'When I was a little spy.'

Photo by P-easy

Minte-mă cât vrei. Indiferent ce ai avea de spus, nu vreau să ştiu. E chestie de orgoliu, you wouldn't understand. Orgoliu care se face auzit din ce în ce mai des, şi nu în vreun mod care să mă facă să mă simt mai bine.
Pe de altă parte, de mult aştept momentul în care o să fiu capabilă să cred în cineva. Cineva care să nu fie verde şi vag articulat, cineva care să nu aştepte la infinit momentul în care o să binevoiesc şi eu să-mi fac apariţia, ci care să mă facă să-l aştept eu cu nerăbdare. Pe moment - ce moment, naiba ştie. Poate nici măcar el (sau ea, sau ce o fi; o naibă-două naibi).
Daaaar, şi vă prezentăm din nou una dintre specialităţile casei, şi anume lamentaţii răscoapte la foc mocnit, frustrări înăbuşite cu garnitură de nerăbdări prăjite. Ah, şi discuţii prelungite la infinit doar pentru că iubesc sunetul vocii mele când sunt răguşită. Şi da, sunt un om idiot, care adoră să-şi terorizeze prietenii, doar pentru a avea pretexte pentru a se simţi singur şi neînţeles când simt şi ei nevoia să-şi ia o vacanţă. De asta în primul rând am nevoie de cel puţin un om-doi la fel de experimentaţi într-ale javrismului (treabă serioasă aici, vorbim de isme şi schisme). Pe scurt, vreau să pot vorbi sincer cu câte cineva fără să se simtă imediat rănit sau ofensat. Cineva care să nu ia în serios tâmpeniile pe care le emit la foc automat, să nu se simtă nici flatat şi nici dezamăgit, fiindcă oricum termenul lor de valabilitate nu depăşeşte câteva ore, şi asta doar în cazuri extreme. Cineva care să îmi spună tot felul de aiureli, la care eu să îi răspund cu nişte chestii şi mai aiurite, după care să râdem amândoi. Preferabil şi înainte, şi în timpul.
Clar, asta e partea cea mai proastă la toţi oamenii pe care îi cunosc. Toţi, cu foarte mici excepţii, se iau mult prea în serios, şi o să mă tot plâng de asta până o să găsesc pe cineva care o să-mi demonstreze că partea ascunsă a lunii e aşa cum mi-o imaginez eu, şi nu exact la fel ca şi cealaltă, doar că în nuanţe mai întunecate.
Iar dacă mai îndrăzneşte cineva să pronunţe cuvântul bac, mate sau orice din câmpurile semantice aferente, să aştepte răzbunarea mea cumplită. Asta dacă nu uit. Sau dacă am chef.
Fiindcă vezi-doamne, e plin de floricele pe câmpii, şi chiar şi Subsemnata cea Feroce se înduioşează în faţa unui cireş înflorit (cu condiţia să nu aibă flori din cale-afară de roz).
De fapt, stările astea de fericire idiotică şi fără motiv, care tot revin în ultima vreme, nu-s legate în mod special de lalelele roşii din faţa primăriei, ci de toată lumea prin care mă învârt, care e tot mai verde de la o zi la alta, în cel mai propriu sens. Şi nici lalelele alea nu-s chiar aşa de rele, chiar dacă obsesia mea de anul trecut s-a stins aproape complet.
Şi cu atât mai puţin poate avea câte cineva pretenţia să îl observ când trec pe lângă el, să îmi scot politicos o cască din ureche şi să-l ascult pe Adam Green doar la cealaltă, să mormăi un "Hei, bă, zi ceva cât să pot să zic şi eu ceva, după care să ne vedem amândoi de vieţile noastre". Neah, nici măcar nu mai e nevoie de asta, fiindcă verdele ăsta care explodează de peste tot îmi ajunge. Să facă bine să aştepte până la vară, când lucrurile or să mai îngălbenească şi eu o să am din nou nevoie de suport moral şi de cineva cu care să împart cortul la Sziget (asta dacă o să calc într-o balegă mare şi pufoasă pe undeva, sau or să fie ai mei într-atât de fericiţi să scape de mine, încât or să-mi dea orice poftesc, ceea ce pare totuşi destul de puţin probabil).
Dar, atâta timp cât mai am baterii pentru player, cât la cinema-ul meu mic şi drăguţ rulează filme bunicele, şi deja e suficient de cald încât să poţi rezista acolo şi fără pături şi saci de dormit de -15 grade, e bine. Nici măcar nu mai contează că guma de mestecat fără de care nu pot trăi e din ce în ce mai greu de găsit, şi că trebuie să mă mulţumesc cu tot felul de surogate de culoare mai închisă şi gust mai nasol. Şi am din nou monitor, deci e bine.
E bine. E bine. Ceea ce e chiar mai rău decât atunci când nu e bine, nu?