Şi titlul e exact ca articolul, adică tâmpit de tot. Ceea ce poate nici nu-i chiar aşa de rău.

Photo by Vasilis Lotsios

Pentru că ştiu că n-o să mai pot da pe-aici câtva timp, ar fi frumos din partea mea să las ceva drept garanţie. Dar fiindcă mi-e cumplit de lene, o să transcriu cât mai fidel ultimele mâzgăleli din caietul cu pricina şi cu asta basta. Probabil că exact atâta timp mi-ar lua şi să scriu altceva, dar nu. Era 23, parcă. Adică marţi, când încă aş mai fi putut să returnez cărţile la bibliotecă fără să plătesc amendă.

Am belet. Verific din cinci în cinci minute să văd dacă e la locul lui, şi abia aştept să ajung acasă, să-l pun la loc sigur. Acum am pentru ce trăi următoarele două luni. Rândul 2. Oh, yeah.
În rest, the drugs don't work, am ieşit pentru puţin timp din depresie pentru ca să acord evenimentului atenţia cuvenită, dar o să-mi revin, nicio problemă. Mi-e frig la ceafă şi cald în rest, mi-e frică de mor pentru săptămâna viitoare, şi vreau neapărat să văd o anumită javră înainte să plec, chiar dacă încă n-a venit cartea ce-o comandasem pentru el.
Nici măcar nu simţi că-i toamnă, e frig, atâta tot. Nu tu frunze colorate care-ţi scrâşnesc sub tălpi, nu tu ceaiuri dubioase şi Carla Bruni în KF, nu tu şcoală, javrele mele preferate sunt împrăştiate peste tot, şi eu mă simt cumva lăsată pe dinafară, când îmi beau ceaiul la 10 dimineaţa pe geamul de la bucătărie, sunt singură în toată casa şi nu-mi vine să cred că mă aflu în deplină legalitate. Când chiuleşti e altceva, te simţi obligat să faci ceva cu timpul ăla, nu îţi permiţi să-l laşi să se ducă dracului aşa, pur şi simplu. Te învârţi prin oraş, şi te minunezi ce specimene vag umane poartă uniforma liceului tău, pardon, fostului tău liceu, şi parcă nici Front Row nu mai e ca pe vremuri, şi altcineva o să-l joace pe Matamore, şi probabil mult mai bine. Şi tu trebuie să-ţi faci alţi prieteni, să hotărăşti ce cărţi iei cu tine, ce bocanci, ce cd-uri, ce eşarfe, şi de acum înainte n-o să mai ai acces liber la dulapul soră-tii, la hanoracul ei negru şi mai ales la zecile ei de perechi de converşi.
Şi n-am dormit azi-noapte fiindcă, vezi doamne, tre' să-mi reglez ritmul şi adevărul e că vara asta m-am obişnuit să dorm foarte mult, de la 10 ore în sus, dintre care abia 1-2 în timpul nopţii, sau nici atât. N-am băut nici ceai, nici cafea, şi mi-am înfipt vârful unui cuţit în degetul mare de la mâna stângă, în timp ce încercam să-mi tai o felie de caşcaval pentru un sandviş. Ironia face ca respectivul topor care-a intrat pân' la os să fi fost de fapt un cuţit ridicol de mic, cu lama de maxim 10 centimetri, pentru legume sau cine-naiba-ştie. Au curs râuri de sânge, bineînţeles. Şi am găsit plasturi speciali pentru vârful degetelor. Care cred că sunt făcuţi pentru degete mult mai groase, fiindcă stau puţin cam ciudat pe al meu. Care nu-i chiar subţirel, să fim serioşi.
Ieri l-am visat din nou. Poate că l-aş fi visat şi azi noapte, dac-aş fi închis ochii vreo secundă, se pare că visele cu el vin în perechi. Ultima dată ne-am văzut acum vreo lună, şi ne-am ignorat ostentativ unul pe altul. Cel puţin eu, în orice caz. Poate el mă ignora pur şi simplu, fiindcă n-avea vreo idee mai bună.
Eşti nebună, bă. Să nu cumva să îndrăzneşti să-ţi bagi iar în cap idei din astea.

Deci:
Mi-ar plăcea să revin cândva la alea şapte poveşti din parc. Ajunsesem la a treia.
Mi-ar plăcea să simt toamna de-adevăratelea.
Mi-ar plăcea să nu mă mai simt atât de bine urându-i pe toţi.
Mi-ar plăcea să mai am timp.
Mi-ar plăcea să nu-mi mai fie ruşine cu mine.
Mi-ar plăcea să nu mă mai doară degetul şi urechile.
Mi-ar plăcea să nu mai fiu o javră proastă.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să tac fără să mă simt mută.
Mi-ar plăcea să nu am pat acolo şi să pot dormi pe salteaua de pe podea, aşa cum am plănuit.
Mi-ar plăcea să mă mai întâlnesc o dată cu javra aia, înainte să plec.
Mi-ar plăcea să învăţ naibii odată să merg pe bicicletă.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să scriu ceva drăguţ, dar uite că nu-s.
Mi-ar plăcea să fiu în stare să sufăr ca un câine uitat în ploaie, sau măcar să-mi găsesc motive suficient de bune pentru care să plâng. Nici nu mai ştiu cum e.
Mi-ar plăcea să râd din nou de-adevăratelea.
Mi-ar plăcea să tac dracului dacă tot n-am ce să zic.

E noapte. E întuneric. Gata cu lumina naturală. Trăiască bezna artificială.
Ar fi foarte lame să adorm aici, în parc, pe bancă, aşa-i? Mno, atunci mă duc acasă, şi o să dorm, şi ritmul somnului meu o să rămână la fel de dereglat. Ceea ce-nseamnă că am stat trează degeaba, şi că m-am uitat azi-noapte la amândouă sezoanele din Spaced tot degeaba. Şi da, cred că sunt deja pe trei sferturi adormită, că îmi aud numele rostit de 80% din cei ce trec pe lângă banca mea.
Hei, treci 'napoi aici. Am început iar să mă iau în serios. It's mere fun, but still, very damaging.
No, şi e şi frig pe deasupra. Pe deasupra celor patru pagini cu aiureli pe care tocmai le-am mâzgălit. Mi-e frig. Şi-aş vrea să-mi fie bine, dar mi-e doar somn.

Nota ediţiei: Între timp, nu mă mai doare degetul şi m-am întâlnit cu javra cu pricina. În schimb, se pare că mă număr printre rândurile fericiţilor deţinători de paturi, deci planul meu cu salteaua s-a dus. Tot mă mai ustură ochii de somn, dar n-am pierdut încă biletul. Iar pe Matamore îl joacă sor-mea (?!).
Şi abia acum e noapte. Nu pentru mult timp.
Scuzaţi-mi rândurile astea. Dar trebuia să găsesc un mod complet inutil de a-mi petrece vremea, doar nu era să-mi fac bagajele.
Mâine plec. Să visaţi frumos.