Away from the (numb)ers.

Photo by Vasilis Lotsios

Există pe lumea asta numere pe care trebuie să le descoperi singur.
Desigur, scrie pe toate gardurile că ai nevoie de cel puţin doi litri de apă pe zi, că mai mult de un pahar de vin sau două beri pe zi nu-ţi fac bine, că n-ai voie să stai la soare între 11 şi 5, toată lumea-ţi arată cât să mănânci, cum să arăţi, cât să iubeşti.
Dar nu te învaţă nimeni care e doza minimă de mentă de care are nevoie un om pentru a supraviețui unei zile ca toate celelalte (încă nedefinită: se pornește de la o halbă de ceai - se știe unde - și se poate continua cu dinner mints, caramele, rahat turcesc, Crème de menthe, jeleu, țigări, apă de gură, tot ce vreți, numai să aibă gust de mentă).
Sau de câţi oameni poate să-ți fie dor într-un anumit moment fără să o iei razna. Vorbim de dorul ăla de-adevăratelea - de unul. În momentul în care-ţi aduci aminte de al doilea, celălalt n-o să mai aibă loc şi o să-ţi pară pe deplin neglijabil.
Sau numărul maxim de cuvinte pe care are voie un om să le rostească într-o zi fără să se golească de tot pe dinăuntru, vorbind întruna ca să nu se simtă cumva nevoit să spună ceva.
Îţi dai seama de unul singur că-n optzeci şi nouă la sută din cazuri regreţi ce n-ai făcut, nu invers, indiferent cât de prost ţi-ar fi ieşit.
Că lucrurile pe care nu le-ai făcut când trebuia or să-ţi pună la un moment dat ditamai baobabii în roate. Îţi zici că n-o să mai târăşti niciodată vreo chestiune mai departe de a doua zi.
Hotărăşti că, dacă se ajunge ca trei dintre cele mai triste lucruri pe care le-ai făcut la viaţa ta să aibă legătură cu acelaşi om, e momentul să scapi de el.
Stabileşti că numărul replicilor care se concentrează asupra ta într-o conversaţie nu are voie să depăşească treizeci la sută din total.
Îţi propui să te străduieşti să nu dezamăgeşti mai mult de-un om pe zi.
Îţi dai dreptul la cinci plăceri pe zi, în limitele cărora să nu te simţi vinovat de propriu-ţi hedonism.

Și când realizezi că începi să înveţi chestiuni atât de importante: două, trei, un infinit - una singură şi infecţia se şi instalează - îți dai seama că ai îmbătrânit. Că ai ajuns exact în locul de care încercai să fugi. Că gardurile  - ordonate şi măsurate cu precizie, până la ultimul milimetru - pe care le ridici tu însuţi în jurul tău nu-s cu nimic mai bune decât cele pe care ţi le impun ceilalți. Că eşti exact la fel de departe de rezultat, de concluzia eliberatoare ca înainte.
(Şi speri să se inventeze odată acele Skittles mentolate pe care le aștepți de-atâta timp, să poţi stabili cu exactitate de câtă mentă ai nevoie. Incertitudinea asta te chinuie la culme.)

Miroase-a frig.

