Interludiu 329: Azi nu e ziua mea.

Haideți să râdem. Toți. Deodată sau pe rând, în cor sau în canon, în hohote sau cu lacrimi, pe sub mustață sau în pumni, cu jumătate de gură sau din toată inima, ba chiar în nasul, în fața sau obrazul altcuiva, dacă poftiți. Dar haideți să râdem, vă rog eu mult.

Partea a treia și, din fericire, ultima: Clișeistică aplicată (pe înțelesul celor mici).

Photo by Bruno Espadana

O aşteaptă în hol, aşezat pe un fotoliu. Apare, în sfârşit, şi întreabă, cumva din reflex: Cum a fost?
Cu un surâs, îi răspunde, fără să-și dea seama că vocea îi vibrează a disperare: Ai fost minunată, iubito. Totul a fost așa cum trebuia să fie.

Bun, și ce treabă avem noi cu toate astea, veți întreba, și-aveți toate motivele să fiți nedumeriți. Nu purtăm noi grija Literaturii cu L mare, nici a Artei, a Soartei și-a Consoartei. Dac-ar fi să fim sinceri pe deplin, am urla în gura mare că avalanșa asta de majuscule ne pare de un gust îndoielnic. Și, din fericire, trăim într-o epocă ce ne-ngăduie, ba chiar ne sprijină pornirile de fii risipitori. Așa că declamăm, pe la colțuri și cu fiece ocazie, că-i vorba doar de oameni, oameni ce fac ceea ce cred și cred în ceea ce fac. Nu că asta ar fi ceva neașteptat și nou sau că ar schimba în vreun fel lucrurile. Dar sună mai puțin amenințător. Ne-aduce pe toți mai aproape. Dărâmă ultimele piedestale și astupă cele din urmă diferențe. Ne lasă liberi într-o mare limpede și veșnic calmă.

În glezne încă-i sunt înfipte cioburi, sângele îi picură în pantofi, dar nu pare să-i pese. Sunt doar fărâmele ultimei dintre capodoperele care i-au scăpat printre degete. Își ridică, plictisit, șosetele până aproape de genunchi, scuturând țăndările pe podea. Mâine, la fel ca după fiecare premieră, se va întoarce la obișnuita vânătoare de musculițe, crâmpeie de versuri auzite la radio și încercări la fel de ratate de-a alcătui lista completă a tuturor achizițiilor necesare în gospodărie.
Ea se întoarce pentru un moment în cabină și-și dezlipește pansamentul ascuns în dreptul inimii, încleiat de sânge. Extrage cu nemăsurată grijă rămășițele mecanismului ce-o păstrează în viață și le lipește cu aracet de cea mai bună calitate, după care îl îndeasă la loc și umple cu vată de uz casnic spațiul rămas, de la o zi la alta tot mai mare.
Totul e așa cum trebuie să fie.
Minunată, într-adevăr.

Partea a doua: ea, sau despre ispitele artei cu A mare.

