Să îţi plângi de milă e cea mai proastă idee care-ţi poate veni. Dacă te trezeşti că în faţa ta e zid, în stânga zid, în dreapta zid şi orgoliul te împiedică să te întorci pe unde ai venit, poţi încerca să sari zidul şi să-ţi continui drumul. Dacă nici aşa nu reuşeşti, închide ochii, întoarce-te cu spatele la zid, deschide-i şi o să vezi că în faţa ta drumul e liber.
În principiu, eu sunt principala şi unica vinovată pentru ce se întâmplă pe-aici (şi mai ales pentru ce nu se-ntâmplă). Cu excepţia - cât se poate de notabilă - a fotografiilor, care sunt adunate de pe 'net, cu multe click-uri, trudă şi sudoarea frunţii (cu autorii specificaţi la vedere), şi a unor titluri, alese la nimereală în funcţie de ce se găsea în playlist la momentul respectiv. (Mr. L.Cohen, Sir, in case you should fall upon this blog and would like to shun any sort of remote association between your art and my teenage depressions, feel free to drop me an e-mail and I will be sure to make use of some other artist's songs without asking for permission. Same goes for the master photographers who might find their work recklessly featured amid such complete balderdash.)
0 vorbe-n vânt:
Trimiteți un comentariu