Photo by Przypadek

Cândva demult, în casa asta trăia un ciclop. Nu era genul ăla de ciclop frustrat, care fuge cu o bâtă în spinare după oamenii normali, în scopul de-a le modifica puțin fizionomia, după chipul și asemănarea lui, dacă în sens invers nu se poate. Ăsta era și el un om cât se poate de normal, atâta doar că avea un singur ochi, în loc de doi. Îi plăcea să se uite cum ninge, și iarna dormea întotdeauna cu jaluzelele trase, bucurându-se de fiecare fulg ce se așeza pe brăduțul din fața geamului. Citea din aventurile lui Conrad și își imagina cum ar fi fost dacă s-ar fi născut cu doi ochi, ca toată lumea, și-ar fi putut să se facă marinar. Ăsta era visul lui cel mai mare, să aibă măcar o barcă și o vâslă și să se plimbe încolo și încoace. Din păcate, pe lângă că avea un singur ochi, mai era și alergic la vopsea. Și toată lumea știe că toate bărcile și vâslele trebuie date cu un strat sănătos de vopsea, ca să nu putrezească lemnul.
Așa că ciclopul stătea toată ziua acasă, jucând FreeCell. De când descoperise jocul ăsta, nu pierduse nici măcar o singură dată. Când ajungea la o sută de jocuri câștigate, reseta scorul, și o lua de la început. De obicei, făcea chestia asta în fiecare duminică seara, ca să o ia de la început lunea. Făcea clătite cu dulceață de mure, și întotdeauna lăsa câte două-trei pe masă, pentru băiatul care stătea la etaj, cu care împărțea bucătăria. Era mulțumit de viața lui, nu se plângea. Dacă purta o șapcă sau o glugă suficient de bine trasă pe unicu-i ochi, trecea neobservat. Mai ales iarna, toată lumea are ceva pe cap. Sunt oameni cărora nu li se mai văd decât ochii, printre căciulă și fular. Mai sunt și oameni cărora le e și mai frig, și-și lasă doar un ochi acoperit. Probabil de-aia îi plăcea lui iarna atât de mult, pe lângă că ningea, bineînțeles. Se plimba prin oraș când era destul de frig și toți erau ciclopi. După care se topea zăpada și toți erau nevoiți să vâslească dintr-un loc în altul. El și-a dat seama că nu se poate să fii și ciclop și marinar în același timp.
Până într-o zi, când s-a dus și el până la alimentara de la colț, fiindcă rămăsese fără dulceață de mure. Și o cicloapă înfășurată într-un fular mare, tricotat și verde, a vrut să-i fure ultimul borcan din față. El, fiind foarte politicos, n-a protestat, ba chiar a vrut s-o ajute să-l ia, fiindcă ea n-ajungea la raftul de sus. Dar ea n-a înțeles intenția lui, și-a început să urle după ajutor. S-au adunat mulți oameni, toți ciclopi, și-au început să fugă după el, fiecare cu câte-o unealtă de uz gospodăresc în mână, doar-doar or pune mâna pe el, să-l învețe minte. Dar zăpada începuse să se topească între timp, și așa s-au trezit toți alunecând la vale, călare pe-un torent la fel de categoric ca și ei.
A doua zi, toți aveau câte-un ochi bandajat, fiindcă singurul căruia-i fusese milă de ei și le stopase coborârea era un gard, și încă unul de beton. Și, cum unica porțiune din fețele lor ce nu era acoperită de fulare era câte-un ochi, ăsta a avut de suferit. Și-acum veniseră toți să-și ceară scuze de la ciclopul nostru, că începeau și ei să vadă cum e să ai un singur ochi.
Dar el tocmai venise de la doctor, și pe urechi i se sprijinea o lentilă mare, care-i acoperea ochiul. Fiindcă jucase prea mult FreeCell, și îl obosise prea tare. Un copil a-nceput să strige după el: "Doi-Ochi! Doi-Ochi! Ha ha! Doi-Ochi!"
Dar lui nu-i păsa, fiindcă trecuse pe la bunica lui, care-i dăduse un borcan cu dulceață de mure cum îi plăcea lui. Și-atunci a început din nou să ningă. El și-a luat vâsla și-a plecat la plimbare.

We should just walk our own way to hell.

Photo by Edina Csoboth

Portocalele de pe masă se decojesc singure, felie după felie, fără să depășească un singur centimetru.
Tăișurile foarfecilor s-au transformat în cauciuc, iar mânerele sunt din cel mai inoxidabil oțel.
Peste drum e un brad, singur și gol. Pentru binele lui, ar trebui să rămână așa.
Tavanul coboară, încetul cu încetul, câte un nanometru pe zi. Are răbdare, nu ca mine.
Nu am timp de pierdut cu dormitul și nu mai am chef de nimic.
Vreau să plâng așa, de-adevăratelea. Dar nu singură, urmărindu-mi fascinată fiecare lacrimă alunecând în josul oglinzii. Vreau să mă vadă toată lumea plângând ca o proastă, fiindcă eu una nu sunt în stare să recunosc că nu mi-e bine și că m-am săturat. De mine, de viața asta imbecilă pe care o duc, de toată schema. Hai să-i dăm foc și să construim alta.
Plouă cu turtă dulce în formă de covrigei dar nimeni nu se atinge de vreunul, fiindcă toți își imaginează că sunt sărați. Habar n-au ei că granulele de la suprafață nu-s nimic altceva decât zahăr și că sarea reține apa în țesuturi, dar zahărul are efect vomitiv instantaneu. Ei, na, o să zici. De unde și până unde? E simplu, bă. Totul e căcat. Ce inspiri, ce expiri, ce înghiți, ce vezi, ce faci, ce simți, ce ești, totul, absolut totul e căcat. Și căcatul nu poate fi îndulcit, indiferent cât de abundent l-ai pudra cu substanțe surogat, coloranți artificiali și fundițe roșii din catifea.
Plănuiesc să contruiesc un Turn Babel din portocale lângă patul meu. Nu știu cum se face, dar fix la bază s-a strecurat un grapefruit. Diferența dintre fructe e abia sesizabilă, dar pe mine mă obsedează de ore întregi. Tot caut metode să-l extrag de acolo și să-l înlocuiesc cu o portocală adevărată.
Vin fiert, ceai de mentă, McDonald's, Crăciun.
Of, la naiba, nu trebuie să-ți faci probleme pentru asta, știi bine.
Mă ustură ochii de somn.
Ca și cum abia acum ți-ai fi dat seama și tu, în sfârșit, că nimănui nu îi pasă.
Până și verdele e demodat.
Spune-mi că te doare capul, hai te rog.
Dacă aș ști să tricotez, ți-aș face un fular care să te acopere de sus până jos.
Habar n-ai ce spui, dragă.
Ei acum, să nu exagerăm, să păstrăm proporțiile, să ne menținem calmul. Scoate dopul de la cadă până când nu e prea târziu.
Nobody loves meeee, it's true.
Devine a naibii de obositoare toată chestia cu cadourile, cookie-urile și chicotele de clopoței. Înainte să cedez nervos, mai am timp de un discurs, ultima mea cuvântare în stare de sobrietate.
Vorbești ca să nu taci, desigur. Taci ca să nu vorbești, la fel de sigur. Dormi ca să nu taci și să nici nu vorbești.
Of, ce rău e să fii prost.
Proștii nu recunosc pe nimeni în afară de propria lor reflexie în oglindă, pe care o consideră zeitatea supremă și în același timp păcătosul autodenunțat care se târăște pe treptele din fața templului, lustruindu-le cu crustele de pe genunchii săi.
Scuză-mă, chiar nu îmi mai pot aminti cum te cheamă.
Vitrina e acoperită cu găinaț uscat de porumbel, iar cineva încearcă să scrie pe geam meniul zilei. Au ceva cu stafide îmbibate în rom. Sper că e rom adevărat, și nu aromă natural identică de romicidină. Mai au praline belgiene cu mentă, ceai cu gust de plăcintă cu mure, lumânări în formă de trenuleț și un brad de jumătate de metru, ascuns într-un colț și împodobit cu figurine din lut pictat. Dacă mă gândesc bine, simplul fapt că porumbeii cei odioşi și-au afișat cu atâta ostentație disprețul față de locul ăsta ar trebui să fie de-ajuns ca să-mi placă.
Poate că pentru tine arată ca un ceai verde și poate s-a nimerit să se potrivească și gustul, dar eu te asigur că ceea ce bei e Cranberry Forest Fruit și vei plăti în consecință.
Planeta mea e scufundată într-un morman de plastilină roșie, din aia cu miros de portocale. Am încercat să ciugulesc din ea, dar treaba merge foarte încet.
Deja au scos din priză automatul de la școală.

