Din tavan atârnă zeci de ţurţuri, şi de pe fiecare dintre ei se scurge câte o picătură de apă la cinci minute. Ea fuge de la un ţurţure la altul, încercând să prindă stropii într-o sticlă de apă plată de jumătate de litru. Aleargă deja de vreo oră, şi încă n-a umplut-o.
Mie începe să-mi pară rău că am venit înapoi. Afară sunt 50 de grade
la umbră până şi noaptea, nu e apă caldă şi o să fac meningită dacă mă mai spăl pe cap cu apă rece. Citesc din
Le livre du thé, sunt răguşită şi n-am chef să vorbesc cu nimeni.
Ar mai încăpea vreo două degete de apă în sticla aia, dar ea îi pune capacul şi îl strânge bine de tot. Niciodată sticlele de apă, suc - sau orice altceva ai cumpăra - nu sunt pline până la refuz. Spaţiul ăla gol e păstrat special pentru ca particulele să aibă loc să-şi desfăşoare în voie mişcarea browniană, sau ca să poţi agita o sticlă de cola şi să ţâşnească toată spuma afară atunci când o deschizi. Sau ca să se poată lovi lichidul tot timpul de pereţii sticlei, aducându-ţi aminte tot timpul că ai ceva de băut în geantă.
Mă întreb dacă americanii cu care am venit ieri pe tren or fi reuşit să găsească drumul spre Sibiu. Păreau fascinaţi de Europa, unde bărbaţii poartă
poşetă, unde nu chiar toate femeile sunt obeze şi orice tip din tren are în rucsac un bax de bere rece (or fi nimerit ei bine, ce să zic, eu de obicei nimeresc doar bere caldă şi bătrânei cu paporniţe). Data trecută am venit cu un norvegian care scria ghiduri de călătorie, mergea la Săpânţa şi care, în anul când lucrase ca profesor suplinitor, dezvoltase un sistem elaborat care îţi permitea ca, prin combinarea unui număr de termeni, să creezi o infinitate de înjurături, fără posibilitatea să se repete vreuna. Elevii fuseseră foarte încântaţi, bineînţeles. Începe să-mi placă să merg cu trenul ăsta.
Ţinea sticla plină cu apă în mână şi o studia în dreptul razei firave ce se strecura printr-o gaură din tavan. Apa era foarte curată, perfect transparentă, cu excepţia câtorva particule minuscule de calcar care sclipeau în lumină. Picături mari cădeau fără încetare de pe ţurţuri, dar nu îi mai păsa de ele. Avea o jumătate de litru de apă îmbuteliată ireproşabil şi asta era tot ce-şi putea dori.
Îmi tot repet că n-o să ajung la Sziget, că Massive Attack
şi Adam Green pe parcursul a doar două săptămâni sunt mai mult decât pot suporta. Îmi cad ochii pe cocorul din hârtie albastră cu care m-am jucat, aşteptând să înceapă concertul. Trebuie să găsesc pe cineva dornic să-l adopte. Mai am un greier cu magnet şi doi trovanţi în formă de animale preistorice, dintre care unul şi-a rupt o ureche în timpul transportului. Şi mi-e dor de tine.
Raza de lumină care se strecoară în peşteră devine din ce în ce mai fierbinte, ei îi e tot mai cald, gâtul i se usucă fulgerător, cu ultimele forţe apucă sticla de apă şi o goleşte până la ultima picătură, după care oftează lung, satisfăcută în sfârşit. Pereţii peşterii se prăbuşesc în jurul ei, totul e verde, iar din înalturi continuă să cadă picături din apa binefăcătoare.
Iar eu îmi jur că n-o să mai încerc vreodată să mă uit la televizor, unde nu mai vezi filmul de reclame.
Postări