Photo by Nacktschnecke

El stă în primul rând, ca de obicei, așteptând ridicarea cortinei. În apogeul carierei, soţia lui va susţine un monolog, scris special pentru ea de către unul dintre cei mai celebrați dramaturgi ai momentului. Timp de o oră și jumătate, șase sute de oameni se vor afla cu totul în puterea ei, vor fremăta odată cu ea, vor cădea și vor renaște odată cu ea, după care se vor îndrepta năuciți spre ieșiri, complet epuizați, cu respirația tăiată. A doua zi, ziarele se vor întrece în elogii, care mai de care mai exaltate și efervescente. Și pe bună dreptate, le merită întru totul. Atunci când urcă pe scenă, se transformă pe deplin, devine o zeiță în fața adoratorilor ei, și în același timp sacrificiul uman prosternat la picioarele tronului. Ar fi destul să mişte un deget doar, şi întregul public și-ar sfâșia beregatele fără să clipească. Cu el în frunte.
Luminile se sting, și cele două jumătăți ale cortinei se dezlipesc încet, binevoitoare, lăsând să se vadă scena dezbrăcată de orice fel de decor. Ea stă în mijloc, cu mâinile în buzunare și spatele spre sală. Pare atât de fragilă, încât e foarte greu să-ți imaginezi ce va urma. E greu să-ți închipui că într-o femeie atât de micuță și fragilă poate clocoti o asemenea forță, o voce ca de tunet și în același timp dulce ca un abur, te învăluie și-ai vrea să nu-ți mai dea drumul niciodată. Da, a început piesa, ea se întoarce încet și-și ațintește privirea hipnotizantă direct asupra lui, îl sfredelește până în adâncuri, cea mai desfătătoare tortură pe care și-o poate imagina.
Într-o clipită, îl lovește cea mai strălucitoare idee, îl trântește la pământ de-a dreptul, se cutremură din tot trupul și clipește năucit. Va scrie cel mai strălucitor roman al deceniului, acum totul începe să aibă sens. Ea nu își ia ochii de la el, tandră, amenințătoare, consolatoare, înțelege tot, îl condamnă și îl adoră. Gândul continuă să încolțească, planul întreg se desfășoară în mintea lui, o trilogie întreagă prinde ramuri, ba nu, șapte volume abia dacă-i vor fi de-ajuns. Va ajunge acasă și va începe să scrie, da, a meritat să aștepte atât, va face istorie, nimeni n-a mai văzut așa ceva. Contururile devin din ce în ce mai clare, pagini după pagini se scriu parcă de la sine. Copleșit, nu îndrăznește să-și desprindă privirea dintr-a ei, ține în palme ceva atât de grandios și inimaginabil de fragil. Trebuie să scrie, în orice secundă comoara i se poate strivi de podea ca un acrobat pe sârmă, deasupra cuştii leilor. Ea îl ațintește cu disperare și plânge, trebuie să-și salveze gândul cu orice preţ, dar nu găsește prin buzunare nici măcar un capăt de hârtie. Ea îl privește cu reproș, cântă, zglobie și sălbatică, moare, toate luminile se sting. Pentru un moment, nu îndrăzneşte nici să respire. Totul îi e clar, totul are sens, cele șapte romane sunt șlefuite până la ultimul semn de punctuație în mintea lui. Fericit, se ridică în picioare și începe să aclame, într-un glas cu ceilalţi. Luminile se aprind din nou, ea tresaltă în fața mulțimii, epuizată și fericită. Le mulțumește cu o voce gingașă, și sala întreagă se cutremură sub ropotele aplauzelor. El face un pas înainte și îi oferă un buchet de trandafiri, ea se înclină și îi mulțumește, cu o sclipire jucăușă în ochi. Vuietul ovaţiilor se potolește abia după un sfert de oră și publicul începe să se îndrepte, încă nesătul, în direcția ieșirilor.

O apologie a dublei negaţii. Partea întâi: el, sau nimic nou sub soare.

Photo by Nancy

Nu mai publicase ceva de ani de zile, nici măcar un rând într-o revistă. Unul câte unul, nenumăraţii admiratori care îi preziceau că va întoarce lumea pe dos și o va rândui după bunu-i plac îl părăsiseră, aruncându-i o ultimă privire îngreunată de reproşuri. Apoi începuseră să îl uite. Întotdeauna se găsește altcineva dispus să schimbe lumea. Iar lumea nu crâcnește niciodată şi îi lasă pe toți să-și facă mendrele după cum poftesc. Și el făcuse la fel. Niciodată nu-l încântase atmosfera sufocantă a oftaturilor de admirație. Acum e singur, exact ca la început. Față de toți, pretinde că, pur și simplu, s-a săturat de toată zarva și nu mai e dispus să-și împartă geniul cu nimeni. Fiindcă oricum, nu-l înțeleg și nu-l merită. După care râde și schimbă subiectul.
Riguros din fire, își urmează în fiecare zi programul dintotdeauna. Se retrage la aceeași oră în biroul lui și, când îl părăsește, în scrumieră se află tot atâtea mucuri de țigară. Cumpără aceleași cantități de cerneală neagră și aceleași teancuri de foi albe neliniate. Atunci când soția lui intră ca să-i ofere câte-o prăjitură, nici măcar nu tresare în scaunul din lemn masiv, ordonându-și în față paginile acoperite cu scrisul lui mărunt și inconfundabil, aşteptând ca cerneala să se usuce. Ea s-a obișnuit cu decizia lui de a păstra totul pentru sine, deşi îi șoptește uneori că-i așteaptă moartea cu nerăbdare, ca să poată publica toate manuscrisele și să devină bogată.
Evident, e doar o glumă a lor, nu duc lipsa banilor, pentru că romanele lui au fost de la început foarte bine primite și îi aduc în continuare un venit mai mult decât substanțial, ediție după ediție, traducere după traducere. Iar ea e, la rândul ei, o actriță celebră. De altfel, stilul lor de viață nu se schimbase în vreun fel, atâta doar că, încetul cu încetul, toată atenția se mutase asupra ei. În loc ca asta să o deranjeze însă, ea părea că strălucește din ce în ce mai tare. Era plăcut modul în care se aranjaseră lucrurile în cele din urmă. Totul era exact așa cum trebuia să fie.
Atâta doar că, dacă vreodată ar împinge-o curiozitatea să arunce o privire în biroul pe care el îl încuie cu grijă în fiecare după-masă, ar fi uluită. E complet gol. Geniul lui s-a pierdut exact în acel moment în care a hotărât să se retragă. N-a mai fost în stare să scrie de atunci, nici măcar un rând stingher pe un colț de șervețel. Filele pe care le umple, conștiincios, în fiecare zi nu conţin altceva decât versuri din ultimele melodii care i-au rămas în minte, cuvinte la nimereală, repetate obsesiv pe pagini întregi, liste de cumpărături și planuri de vacanță. De fiecare dată când se așază la birou, mintea i se golește cu totul.
Poate că ar trebui să aștepte cu nerăbdare acest moment al zilei, când poate să-și savureze cafeaua în tihnă, departe de orice fel de probleme. La început, exact asta și făcuse, luase vidul din capul lui drept un lucru bun, o pauză binemeritată. Se gândea că are nevoie de odihnă, ca să se poată apleca din nou asupra hârtiei cu aceeași frenezie de pe vremuri. Dar vacanţa asta durează de şapte ani. Șapte ani de când arde la fiecare sfârșit de săptămână teancurile de hârtie, fără niciun regret și hotărând că, din ziua următoare, va începe să scrie de-adevăratelea. Șapte ani. Cu fiecare săptămână, golul din capul lui a tot crescut, până când n-a mai fost în stare să vâneze nici măcar un gând răzleț, vreo vorbă în mișcare, un punct cât de mic. E mort de-a binelea, dar n-are curajul să recunoască asta nici măcar față de sine însuși, cu atât mai puțin față de ea, care e singura ce nu și-a pierdut niciodată încrederea în el.