O, CHIar aşa?

Photo by Miika Leppänen

Ea trasează linii pe o foaie albă, pătrată, pe care o ţine pe genunchiul stâng. Liniile ei n-or să poată fi niciodată drepte, oricât s-ar strădui, pentru că foaia se îndoaie atunci când trece de genunchi, şi creionul alunecă pe hârtie. Se opreşte, aruncă sub scaun creionul şi foaia şi culege telefonul de pe birou. Ar vrea să ştie cum a fost, cum s-au descurcat, dar nu-l lasă să sune decât de patru ori, fiindcă mai mult i se pare nepoliticos. Nu o sună nimeni înapoi. Presupune că or fi având treabă. Nu insistă.
Rubrica meteo a ziarului de sub scaun îi promite averse reci şi temperaturi de maxim 17 grade, dar afară nu e nici urmă de nor, aşa că preferă să stea înăuntru, cu draperiile trase, şi să-şi imagineze că totuşi plouă şi că dentista ei n-o să fie prea supărată când o să vadă că iar i-a sărit o plombă în timp ce mesteca o bomboană mentolată. Extrage o nouă bucată de hârtie albă din cubul de pe birou şi începe să traseze alte linii. Când nu mai are loc, o aruncă şi pe ea sub scaun şi ia alta. De undeva îi cântă Son House, dar atât de încet încât sunetul e complet acoperit de scârţâitul creionului ei pe hârtie.
A început să deseneze ochi, de toate felurile, plasaţi în cele mai neobişnuite locuri. Apar ochi peste tot, în loc de roţile unui tren, de frunzele unui copac, pe post de dinţi ai unui dinozaur. Paletele ventilatorului se rotesc în jurul unui ochi uriaş, perfect rotund. În orbita Pământului miniatural de pe dulap se învârteşte un glob ocular enorm, care studiază minuţios camera, în toate detaliile ei. Pe unghiile ei, proaspăt pictate cu roşu, au răsărit nişte ochişori care se agită frenetic în toate părţile. Săgeţile din vârful limbilor ceasului de pe perete s-au transformat într-o pereche de ochi migdalaţi, care supraveghează, implacabili, cursul timpului. Două secunde mai târziu, întreg ceasul a devenit un iris verzui, cu o pupilă mare în mijloc. Din tavan atârnă sute de ochi, agăţaţi în fire ca de păianjen. De sub birou şi din colţurile întunecate ale camerei pândesc armate de ochi, care aşteaptă un singur semn, gata să atace. Tensiunea e insuportabilă, lampadarul din tavan clipeşte de două ori, se aude tema din Kill Bill şi...
Ea răspunde la telefon. Cubul s-a golit complet, şi sub scaunul ei zac aruncate o grămadă de hârtiuţe. A fulgerat, după care în tot cartierul s-a lăsat întunericul. Ea continuă să să se intereseze la telefon de starea tuturor cunoscuţilor, după cum consideră de cuviinţă. Şi de vreme, pentru că e un element esenţial pentru dispoziţia lor. Că bine zici. Ah, nu, eu aş fi preferat să plouă. Dar ieri a fost ziua ei şi a fost foarte dezamăgită să aibă parte de o vreme atât de tristă. Sper să nu fie aşa tot anul. Da, şi el ce a făcut? Aşa?
Între timp, ochii continuă să-şi aştepte momentul, ascunşi prin cele mai prăfuite colţuri ale creierului ei.

Povestea unui harap care nu era harap de fapt, da' negru tot era.

