Şi eu chiar sunt obişnuită să cobor pentru gumă sau ciocolată sau integrame, ce-i drept, în staţiile alea de cinşpe minute. Iar acum, în faţa mea era un nene care voia şi el gumă sau ciocolată sau integrame, nu ştia nici el exact (probabil trenul lui stătea acolo un sfert de oră, şi se plictisea). Aşa că a fost cât pe ce să mă trezesc într-un oraş dubios, cu trei lei în buzunar şi atât. Nici măcar gumă, ciocolată sau integrame. Mai e nevoie să adaug că aia a fost cea mai nasoală cafea pe care am băut-o în toată viaţa mea, chiar şi luând în considerare toate automatele şi toate chioşcurile cu expresso? Dar am băut-o pe toată, cu stoicism, nu doar fiindcă valora aproape cât biletul de tren, ci fiindcă mă usturau ochii de-mi venea să plâng, şi nu (doar) din cauza cantităţilor considerabile de ceapă din micul dejun pe care tocmai îl serveau vecinii de compartiment.
Acum e 4 deja, şi eu ar trebui să mă trezesc la 5. Încă mai sunt acasă, şi cutia de Earl Grey e plină. N-o s-o mai văd vreo lună, şi o să-i duc dorul, fiindcă mi-e silă de automatele alea, cărora le spui clar că nu vrei deloc zahăr şi-ţi blochează butonul pe +, până ajunge la maxim. Ce-i drept, să cumperi Earl Grey de la un automat ar fi blasfemie curată. Deşi sunt sigură că există şi aşa ceva pe undeva. Aşa că plec, ca să alcătuiesc un raport detaliat asupra automatelor de cafea din puncte aleatorii de pe teritoriul ţării. Deşi vă spun sigur de pe-acuma, cafea mai nasoală decât aia din Oradea, de la linia 4, n-o să găsiţi în veci.
Şi nici nu mi-e somn încă.