Teoria percepţiei iniţiale aplicată în geometrie.

Photo by Agnieszka Naglik

un con fanfaron
o sferă austeră
o elipsă egoistă
un pătrat aristocrat
un romb vagabond
un cilindru ipohondru
o prismă cu charismă
un trapez cam obez
o piramidă prea timidă
un cerc tare alert
un hexagon foarte afon
şi un cub într-un tub

O abordare domesticită a domesticităţii.

Photo by Chema Madoz

Dragilor, se pare că a sosit din nou acea perioadă a anului. Când fiecare abandonează pentru o clipă maratonul de zi cu zi, priveşte atent în jur și se preface că priveliştea îl încântă nespus. De data asta, eu nu m-am mulțumit cu atât, ci m-am reinventat complet. Mi-am regăsit echilibrul, mi-am regândit prioritățile, mi-am recalculat parametrii; cu alte cuvinte, am început să dau dovadă de maturitate, stabilitate și responsabilitate, așa cum e şi normal, doar am trecut de vârsta teribilismelor. Am început să realizez că, pentru a putea pretinde drepturi depline în societate, trebuie să accept şi pachetul inevitabil de responsabilităţi. Şi desigur, printre primele lucruri pe care le-am privit cu alți ochi a fost familia, acest organism unicelular fără început și sfârșit, fără cap și fără coadă, câteodată cu coarne. Am văzut, în sfârșit, cât de ridicole și infantile erau observațiile mele ironice cu privire la inacceptabile compromisuri, incontestabile statistici, inevitabile plictiseli, inconvenabili peri albi și alte mizilicuri inadmisibile. Am hotărât că da, o să-mi depun fără pic de ezitare semnătura neinteligibilă pe hârtiuţa roz-bonbon, atunci când va sosi momentul potrivit.
(Nu, certificatul de căsătorie dintr-a unșpea, de ziua-ndrăgostiţilor, nu intră la socoteală.)