Photo by Jayxxbe

Am prins trenul. La început, am fugit după el de-adevăratelea, după toate regulile: "Nu intra în panică", "Las' că l-au luat alţii şi mai proşti", "Totul e posibil dacă ai încredere în tine". Şi am avut. Poate chiar prea multă, fiindcă la un moment dat m-am plictisit, m-am oprit să mai beau o cafea, să-mi iau apă, mâncare, reviste cu integrame, ghiduri de conversaţie, baterii pentru mp3player, Airwaves albastru, şi alte câteva chestii absolut necesare supravieţuirii. Dar trenul m-a aşteptat, cuminte, şi n-a plecat decât după ce-au trecut vreo două secunde după ce urcasem, într-un final. Încă nu ştiu în ce vagon o să mai găsesc loc sau dacă e bun de ceva biletul ăsta. Deocamdată stau pe coridor, mă uit pe geam şi visez la ce mă aşteaptă când o să cobor.
Într-o altă dezordine de idei, ieri a fost sfârşitul sfârşitului ('t was about time!), adică ultima beţie între colegi. La care nu s-a-mbătat nimeni, dar fie. Şi mă gândeam că, dacă începutul următorului început e în toamnă, momentul ăsta e cumva în afara timpului. Ca şi atunci când ceasul îţi arată 00:00, şi pentru un minut întreg, nu te mai gândeşti la nimic. Ceea ce fac, sau mai bine zis, nu fac nici eu în momentul ăsta. Fiindcă mi-e somn, nu de alta.
Aşa că întind rucsacul pe jos, mă aşez pe el, închid ochii şi-l las pe Adam Green să-mi şoptească noapte bună direct în străfundul urechilor, acolo unde ajung căştile. Ceea ce vă doresc şi vouă.
Twee twee dee.

Da, pe naiba.

Photo by Milleflori

Tocmai mi-am dat seama că azi - adică ieri, tehnic vorbind - nu era şi ziua mea, că doar, oficial, nu mai sunt copil, deci trebuia să-mi mişc fundul şi să votez. Ha ha. Azi, eu eram Căpitanul Matamore, care a găsit hârtie pentru origami şi buburuze cu magnet pentru frigider, şi a fost foarte încântat de asta, chiar dacă nimeni n-a auzit ce tot spunea el. Puteam să-i înjur pe toţi, şi n-ar fi fost nicio diferenţă, ba chiar ar fi aplaudat la fel de conştiincios.
Trecea pe-aici mai devreme un nene (nu pot şti sigur, dar presupun că era un nene) care claxona de zor, şi chiar ţinea destul de bine ritmul. Cred că vreo trei minute a durat toată chestia, cam cât o piesă mai scurtă, aşa. Şi, nu ştiu de ce, dar mi-a plăcut ideea.
Şi n-am vrut să împart cu nimeni cookie-urile mele, după care le-am desfăcut şi mi-am dat seama că erau cu cocos. Am mâncat două totuşi, aşa, din pur masochism şi ca să le fac în ciudă, după care a fost nevoie de limonadă.
În afară de asta, peste tot e vorba de sfârşituri şi de ultimele chestii, lucru care mă deprimă cumplit. La naiba, nu pot să cred că s-ar schimba ceva, deşi ieri am râs copios uitându-mă pe pozele pentru tot soiul de diplome sau io-ştiu-pentru-ce-altceva, făcute în ultimii ani. Şi cum eu tot refuz să accept ce se-ntâmplă în jurul meu, probabil că o să mă trezesc aşa, peste vreo lună, şi o să-mi dau seama că, totuşi, mda, ceva e altfel, chiar dacă oamenii încă se uită ciudat la mine dacă mă văd cu ceva aparent alcoolic în pahar, în timp ce eu par a fi abia ieşită din generală. Ceea ce mie îmi convine perfect, de altfel.
Şi nu-nţeleg de ce ar trebui să mă deranjez să încropesc o încheiere pentru toată aiureala asta, din moment ce nici introducere, şi nici cuprins nu are. Dar totuşi, ca o concluzie, sfârşiturile sunt supraevaluate. Mai ales alea fericite.

'Magic doors.'

Photo by Ayessen

Aşteaptă-mă, vin şi eu.
Nu e ca şi cum te-ai duce undeva unde nu pot veni şi eu, nu?
Păi de fapt, e cam aşa ceva.
Come on, ce naiba, îţi vizitezi comorile ascunse prin buzunarele blugilor sau ce?
Care-i problema ta? De ce nu pot veni şi eu?
Fiindcă nu-ţi mai tace gura, fiindcă te urăsc, fiindcă mă faci să mă simt ca şi cum eu aş fi de vină pentru tot ce mişcă greşit pe pământul ăsta, fiindcă mi-e frig şi tu eşti de vină fiindcă ai lăsat deschisă uşa în spatele tău când ai intrat.
Dar pot să o închid.
Mdeah. Pe dinafară, cum ar zice vreun prof cu simţul umorului foarte dezvoltat. Pe dinafară, şi cu cheia, pe care arunc-o după aceea în WC. Nu-ţi face probleme, n-o să se înfunde.
Păi şi ce propui, să rămâi închis aici pe vecie?
Asta nu e problema ta, dragă. O să mă descurc eu. Mă ştii doar, mă descurc întotdeauna. Şi acum te rog să mă scuzi, dar trebuie să plec.
Aşteaptă-mă, vin şi eu.

