No rephrasing.

Azi a nins. Pentru prima şi mi-e teamă că ultima dată iarna asta. În concluzie, am reuşit şi eu (vorba vine, fiindcă a mea contribuţie a constat în cea mai mare parte în mănuşa roşie on top pe care mi-am cumpărat-o împreună cu una identică dar mai puţin murdară în ajun de Crăciun, aşteptând în faţă la Fornetti ceva colegi de colindat... adevărată exorcizare prin shopping, ce mai!), în fine, am reuşit să fac un omuleţ de zăpadă, chestie la care visez de cei câţiva ani buni de când ninge o singură dată pe an, şi atunci tocmai în singura zi din lună în care n-am nici un chef să ies din casă. Nu că azi aş fi avut în surplus, dar am fost extrasă cu forţa din pat şi trimisă la făcut îngeraşi în zăpadă, chestie care nu mi-a ieşit tare bine, dar s-a soldat în schimb cu una bucată palton ud plus mai multe bucăţi înjurături referitoare la părţile sensibile, respectiv la anumiţi cunoscuţi decedaţi sau în viaţă ai persoanelor responsabile pentru locurile din oraşul ăsta ce te aşteaptă de obicei cu vin fierbinte, ciocolată fierbinte, ceai fierbinte sau măcar o cană cu apă fierbinte (cuvântul-cheie fiind fierbinte, pliculețele ți le aduci de acasă, după preferințe). Dar ți-ai găsit, în vreme de război. Eram pe cale să declar armistițiu Mac-ului (da, acelui Mac) da' până și ăla era plin de copii cărora le place zăpada doar privită de la fereastră. A se citi zăpada, şi nu mocirla aia pe care o găsești pe la noi prin centru. Colac peste pupăză sau pupăză peste un colac de plastic pe gheața de la patinoar care începe să se topească (vorbesc foarte serios, am visat eu azi-noapte, vă zic), ghici unde am mai găsit zăpadă nepângărită și pufoasă și care să scârțâie chiar și la câteva ore după ce a încetat să ningă? În curtea unei biserici, drept pentru care am purces la pângărirea ei (a zăpezii) în primul rând, iar în al doilea la construirea migăloasă a unui om de zăpadă cu înălțimea de 25,3 cm și diametrul bazei de aproximativ 15 cm, a cărui caracterizare mai amănunțită o poate face orice doritor pornind de la ilustrația de mai sus. După care am ajuns acasă, am băut o cană de ceai fierbinte, am văzut un film, timp în care zăpada se plictisi și plecă înapoi la polul nord (neapărat magnetic) sau la Muntele Athos al celor mai norocoși decât mine, care au urcat și coborât chestii mai interesante decât patul, canapeaua, fotoliul sau în cel mai bun caz vreo mașină (nici tramvaiele nu circulă încă).
Şi nici mâine n-o să fie mai bine, pentru că pe foile de xerox lipite cu scotch de ușile tuturor cafenelelor scrie clar că până în 4 n-are rost să mai dea nimeni pe acolo fiindcă toți au plecat naibii undeva unde nu le pasă că nouă nu ne-au mai rămas decât câteva bodegi infecte unde să ne înecăm amarul primei zăpezi adevărate de anul ăsta. De fapt, primei zăpezi de anul ăsta. De fapt, anul ăsta nu pare prea strălucit și nici n-au trecut decât trei zile din el dintre care două mi le-am petrecut dormind.
Şi mda, îmi trecuse prin minte să înfig în omulețul ăla o furcă sau o cruce sau ceva să-i țină de urât la noapte, dar m-am gândit că oricum o să se topească până atunci, până și mănușa a trebuit să mi-o recuperez, și oricum, nu mă ocup eu cu așa ceva.
Asta ca să nu zic că nu m-am ales cu nimic anul ăsta. Despre petrecerea de rev', nu zic nimic, fiindcă nu prea au mai rămas strămoși neblagosloviți și am epuizat toate mijloacele de întoarcere înapoi în timp. Înainte, când încă mai vedeam steluțe și mă gândeam, inocentă, că te poți simți bine oriunde dacă ai în jurul tău oamenii potriviți, chiar dacă ai dormit patru ore cu o noapte înainte.
Şi tot degeaba.