Bun, hai să abandonăm siropurile, peltelele şi halvalele. Concluzia e că fie, o să mă mărit. Dar nu cu oricine, să ne-nțelegem. Ci numai și numai cu un prunc care trebuie, în primul rând, să cunoască Islanda ca pe buzunarul lui de la piept, asta incluzând să-i stăpânească la perfecție limba aia moștenită direct de la zei. Apoi, să gătească după toate regulile artei, atât grecește, cât și ca-n China și-n Maroc. Să aibă accent irlandez, indiferent ce limbă vorbeşte. Să poarte un nume rusesc (dar nu-i musai să fie rus). Să-mi aducă animale de companie cu multe picioare de prin deșerturile australiene. Să posede bucle mai întortocheate decât pădurea amazoniană. Să cunoască îndeaproape ceremonia japoneză a ceaiului. Să-mi şoptească povești în franceză. Să cânte ca un suedez, țigan sau new-orleandez, după cum o cere situația. Să danseze swing, tango și  adumu. Mai e nevoie să dețină - nu chiar asupra propriei persoane, dar cel puțin în imediata-i apropiere - surse nelimitate de bomboane ucrainene, bere cehească și marțipan nemțesc. (Îmi rezerv dreptul să completez lista, pe măsură ce-mi voi aminti şi alte elemente de importanță vitală pentru viitoarea noastră conviețuire conjugală. Orice scăpare din vedere s-ar putea dovedi a fi fatală, brutală și catastrofală. Fără-ndoială.)

Iar, atunci când mi se va imputa că-s o lașă ce inventează pretexte pentru a se sustrage datoriei față de patrie și popor, eu voi putea să mărturisesc, având conștiința pe deplin împăcată, că pur și simplu n-am întâlnit niciodată persoana cu adevărat potrivită pentru mine.

Trenul accelerat 785 pleacă de la linia 7 cu oprire în staţiile:

Photo by Emilija Remezaite

De când mă ştiu, prea rar s-a nimerit să-mi convină pe deplin locul în care mă aflam şi să-mi şi dea voie soarta să prind rădăcini acolo. Fie că dura un an, o săptămână sau două zile, la fel de greu mi-era să mă-ndrept înspre gară. Mai ales când lăsam pe câte cineva în urmă.
De fapt, dacă stau să mă gândesc, povestea asta începe cu mult timp în urmă. În prima jumătate a copilăriei, când pendulam între urbea maternă şi cea paternă până nu mai ştiam unde ne e casa de fapt. Fiecare cu-ale ei: aici găseam nuci şi turturele, dincolo erau cireşe galbene şi căţeaua neagră pe nume Rita. Aici aveam Orăşelul Copiilor şi teatrul de păpuşi, dincolo Herăstrăul şi pe nea Petrică, ce făcea el singur cât trei teatre la un loc. Aici erau Mădă, Ducu şi Ionuţ, dincolo Adina, Flori şi Nicu.
Şi G. El a fost cel care-a deschis şirul pruncilor ce m-au condus la gară de-a lungul vremii. Ce-i drept, trenul trecea pe la capătul străzii noastre, dar el se trezea de dimineaţă atunci când ştia că plecăm şi-mi făcea cu mâna (mie doar, că soră-mii nu-i plăcea Tintin, şi asta însemna că era demnă de dispreţ - deşi avea doar trei ani şi încă trăia sub impresia că singurul rost al cărţilor e să fie ronţăite).
I. era pasionat de orice fel de pistoale cu bile din plastic şi locuia vizavi de o mătuşă de-a mea, pe care o vizitam în vacanţe. Nici el nu venea chiar până la gară, fiindcă asta ar fi însemnat să facă şapte kilometri pe jos, dar îşi asumase rolul să-l cheme pe nenea Sile - pensionar şi unic "taximetrist" al satului - atunci când urma să plecăm. Ultima dată când ne-am văzut mi-a dat, în secret, o bilă roşie, specie extrem de rară şi extrem de pişcătoare, rugându-mă să i-o păstrez până în vara viitoare. (Dar eu am pierdut bila şi oricum, în anul ăla şi mătuşă-mea a vândut casa cu pricina.)
C. era şmecherul cartierului şi m-a urmărit până la gară atunci când urma să plec într-o tabără. Voia să se convingă personal că nu minţisem când am zis că nu pot veni la fotbal în seara aia. C. îşi purta şapca cu cozorocul la spate şi vara n-ar fi dat-o jos pentru nimic în lume fiindcă ar fi dezvăluit un semn alb în formă de raportor pe frunte.
D. era prietenul meu cel mai bun şi-a fost după mine prin gări de zeci de ori. De obicei, venea şi mă lua direct de acasă, ca să se asigure că nu întârzii. Eram în stare să mergem cu trenul o oră doar ca să mâncăm covrigi de la Operă şi să bem un ceai bun, dar, bine-nţeles, asta era înainte să apară echivalentul lor şi aici, pe vremea când aveam amândoi reducere la transport. În schimb, când l-am condus eu spre gară, a fost prăpăd, şi-au trecut prin faţa mea sute de covrigi cu susan şi zeci de litri de ceai negru afumat până să vreau să văd oraşul ăla din nou.
L. nu ieşea niciodată din casă fără faimosul lui ghiozdan albastru. Îl căra după el până şi la teatru, unde-l îndesa sub scaun. Îi interzisesem să mă însoţească vreodată la gară, fiindcă arătam de-a dreptul ridicol cocoşată sub rucsac, târând un geamantan şi purtând agăţate de câte-un braţ un laptop şi-o chitară. Atâta doar că el n-a putut să nu trişeze într-o după-masă, şi-atunci i-am umplut ghiozdanul cu diverse obiecte din geanta ce dădea pe dinafară, rugându-l să mi le păstreze până la întoarcere. E posibil să fi exagerat puţin, pentru că una dintre bretele a cedat, iar el nu m-a putut ierta niciodată pentru asta.
Z. era un adevărat gentleman şi ţinea să demonstreze asta cu orice ocazie. Iar eu profitam (de cele mai multe ori nu conştient) de asta şi mă bazam din ce în ce mai des pe unul dintre cele două trenuri de noapte, atunci când nu se putea pune problema să mă aventurez singură în lumea dubioasă a gării. Fiindcă-ncercam din răsputeri să îmi dau voie să-i spun ceva, dar n-am reuşit niciodată, nici măcar atunci când am încercat să câştig timp lăsând trenul să plece din faţa noastră, ca să-l iau pe următorul.
H. a venit cu mine la gară o singură dată, mi-a adus plăcinte şi bomboane pentru drum şi s-a ascuns după un stâlp ca să nu-l văd plângând atunci când trenul a luat-o din loc. Atunci mi-am dat seama că se sfârşise de-adevăratelea fiindcă n-aş mai fi putut să-l rănesc în felul ăla încă o dată.
U. fugea cât era peronul de lung, îl vedeam din celălalt capăt cum încerca să-şi croiască drum printre călători. Ajungea în ultimul moment întotdeauna, dar asta îmi dădea o senzaţie neaşteptată, de siguranţă. Ca şi cum el şi-ar fi dat acordul să plec, fiindcă se asigurase personal că totul era în regulă, până la cel mai mic amănunt. Fără să-şi facă el apariţia liniştitoare, trenul n-ar fi putut pleca niciodată.