'Everything in its right place.'

Photo source unknown

Dormi. Fără vise, fără fantezii, fără depresii, fără nimic. Pur şi simplu dormi. Nu mai e nevoie să numeri oi fiindcă eşti deja una dintre ele.
Când te trezeşti, arunci o privire în jur, vezi că totul e absolut la fel ca şi acum două zile, aşa că nu e nici o problemă dacă mai dormi câteva. Nimeni nu îţi simte lipsa, ţie nu ţi-e dor de nimeni şi nu ai nevoie de nimic atâta timp cât dormi.
Într-o zi, ai deschis un ochi şi ai descoperit că te mutaseră într-o altă cameră. După care l-ai deschis şi pe celălalt şi ţi-ai dat seama că era tot camera ta, numai că vopseaua de pe pereţi se scorojise, era praf peste tot şi patul era nefăcut de luni de zile. Ai văzut oglinda, dar era acoperită cu un strat gros de praf şi arăta atât de bine încât ai zis că neapărat trebuie să-i faci o poză. Părul îţi atârna până la talie, iar unghiile nu-ţi mai erau pictate cu ojă roşie şi verde, deşi pierduseşi jumătate de oră pentru ele cu o seară înainte.
Ai ieşit pe coridor, îndreptându-te spre baie, dar nici ea nu mai era acolo unde ţi-o aminteai. Nu mai era hârtie igienică şi se făceau reparaţii, pentru că apa curgea puţin ruginită. Te-ai îndreptat spre bucătărie, dar frigiderul era gol şi nu erau vase murdare în chiuvetă. În camera alor tăi nu mai erau decât pereţii, şi atunci ţi-ai dat seama că se mutaseră altundeva.
Dintr-o dată te-ai simţit foarte obosit şi te-ai dus să te culci din nou.

No rephrasing.

Azi a nins. Pentru prima şi mi-e teamă că ultima dată iarna asta. În concluzie, am reuşit şi eu (vorba vine, fiindcă a mea contribuţie a constat în cea mai mare parte în mănuşa roşie on top pe care mi-am cumpărat-o împreună cu una identică dar mai puţin murdară în ajun de Crăciun, aşteptând în faţă la Fornetti ceva colegi de colindat... adevărată exorcizare prin shopping, ce mai!), în fine, am reuşit să fac un omuleţ de zăpadă, chestie la care visez de cei câţiva ani buni de când ninge o singură dată pe an, şi atunci tocmai în singura zi din lună în care n-am nici un chef să ies din casă. Nu că azi aş fi avut în surplus, dar am fost extrasă cu forţa din pat şi trimisă la făcut îngeraşi în zăpadă, chestie care nu mi-a ieşit tare bine, dar s-a soldat în schimb cu una bucată palton ud plus mai multe bucăţi înjurături referitoare la părţile sensibile, respectiv la anumiţi cunoscuţi decedaţi sau în viaţă ai persoanelor responsabile pentru locurile din oraşul ăsta ce te aşteaptă de obicei cu vin fierbinte, ciocolată fierbinte, ceai fierbinte sau măcar o cană cu apă fierbinte (cuvântul-cheie fiind fierbinte, pliculețele ți le aduci de acasă, după preferințe). Dar ți-ai găsit, în vreme de război. Eram pe cale să declar armistițiu Mac-ului (da, acelui Mac) da' până și ăla era plin de copii cărora le place zăpada doar privită de la fereastră. A se citi zăpada, şi nu mocirla aia pe care o găsești pe la noi prin centru. Colac peste pupăză sau pupăză peste un colac de plastic pe gheața de la patinoar care începe să se topească (vorbesc foarte serios, am visat eu azi-noapte, vă zic), ghici unde am mai găsit zăpadă nepângărită și pufoasă și care să scârțâie chiar și la câteva ore după ce a încetat să ningă? În curtea unei biserici, drept pentru care am purces la pângărirea ei (a zăpezii) în primul rând, iar în al doilea la construirea migăloasă a unui om de zăpadă cu înălțimea de 25,3 cm și diametrul bazei de aproximativ 15 cm, a cărui caracterizare mai amănunțită o poate face orice doritor pornind de la ilustrația de mai sus. După care am ajuns acasă, am băut o cană de ceai fierbinte, am văzut un film, timp în care zăpada se plictisi și plecă înapoi la polul nord (neapărat magnetic) sau la Muntele Athos al celor mai norocoși decât mine, care au urcat și coborât chestii mai interesante decât patul, canapeaua, fotoliul sau în cel mai bun caz vreo mașină (nici tramvaiele nu circulă încă).
Şi nici mâine n-o să fie mai bine, pentru că pe foile de xerox lipite cu scotch de ușile tuturor cafenelelor scrie clar că până în 4 n-are rost să mai dea nimeni pe acolo fiindcă toți au plecat naibii undeva unde nu le pasă că nouă nu ne-au mai rămas decât câteva bodegi infecte unde să ne înecăm amarul primei zăpezi adevărate de anul ăsta. De fapt, primei zăpezi de anul ăsta. De fapt, anul ăsta nu pare prea strălucit și nici n-au trecut decât trei zile din el dintre care două mi le-am petrecut dormind.
Şi mda, îmi trecuse prin minte să înfig în omulețul ăla o furcă sau o cruce sau ceva să-i țină de urât la noapte, dar m-am gândit că oricum o să se topească până atunci, până și mănușa a trebuit să mi-o recuperez, și oricum, nu mă ocup eu cu așa ceva.
Asta ca să nu zic că nu m-am ales cu nimic anul ăsta. Despre petrecerea de rev', nu zic nimic, fiindcă nu prea au mai rămas strămoși neblagosloviți și am epuizat toate mijloacele de întoarcere înapoi în timp. Înainte, când încă mai vedeam steluțe și mă gândeam, inocentă, că te poți simți bine oriunde dacă ai în jurul tău oamenii potriviți, chiar dacă ai dormit patru ore cu o noapte înainte.
Şi tot degeaba.

