Am nevoie de o obsesie nouă. Urgent.

Nu ceva gen Surogat pentru Pasiune Violentă, ci o pasiune adevărată. Violentă sau nu.
Am nevoie şi de zăpadă, neapărat în combinaţie cu două-trei legături de cireşe, şi doi covrigi legaţi cu o sfoară.
Pe vremuri, obişnuiam să păstrez sforile de la covrigii pe care îi mâncam împreună cu un nene. Şi el la fel. Făceam planuri să ne împletim nişte brăţări din ele, dar din fericire toată povestea nu a durat cât să se adune destulă sfoară.
Mda, asta e o perioadă în care sap adânc după chestii de mult uitate. Cum era de exemplu anul trecut, când obişnuiam să pierd ore întregi prin parcuri şi mă simţeam perfect fără să fiu obligată să vorbesc tot timpul.
Chiar, unde sunt oamenii ăia care te înţelegeau perfect şi fără să zici absolut nimic? Acum toţi vorbesc încontinuu şi nimeni nu are nimic de spus. Dar nu mai suportă nimeni liniştea, tăcerile alea de pe vremuri.
Mă văd cu tot felul de oameni numai ca să nu fiu singură şi să am în capul cui să-mi vărs miliardele de frustrări. Dar pur şi simplu nu mai reuşesc să îmi pese de ei, oricât m-aş strădui.
Cel mai frumos compliment pe care i l-am făcut în ultima vreme cuiva suna cam aşa: Mă simt bine când eşti şi tu prin preajmă. Eu mă simt bine, aşa că fă bine şi stick around. Câteodată pot să depun eforturi în aşa fel încât să cred şi eu că de fapt îmi pasă şi că pot să ţin la oameni, dar nu mă pot minţi pentru prea mult timp.
The streets are crammed with mythic people
but no one seems to give a fuck.
Şi la fel e cu majoritatea chestiilor care într-adevăr merită să fie observate. De fapt, de cele mai multe ori nici eu nu le bag în seamă. Sau mă împiedic în detalii.
Şi încă n-am fost în stare să vin cu o idee suficient de "specială" pentru "ziua mea". Adică nimic practic, oamenii dispuşi la orice s-au dus sau sunt pe cale să vină, aşa că trebuie să ţin cont si de asta. Ori o să fie ceva special, ori lipsă. Asta e valabil pe toate planurile.
Azi te-am văzut din nou în tramvai.
Azi nu mai plouă. Dar e atât de frig încât încep să sper că poate o să împlinesc optşpe ani făcând îngeraşi în zăpadă. Pe tine cred că te-aş invita.
Întotdeauna mă deprimă să mă gândesc lângă câţi oameni ajungi să stai de-a lungul timpului. În tramvai, la film, la semafor, la teatru, la doctor, peste tot. O mare parte din ei ar putea să-ţi fie prieteni, oameni cu care ai mai multe în comun decât îţi poţi închipui. Dar nu, în zilele noastre s-a ajuns să-ţi fie frică şi să te uiţi în direcţia cuiva pe care nu-l cunoşti, ca nu cumva să te considere ciudat. Or fi ei câţiva ciudaţi de-adevăratelea, dar majoritatea sunt doar prietenoşi, singuri sau ar vrea să-şi împartă fericirea cu cineva. Cu oricine. Cu toţi, dacă se poate. Dar câteodată, chiar şi cei care te ştiu de mult se uită suspicioşi la tine dacă le zâmbeşti fără motiv sau dacă începi să râzi aşa, dintr-o dată. De fapt, mai ales ei.
Poţi să-mi promiţi ceva. Măcar o săptămână, încearcă să zâmbeşti către cel puţin cinci oameni pe care nu îi cunoşti sau cu care nu eşti prietenă. Îmi spui după aia cum a fost. De mâine începând. Dar nu zâmbete din alea aruncate aiurea, cum împarţi tu de obicei, când râzi de una singură. Te uiţi în ochii lor şi zâmbeşti.
Frunzele de pe pereţii mei încep să se scorojească şi să cadă. Păcat că nu bate vântul aici. M-aş simţi exact ca în pădure. Mai ales când o să-mi cumpăr un covor verde care să arate exact ca şi iarba.
Vreau o căciulă verde. De elf. Să le fac oamenilor cadouri, dar nimeni să nu ştie de la cine sunt în realitate, pentru că de distribuţie se ocupă un moş mare şi urât care bea cantităţi uriaşe de ciocolată caldă. Cu alune!
Să-mi crească urechile. Şi păr pe picioare...
Stai, deja încurci poveştile.
Oricum, ai observat că majoritatea elfilor au părul creţ? Nu cei din Lord of the Rings. Elfii de la Pol. Unde e frig tot timpul. Şi zăpadă. Şi unde poţi să porţi oricând fulare cu lungimea egală cu de două ori înălţimea ta. Tricotate. Din lână colorată, ca şi cele pe care le făcea bunica. (Bunica altora, fiindcă eu n-am avut niciodată genul ăla de bunică de prin poveşti.)
O să treacă şi asta. O să urăşti din nou. Nu pentru asta trebuie să-ţi faci probleme.

Photo by Dorotka Kaczmarek

"There's too many people you used to know
They see you coming, they see you go
They know your secrets and you know theirs
This town is crazy; nobody cares
There's a place where you are going
You ain't never been before
No one left to watch your back now
No one standing at your door
That's what you thought love was for" (Beck, Lost Cause)

Not quite. In fact, all I've ever thought of love was that it's a good thing to keep you from the stuff that really matters.
Who cares whether I'm right or I'm wrong? Not me.

Caut un om care să ştie să trăiască aşa cum simte el indiferent de ce are în jur, care să mă ia aşa cum sunt şi să nu îmi reproşeze tot timpul că nu sunt cum ar vrea el sau alţii să mă vadă, care e în stare să râdă de orice lucru, nu se ia în serios şi pentru care fiecare lucru nu e ca în dicţionar, ci aşa cum îl vede el, care îţi propune chestii noi for the fun of it şi nu pentru că e de bun simţ să faci, să schimbi şi tu ceva.
Mă rog, nu e printre priorităţi.
Adică, eu sunt prioritatea numărul unu.
Şi nu mi-e bine.