'Groove tragedy.'

Photo by BitzlbitzlR

Când eram mică şi încă mai stăteam la casă, aveam în grădină un hamac, legat bine între doi pomi. N-a ţinut decât o vară, ce-i drept, dar a fost destul ca să mă marcheze pe viaţă. La modul cel mai serios vorbind. Toţi pomii erau împrăştiaţi prin grădină la distanţe de zeci de metri unul de altul, în afară de ăştia doi nuci care crescuseră foarte apropiaţi, aşa, cam la doi metri. Şi între ei legaserăm hamacul. Bineînţeles, ne certam cumplit pentru el şi, cum îl părăsea unul, chemat de vreo forţă a naturii (de exemplu maică-mea), săreau ceilalţi doi să-i ocupe locul, şi aşa mai departe, toată vara în hamac. Până în acea zi când... dar să nu anticipez.
...Era o după-amiază plăcută, vântul se strecura cu grijă printre frunze, abia atingându-le, în aer plutea puf de păpădie şi eu citeam Jules Verne în hamac. Peisaj perfect, numai bun de imortalizat pentru ca să ilustrezi un articol de revistă pentru femei triste despre pericolele care te pot pândi în vacanţă. Şi eu citeam liniştită, fără să am habar că aerul pe care-l inspiram conţinea zeci de otrăvuri cancerigene, că în jurul meu pândeau sute de gângănii, gata să-şi injecteze veninul lor perfid direct în venele mele brahiocefalice, că cele douăzeci şi patru de romane de Jules Verne pe care le citisem urmau să-mi schimbe definitiv viziunea asupra lumii şi mai ales că nodul cu care hamacul era legat de nuc slăbise. Fiecare mişcare pe care o făceam mă aducea cu un pas mai aproape de sfârşitul inevitabil. Iar eu mă mişcam întruna, că doar în asta constă plăcerea de a sta într-un hamac. Totul se întâmpla sub supravegherea atentă a unei mătuşi, care ne onora ocazional cu prezenţa pentru a aduce la curent inventarul obiectelor prezente la faţa locului, atât însufleţite cât şi ne.
Aşadar, mă legănam eu în hamac, absorbită de uimitoarele aventuri ale vreunui savant bărbos care străbătea lumea în lat şi-n lung, în loc s-o facă în lung şi-n lat, ca toţi ceilalţi, când... (param-param, param-param)... nodul s-a desfăcut, capul meu a avut o interacţiune puţin mai... neplăcută cu trunchiul nucului din stânga, steluţele verzi pe care le vedeam s-au făcut albastre, roşii, apoi transparente, m-am ridicat liniştită de pe jos, mi-am luat cartea şi m-am dus în casă fiindcă începea să se întunece şi nu prea mai vedeam să citesc. În noaptea aia a plouat, şi a doua zi hamacul intrase la apă şi nu mai ajungea până la celălalt nuc, aşa că ăsta a fost sfârşitul aventurilor insulare din vara aia.
De atunci, am căzut de la înălţimi mult mai mari, am dat de bunăvoie cu capul de chestii mult mai periculoase şi nu mai sunt în stare să citesc Jules Verne. Dar mătuşă-mea încă mai e convinsă că atunci când am căzut din hamac (sublinierea îi aparţine) ceva s-a dereglat definitiv în căpăţâna mea, şi de fiecare dată când avem plăcerea să ne întâlnim mă priveşte cu atâta compasiune, că aproape mă înduioşez şi eu de necazul sărăcuţei de mine.
Totuşi, încă mai văd steluţe, chiar dacă nu tot timpul. La fel de verzi şi de săltăreţe. Mă strecor printre ele, căutând doi nuci tineri şi un hamac. Nu am nevoie să mă uit înapoi, fiindcă ştiu că mătuşă-mea e întotdeauna acolo, cu umbrela de soare deasupra capului, aşteptând ca nodul să se desfacă, eu să dau din nou cu capul de pom şi totul să revină la normal. Însă ea habar n-are că asta n-o să se întâmple vreodată, fiindcă între timp eu am învăţat să fac noduri cum trebuie şi umbrela aia e de mult ferfeniţă.