Scrooged.

Photo by Keven Ugurlu

Momentan tot ce fac e să umblu aiurea prin oraş, să mă uit la filme cu Crăciunuri, elfi, zăpezi şi familii, să beau Prigat de portocale ca surogat pentru the real thing (şi asta nu înseamnă că nu dă casa pe dinafară de atâtea portocale şi mandarine, ci că sucul e mai aproape, adică fix lângă canapea, şi conţine chiar 0,0012% din the real thing). Nu mai vreau să îmi bat capul cu încă o sută de cadouri pentru că mi-e prea lene şi mi-a cam trecut cheful, am procurat deja toate porcărioarele pe care o să le punem pe brad (mda, părerea mea a contat exact la fel de mult cum o să conteze şi a lor când va veni vorba de unde, cum şi cu cine o să-mi petrec Crăciunul), zăpadă ioc, vâsc la miezul nopţii nici atât fiindcă m-am blazat din nou şi tot ce-mi trece prin cap cu privire la asta e prea masochist ca să funcţioneze. Aşa că mă consolez dând foc câte-unui baton de scorţişoară, iar pantalonii mei de pijama cu Mickey Mouse au pus stăpânire pe toată sufrageria, unde trebuie să fie tot timpul perfect întuneric, pentru că altfel jur că o să ciopârţesc bradul ăla de trei metri jumate în bucăţele pe care n-o să le mai poată identifica nimeni.
Mi se pare extrem de stupidă toată schema. Care naiba e problema mea? Oamenii care au nevoie de ritualuri absurde pentru a se simţi parte din întreg? Sau eu, pentru că totuşi contribui la nişte chestii pe care nu le înţeleg sau de care nu-mi pasă? Adică, deşi am luptat din răsputeri împotriva idioţeniei de brad care o să troneze undeva pe-aici ceva timp, tot o să am un sentiment călduţ şi cu gust de spaghete cu sirop de arţar când o să-l împodobim, şi tot eu am fost cea care am cumpărat majoritatea fleacurilor ce-or să fie legate cu grijă pe el cu şnuruleţe aurii pe care tot eu le-am cumpărat. Tot o să mă duc cu colegii la colindat deşi ştiu că o să fie aiurea şi dacă n-o să ne îmbătăm, şi o să fie aiurea tocmai pentru că nu înţeleg nevoia asta de a fi într-atât de ipocrit. Nu cred că vreunul dintre noi o să se gândească preț de vreo secundă la Maria sau la Prunc sau la toate chestiile atât de încântătoare, de inimi încălzitoare şi deschizătoare pe care o să le îngânăm noi acolo de sub căciulile noastre de Moş Crăciun-enjoy-Coca-Cola, ţinând în mână mapele noastre roşii. Chiar dacă ştiu că probabil o să facem din nou poze lângă mirificul staul din faţa Primăriei, după care o să facem şi cu pinguinul cu cioc portocaliu de vizavi. Iar a doua zi tot o să se îndoape toată lumea ca şi cum ar fi ultima zi pe care o au de trăit, şi pentru unii chiar asta o să şi fie, pentru că totul e prea bun şi prea mult şi nu trebuie lăsat nimic pentru mai târziu. Asta e ideea, tradiţia şi idealul suprem de Crăciun: o masă cât mai încărcată, rude cât mai multe şi mai adunate cu sapa în jurul tău, care n-ai greşit cu nimic altceva decât că ai fost scăpat de o barză pe undeva pentru ca fratele ei mai mare şi mai gras şi fără pene, dar cu barbă, să îţi poată pretinde să îl adori un an întreg în speranţa că poate va coborî şi în şemineul tău direct în oala cu apă clocotindă şi vei putea face şi tu o ciorbă ca lumea. Până şi schema cu cadourile mi se pare tâmpită deja, pentru că nu ar trebui să ai nevoie de ocazii speciale că să le faci cadouri oamenilor speciali, şi nu-mi plac chestiile făcute din obligaţie, să te aduci la sapă de lemn pentru ca să iei cele mai deosebite tâmpenii unor oameni pe care de fapt îi cam urăşti. Adică da, întâmplător chiar îmi place să ofer bucurii, să fac cadouri şi aşa mai departe, dar nu poţi să te gândeşti la fiecare în parte atunci când e vorba de cel puţin douăzeci de oameni care sunt toţi speciali şi unici şi cărora ai vrea să le arăţi măcar aşa că de fapt sunt importanţi pentru tine. Sau poate doar eu nu pot. Şi în fine, câteodată nişte sărbători mai simple şi mai absurde, ca Halloween-ul de exemplu, mi se par preferabile, pentru că atunci cel puţin nu trebuie să te gândeşti la tot substratul moralizator şi să îţi tot măsori superficialitatea, ci totul se reduce la a te distra. Şi, dacă aş fi mai sinceră aş zice că despre asta e vorba oricum în zilele noastre, atâta doar că filmele Disney sunt din ce în ce mai proaste, brazii sunt tot mai artificiali, carnea de porc şi cea de curcan sunt interzise în mai toate dietele care se respectă, nimeni nu mai crede în Moş Crăciun pentru că nimeni nu mai ştie care e cel adevărat, acum când barba albă şi lungă e la modă şi se asortează de minune cu ochelari de soare, iar asta e valabil şi pentru acel baby Jesus de care oricum nu-i păsa nimănui pentru că nici măcar nu ţipa să se audă în tot cartierul sau nu dădea din coatele şi din genunchii lui dolofani ca să fie văzut. Şi mda, oi fi eu superficială, dar cel puţin sunt în stare să recunosc fățiș că nici mie nu-mi pasă mai mult de el, de spiritul Crăciunului, de faptul că boşorogul ăla se deplasează mai nou folosind putere nucleară, de cozonaci, colinde şi triburi reunite. Și nu pretind nicio secundă că viitorul omenirii ar depinde de buna lor funcționare.