Ah, aţi venit toţi să mă conduceţi la gară! Desigur, ştiaţi că-i o chestie importantă, că nu se ştie peste cât timp o să mă întorc. Ce drăguţ din partea voastră c-aţi venit. Îmi era puţin frică de momentul ăsta, trebuie să recunosc.
Hm, de fapt... începură ei să şuşotească unul către altul, noi am venit ca să ne asigurăm că te duci de-adevăratelea şi că asta nu-i doar una dintre glumele tale. De data asta chiar trebuie să pleci.

De data asta, chiar trebuie să plec.

Despre pericolele autodiagnosticării şi calendarele de advent.

Photo by Girlgerms

Eşti o javră nerecunoscătoare.
Cu gândul ăsta m-am trezit acum vreo două zile. Îmi răsuna întruna în creier, ca un cântecel care apare de niciunde şi de care nu mai poţi scăpa nici mort. Atâta doar că eu ştiam exact de unde vine, şi meritam reproşul pe deplin.
Pe vremuri, îmi construisem o jucărie pe care-o numeam cu drag Mirificul Meu Blog. Aveam şi-un cititor imaginar, cu care mai stăteam de vorbă câteodată, atunci când nu îl ignoram cu desăvârşire. Tăcea, săracul, şi-mi asculta nesfârşitele aberaţii, lamentări şi poliloghii fără să crâcnească. Apoi, încetul cu încetul, l-am lăsat de izbelişte şi pe el, şi pe joc. Mi-am lăsat vizuina pradă paraginii, păianjenilor şi picotelii şi m-am prefăcut că nu văd, până când n-am mai fost în stare să mă joc defel. Nici cu lucrurile ce mă pocneau direct în faţă, nici cu cele de la capătul străzii. N-am mai văzut nici jucăriile ce-mi stăteau chiar sub ochi, nici deasupra lor, nici în lungul nasului, şi nici la stânga lui.
Ce-i drept, la un moment dat mi-am dat seama că îmi lipsea ceva. Am scurmat prin biblioteci, pe internet, prin librării şi prin vecini. Am încercat sute de tratamente şi soluţii, regimuri şi descântece, cu din ce în ce mai multă disperare. Dar n-am reuşit defel să-mi dau seama de ce nu mai vedeam. Şi începusem să mă resemnez.
Până alaltăieri. Eşti o javră nerecunoscătoare, mă pocni din senin prietenul ăsta al meu imaginar.
Şi, dintr-o dată, apăru o fărâmă de lumină. Dragul de el era şi oftalmolog, pesemne. Şi descoperise că, din frică, lene şi plictiseală, începusem să-mi închid ochii, puţin câte puţin. Până când n-am mai zărit nimic, şi-atunci am stabilit că n-a mai rămas nimic demn să fie văzut.
 
