'The last day of our acquaintance.'

Photo by Ayman Şanlıtürk

Ea plânge pe marginea căzii. Ea, adică eu.
El deschide uşa, se aşează pe toaletă şi se uită la ea, adică la mine. El, adică tu.
El îi zice că o să răcească fiindcă geamul e deschis şi lacrimile îngheaţă instantaneu. Se ştie că lacrimile ei nu sunt sărate ca toate celelalte lacrimi, ci nu au nici un gust. De fapt, ea crede că sunt de prost gust. Dar nu se poate abţine.
Adică, tu ce ai face dacă ai sta pe WC şi te-ai holba la mine cum plâng în cadă? Ai da drumul la apă fierbinte, ai închide geamul şi ne-am juca cu răţuştele prin apă? M-ai lua de umeri, m-ai duce în bucătărie şi mi-ai da prima clătită cu ciuperci, cât încă mai e fierbinte? Sau te-ai enerva că nu mai e hârtie igienică, ai trage apa şi ai trânti uşa în urma ta, în timp ce eu ţi-aş striga că nu e nici o diferenţă şi că oricum eşti plin de rahat?
Ea se ridică în picioare, îşi şterge lacrimile şi îşi aprinde o ţigară mentolată. Ea, adică eu.
El nu se mişcă din loc, holbându-se în continuare la ea, adică la mine. El, adică tu.
Ea se împiedică de perdeaua de la duş, îşi rupe o unghie şi începe să plângă.
El scoate un sul nou de hârtie igienică bleu din dulap şi îl pune în suport cu partea care atârnă în spate.
Ea ia un creion de ochi şi îşi desenează unghia verde la loc.
El deschide geamul şi lasă unicul gândac de companie pe care-l au să zboare în libertate de la etajul trei, după care se simte miros de clătite arse şi încep să râdă toţi trei.
Ea, adică eu, el, adică tu, şi gândacul care nu putuse să treacă de sita ce acoperea geamul.