How come I lost my famous blue raincoat.

Photo by Meowyiff

De parcă ar exista în lumea asta vreun om care să ştie exact ce vrea şi ce poate. Şi chiar dacă există, îl compătimesc.
Am ajuns, pentru a nu ştiu câta oară, din nou, la concluzia că nici măcar nu contează atât de mult să ştii. Contează să vrei, să ai chef, să îţi pese, să nu-ţi pese când nu e nevoie, să taci naibii şi să gândeşti mai puţin. Preferabil toate în acelaşi timp. Probabil m-am săturat să fiu tot timpul frustrată fiindcă nu „mi-am găsit drumul meu”. De ce naiba aş avea nevoie de un drum când mă pot descurca la fel de bine hoinărind aiurea?

Să nu mă crezi niciodată când spun că mi-e somn.
Să nu mă crezi niciodată când spun că n-o să uit.
Să nu mă crezi niciodată când spun că îmi pare rău.
Să nu mă crezi niciodată când spun ceva.
E mai sigur aşa. Sunt mult mai sinceră atunci când nu zic nimic.

Tu eşti tu şi eu sunt eu. Tu taci. Eu dorm.

Îmi pare rău, mi-e prea somn la ora asta. O să ţin minte, nu-ţi face probleme.