Dragilor,
din pilda mea să învăţaţi
că, dacă vi se pare că orbiţi,
la goană-ndată s-o luaţi
până la vraci nu vă opriţi.

Şi, drept mulţumire pentru că-mi fusese devotat timp de patru ani şi-o lună - cât o viaţă de hamster! - am hotărât să stau cu el la poveşti în fiecare zi, măcar până la Crăciun. Deocamdată încă port ochelari, deci iertaţi-mi poticnelile. Dar trebuie să-mi duc tratamentul până la capăt.

Virtuţi elementare pe care vi le puteţi însuşi/perfecţiona în doar trei ani. Fragment: capitolul 12 [L]

Photo by Dashingmare

Labilitate: Ah, ce plăcut bate vântu-n frunze.
Laşitate: Locul din ultima bancă e cel mai călduţ.
Lăcomie: Cere bă şi tu loc în cămin, nu fi prost. Ce dacă n-o să stai acolo? Îl vinzi vreunui fraier, faci şi tu un ban cinstit.
Lăudăroşenie: Şi după ce-am câştigat premiu-ntâi cu proiectul ăla, m-a tot sunat secretara lui Bill Gates vreo săptămână, că voia ăla să mă cunoască. Da' trebuia să plec cu ăştia la mare, n-aveam timp atunci.
Lâncezire: Ochii-n tavan, ochii-n pământ, ochii peste cap. Hai, că trece şi viaţa asta.
Lenevie: Ah, e prea devreme, mai stau puţin. Degeaba, acuma-i prea târziu, las' pe mâine. Azi e duminică, m-apuc de luni. De luni întregi mă tot apuc.
Lentoare: Oo baarcăă poodduul îîll trreeceaa aallleennee, pee deedeesuubtuuu-i ceeellll beezmeetiiic.
Limitare: În secunda în care am început să mă mint pe mine însămi ar fi trebuit să mă împuşc. Of, de ce naiba trebuie să se învârtă toată lumea asta în jurul meu?
Linguşeală: Ştiţi, Dumneavoastră aţi fost dintotdeauna profesorul meu preferat. De fapt, respectul pe care vi-l port este atât de mare, încât nu mi-am putut vreodată aduna curajul să vin la cursul pe care îl predaţi, mi s-a părut că nu m-aş putea niciodată ridica la nivelul studentului care să merite să se scufunde în imensa Dumneavoastră înţelepciune. 
Logoree: Am început să aştept cu inima strânsă de teamă următoarea tâmpenie pe care-o s-o debitez. Niciodată nu-s în stare să spun ce trebuie şi, mai ales, niciodată nu pot să mă opresc la timp.

[Conform cu originalul, J.P.]

Interludiu 541: Werther's original.

Apăi degeaba, uită-te şi tu, că tăt să-nvârte şi tăt pătrat îi!

Bilanţ la sfârşit de lume. Partea întâi: pe unde mi-o fi prosopul?