Caricaturi.

Photo source unknown

Înainte să mă întrebe cineva ceva în legătură cu asta, o să urlu cât mă ţin plămânii:
"Nu vreau nimic!"
Era şi el acolo, şi se uita ciudat la mine.
Obişnuiam să ne uităm cu toţii la episoade din Seinfeld până adormeam.
Mi-ar fi plăcut să semene cu Kramer, dar el era mai degrabă un George. Adică îşi punea încontinuu tot felul de întrebări şi suferea de paranoia într-o stare destul de avansată. Ce-i drept, nu avea chelie şi nici ochelari.
Şi acum stătea pe o bancă la două alei depărtare, şi se uita la mine într-un mod ciudat. I-am făcut semn să vină pe banca mea, dar nu părea să aibă de gând să se mişte de acolo.
Mă gândeam despre ce anume am fi putut noi vorbi, la atâta timp după ce încetasem să avem în comun până şi vinerile de film cu toţi prietenii.
I-am mai făcut o dată semn. Oricum, nu mai rămâneam mult în parc. Era destul de frig şi trebuia să ajung undeva peste vreun sfert de oră.
Se ridică şi se îndreptă spre mine. Ţinea o mână la spate, ca şi cum ar fi ascuns ceva. Fără să zică nimic, se aşeză pe bancă şi îmi oferi o frunză uscată de arţar.
Mda, mai am nevoie de câteva, pentru panoul ăla. (urmează o conversaţie banală, forţată şi probabil complet nenecesară)
Mda, îmi pare bine că te-am văzut, ştii, eu trebuie să plec acum.
Mda, şi mie, ne mai vedem noi cândva, poate.
Poate.
Preferabil când or să mai fie şi alţii prin jur.
În momentul în care se lasă tăcerea şi celălalt nu pare să aibă mai multe idei decât tine referitor la vreun subiect de discuţie, atunci urăsc cel mai mult ideea de smalltalk.
Chiar dacă 70% din conversaţiile pe care le port în fiecare zi asta sunt. Dar cel puţin nu mă gândesc în mod special: ok, acum trebuie să vorbim ceva ca să nu tăcem ca idioţii şi să ne uităm unul la altul. Ceva, nu are importanţă ce anume, ce materii ne enervează cel mai tare, ce filme am mai văzut, pe unde ne mai putem duce când o s-avem ceva timp, ce mai face nu-ştiu-cine, de ce n-am mai apucat să citesc ceva de secole, ce aiurea îmi stă părul lunea, ce bocanci mişto ai, ce fain îi ultimu' album Radiohead, oare o să ningă iarna asta, ce faci de ziua ta, ok, mi-a părut bine că am vorbit cu tine, ne mai vedem noi cândva, poate.
Poate.
"Nu vreau nimic!"
Ba da. Vreau o grămadă de chestii. Şi oameni cu care să pot discuta despre ele.
Oameni cărora să le pese de ceea ce zic eu, şi care să zică lucruri de care să-mi pese şi mie.
Nici măcar nu cer aşa mult, dar totuşi mi se pare că am prea puţini oameni de genul ăsta în jurul meu. Deocamdată.
Nimic special.
Sau dimpotrivă.

Spune-mi când pot deschide ochii.