Photo by Chema Madoz

Trăia odată într-un ţinut nu tare-ndepărtat din punct de vedere fizico-geografic o fată. Bun, păi să vedeţi, fata asta se aflase dintotdeauna în război cu timpul. Nu c-ar fi avut ceva personal cu el - sau cel puţin nu de la-nceput - dar nu-i plăcea ei ideea, şi gata. Niciodată nu-i ieşea cum trebuie împărţeala (înmulţirea nici atât), îl ponegrea pe unde apuca, el i-o plătea-napoi cu fiecare ocazie, şi uite-aşa.
Dimineaţa, trezirea la 6 jumate, mai puţin să-mi termin visul, ah, extratereştri nemernici, de data asta n-o să vă mai meargă, specia umană trebuie să supravieţuiască şi las' că vă arăt eu vouă, până ia sfârşit lupta (cu ajutorul nepreţuit al războinicilor din jeleu care-i execută pe toţi cu ajutorul unor nepreţuite chitări electrificate) s-a făcut deja 7 şi-un sfert, dar ce vă imaginaserăţi? Universul nu se poate salva singur. Ba poate, da' pur şi simplu n-are chef astăzi. Aşadar, smulge ea din dulap o cămaşă-n carouri şi-un papion cu buline din mulţimea de cămăşi identice în carouri măsurate cu rigla şi papioane în diverse combinaţii de buline albe şi bleu-marin şi-o tuleşte-n bucătărie unde, ca de obicei, n-o aşteaptă o cană cu Earl Grey aburind. Ca de obicei, oftează, şi-l prepară ea singură şi nu se-ndură să fumeze pe balcon ca să nu-i strice peisajul matinal băbuţei de vizavi. Ah, şi pantalonii, da, desigur. Oare ce pantaloni purta autenticul Earl Grey atunci când cobora la micul dejun? Micul dejun e cea mai importantă masă a zilei, aşa să ştiţi, copii, sub nicio formă să nu-l neglijaţi. Cheesecake şi căpşuni venite direct de la Păuliş - această capitală mondială a căpşunilor cu adevărat adevărate - un strop de lapte în ceai, astăzi inventăm lucruri despre un oarecare poet modernist american, ah, ce deliciu.
Şoferii de pe 27 sunt întotdeauna drăguţi, aşa cum le stă bine tuturor persoanelor care lucrează sub auspiciile şaptelui, bine-nţeles. Dacă am sta să adunăm cele cinci secunde în plus pe care le petrece autobuzul în fiecare dimineaţă în aşteptarea oricărui alergător disperat, într-o lună s-ar aduna 140 de secunde, asta face două minute întregi plus rest, într-un an 1680 de secunde, adică 28 de minute, ne şopteşte colegul din faţă, doamne-dumnezeule, duzini de miniştri japonezi şi-au făcut harakiri pentru mult mai puţin, dar ce compromisuri nu suntem noi dispuşi să facem în numele politeţii, al cavalerismului şi-a eventualei fuste scurte pe care-o ridică puţin vântul? Ah, ce bine că n-o să avem niciodată timp de pierdut cu socoteli dintr-astea de-a dreptul deprimante, zău.
Eh, fata asta. Ştiu că la prima vedere vă pare complet iresponsabilă, capul i-e iremediabil pierdut printre norişorii ăia de vată de deasupra patului, în ciuda faptului că n-a cruţat niciun efort sau cheltuială pentru expediţiile de recuperare pe care le organizează cu regularitate. Dar n.are nici cea mai mică pretenţie să empatizeze cineva cu ea, asta-i drept. În perioada asta a renunţat până şi să-şi mai vadă prietenii, darmite să le mai irosească preţioasele minute naţionale, tocmai ca să-i scutească de vreo posibilă revărsare fetidă de frustrări direct în capetele lor proaspăt coafate, respectiv permanentizate. E cât se poate de bine intenţionată, zău aşa, în ciuda celor câţiva masochişti care nu-nţeleg de vorbă bună şi se-ncăpăţânează să-i stea în preajmă.
Poate că, din pură curiozitate ştiinţifică, încearcă să vadă cât de departe poate să-ntindă sfoara. Poate că o tentează ideea să-şi prelungească agonia, fiindcă nu vrea s-accepte ideea că ah, iar ia sfârşit o eră, la naiba, nici nu te-apuci bine de ceva şi se trezeşte cineva să vină şi să-ţi zică absolventule, fără nicio jenă şi de faţă cu toată lumea. Nu, de data asta n-o să mai intru în jocurile voastre murdare, înţelepciunea populară spune că adevăraţii înţelepţi sunt ăi de stau lejer pe bancă şi-i privesc pe ceilalţi sărind din lac în puţ, dar nu, asta s-ar chema o rebeliune într-atât de copilărească încât nici măcar pe mine nu m-ar putea convinge.
Bun, zise ea, dar eu n-am pretins niciodată că aş fi altceva decât un copil prostuţ, la ce altceva te-ai putea aştepta din partea mea? Aşa cum stătea ea pe-o bancă în parc, se apropie un băiat şi-i înmână un bileţel semnat de Organizaţia Mondială a Copiilor Care Sunt Capabili să se Organizeze Singuri Fiindcă Nu Sunt Atât de Prostuţi pe cât Îi Crede Toată Lumea. Şi aşa află ea că nici vorbă s-o accepte cu braţele deschise în rândurile lor, mai ales în perioada asta, doar se apropie Ziua Copilului şi nu-şi pot permite genul ăsta de publicitate negativă. Îi explicau clar, în litere mari, rotunjite şi atârnând frumos una în continuarea celeilalte, că modul în care abordează ea problema nu-i în niciun caz copilăresc. Se ştie că un copil e în stare să-şi termine toate temele în zece minute, dacă-i promiţi că-l duci la circ. În schimb, tu nu-ţi împlineşti norma pe care tu însăţi ai fixat-o fiindcă-ţi pierzi vremea încercând să intri în starea de spirit adecvată concertului pe care ţi l-ai promis drept răsplată, după care îţi pedepseşti lipsa de seriozitate interzicându-ţi să ieşi din casă şi îţi plângi de milă toată seara fiindcă eşti dezamăgită de tine, sătulă de viaţă şi vai, doamne, de lumea nedreaptă în care eşti obligată să trăieşti. Aşa că, decretă el, mie nu-mi pare deloc c-ai fi un copil prostuţ. Eşti doar prostuţă, şi atât. Şi nu ştiu cu ce parfum te-ai dat, dar miroşi a biscuiţi cu vanilie.
Bun, toate ca toate, îi dădu ea dreptate, dar de unde şi până unde vanilie? Vezi-ţi de treabă, omule, şi nu-mi strica feng shui-ul, că mâine tre' să fiu iar pe câmpul de luptă, pe tărâmuri lingvistice de-astă dată. Şi socoti ea că mai avea prea puţin timp la dispoziţie ca să vadă toate filmele pe care le ratase atunci când rulau ele la cinema. Şi sub nicio formă nu fusese vreodată în stare să ia în discuţie varianta piratării (în afară de biologie în liceu, când materia era cumplit de plictisitoare, iar pe profă nu părea s-o deranjeze deloc, dar deloc).
Şi uite-aşa, în momentul ăsta lucrează de zor la o maşină a timpului, care s-o ducă înapoi un pic, când era copil cu-adevărat, sau dacă nu se poate, măcar la-nceputul anului. Sau al semestrului. Chiar şi-nceputul lunii trecute pare ceva mai puţin periculos. Şi e drept că a cam chiulit ea la câteva lecţii de fizică, istorie şi morfeologie, dar ştiţi ceva? Mai are-ntr-o sticluţă o picătură dintr-o poţiune care i-a scos pe mulţi alchimişti din belea, la vremea lor - se cheamă Norocul Prostului. Nu-i vorbă, nu se bazează ea pe asta, ci-i doar a naibii de curioasă să vadă ce-o să se-ntâmple, atâta tot.