Îmi vreau prietenii înapoi.
Se pare că am rămas cumva cu sechele şi nu mai pot sau nu mai vreau să-mi fac alţii noi.
La ce bun? Şi asa într-un an o să plec şi eu şi atunci o să fiu nevoită s-o iau de la început.
Ceea ce nu ar fi o problemă. Dacă mă uit în jurul meu nu văd prea mulţi oameni care să poată umple vreun  gol.
Mda, probabil că nu mă învârt eu pe unde trebuie.
Dar sunt din ce în ce mai confuză, nu-mi mai place să fac nimic, nu mai am chef de nimic.
Şi pe deasupra, vin diverşi oameni la mine şi mă întreabă ce nu e în regulă.
Nimic. Nimic nu e în regulă.
De ce? Abia acum am realizat că e toamnă şi că ar trebui să fiu melancolică şi deprimată? Nu e asta.
Mda, tocmai am văzut La Dolce Vita. Poate şi asta m-a deprimat, fiindcă am şi eu fricile mele dintotdeauna.
Printre ele, să nu cumva să renunţ la vise şi aventură pentru o viaţă comodă şi sigură.
Ce fel de viaţă vreau să am... nici nu contează, fiindcă oricum o să mă răzgândesc până atunci.
Deocamdată, viaţa mea îmi pare extrem de plictisitoare şi de gri.
Ştiu, o să-mi revin cândva până mâine, de exemplu (cu condiţia să dorm destul sau să am bani mărunţi pentru o cafea cu lapte şi fără zahăr de la automatul de lângă cancelarie).
Dar o să mă satur din nou de tot cândva. Şi aşa mai departe.
Care-i ideea?
Aş putea foarte bine să fac un efort şi să fiu tot timpul bine dispusă, sociabilă, să-i fac pe toţi să mă adore chiar. Dar la ce bun? Numai de dragul de a mă minţi pe mine însămi că sunt mulţumită şi fericită şi că viaţa e verde?

Photo by Jan von Holleben

Şi se făcu lumină.
Veni un deştept şi se întrebă care a fost primul, oul sau găina.
Am încercat să-i explic cum stătea treaba, cum amândouă au fost create în exact acelaşi moment, la fel ca toate celelalte chestii din ziua aia, pentru ca să nu se supere nimeni. Erau toate la fel de importante, adică deloc.
Şi cum a făcut Dumnezeu două lucruri sau mai multe în acelaşi timp? zise el.
Păi, nu se ştie exact, dar teoria mea e că are nişte clone împrăştiate peste tot, care fac tot ce le zice. Sau are nu-ştiu-câte miliarde de mâini, picioare şi capuri, ca să poată face totul, să fie peste tot şi să ştie totul.
Ştiu ca asta nu e fun. De ce ar fi? Cui i-ar plăcea să venereze şi chiar să iubească o astfel de creatură?
De asta e clar ca e o teorie stupidă. Ca toate celelalte, de altfel.
Şi cine a zis ca ar conta?
Păi, credeam că îţi pasă, ştii tu, cel puţin ar fi interesant de ştiut.
Îţi lăcrimează ochii de somn. Ai mai păţit aşa ceva, să îţi lăcrimeze ochii de somn?
Totuşi, cum se numeşte starea asta a ta?
Vid? Departe.
Confuzie? Frustrare?
Frisoane. Frig. Fraieri./Fronturi. Fractali. Frică.
Fluturi.
Şi copaci care îşi fâlfâie frunzele. Ca în Eminescu.
Era odată un ciot de copac. Avea cam zece centimetri în înălţime şi era scobit pe dinăuntru. În el creştea iarbă.
Iar au tăiat iarba prin parcuri şi au lăsat-o acolo. Pe alei se amestecă frunze căzute din copacii fâlfâitori cu fire cenuşii de iarbă.
Mi-am zis că totul se întâmplă doar în imaginaţia mea. Dar ce faci când oboseşti atât de tare încât ajungi să-ţi imaginezi doar lucruri banale şi prozaice? Cum mai faci diferenţa între realitate şi imaginaţie?
Indiferent că poţi sau nu face asta, e grav. Ceva ca o boală în ultimul stadiu.
Şi zise el: "Tu poţi să fii un om foarte mişto dacă depui un pic de efort."
Şi ştiu şi eu asta.
Dar mă gândesc aşa câteodată: de ce eu trebuie să depun efort ca să fiu un om mişto? (Mişto - adică cineva care se poartă frumos cu oamenii, râde la glumele lor, indiferent că bune sau proaste, e dispus bine în majoritatea timpului, adică nu le toacă tuturor nervii cu cele 1098976932 motive pentru care viaţa e tâmpită în ziua aia şi aşa mai departe.)
Revenind. De ce eu trebuie să depun efort pentru asta, şi la alţii vine de la natură? Nu e asta ca şi cum aş încerca să fiu cineva care nu sunt de fapt şi de drept?
Ştiu că sunt un om foarte egoist, my problems first, my joys second, taci şi ascultă ce am eu de zis şi după aia mai zici şi tu ceva dacă mai avem timp. E greu să trec peste chestia asta şi să îmi pese şi de ceilalţi.
Încerc, vreau să mă schimb, dar problema e asta: nu e cumva împotriva naturii să transformi o javră într-o sweetie? (nu că o sweetie aş vrea eu să devin, doamne fereşte)
Ideea e următoarea: ai tu într-adevăr nevoie de motive, scuze şi alibi-uri pentru ca să îţi creezi shitty days?
Când, cu un pic de efort, ai putea avea măcar zile ok.
Does it or does it not work like that?
Who knows? Who cares? For you, and just for you, it could work.