Notă: Această poveste e în întregime inventată. Orice asemănare cu personaje reale sau cu gazda blogului de faţă este pur întâmplătoare, puteţi să mă credeţi pe cuvânt. Ştiţi doar că eu nu mint niciodată.

Traduttore, tradittore.

Photo by Chema Madoz

Bineînţeles, fiindcă asta mi-e meseria şi pasiunea de-o viaţă, la un moment dat m-am încumetat să-l traduc şi pe el. Era un moment important pentru noi, şi-am vrut să-l surprind cu ceva deosebit.
Spre nedumerirea mea, n-a părut deloc încântat de imaginea pe care i-am oferit-o, cu toate că m-am silit din răsputeri să respect toate regulile şi principiile artei. Mi-am cerut scuze şi i-am promis că n-o să mai încerc niciodată să fac asta, gândindu-mă că, fără îndoială, a considerat că nu i-am făcut câtuşi de puţin dreptate.
Dar el nu ştie că, în secret, am început să lucrez la cea mai grandioasă traducere care a fost pusă vreodată la cale, capodopera întregii mele cariere cu adevărat.
Ah, ce-o să-l iau prin surprindere, abia aştept să-i citesc bucuria pe faţă!

Dar cel mai important e să nu încurcăm niciodată borcanele.

Photo by Gilad Benari

Pentru a nu-ştiu-câta oară, uitasem de ziua lui. Ştiam prea bine că iar o să râdă şi-o să pretindă că nu-i pasă câtuşi de puţin, şi totuşi privirea aia dezamăgită o să mă urmărească zile-n şir. Păi, am zis atunci, hai ca, odată pentru totdeauna, să-mi răscumpăr păcatele şi să-i fac un cadou de să-l ţină minte toată viaţa. Şi ce-ar fi putut fi mai memorabil şi mai admirabil decât să-i aduc - nici mai mult, nici mai puţin - luna de pe cer?
Straşnică ideea şi planul pe măsură, dar de-aici începură piedicile. Se prea poate să-i fi dat careva de ştire că i-am pus gând rău, fiindcă am stat şi-am pândit din spatele geamurilor timp de vreo două săptămâni, iar luna tot nu-şi făcu apariţia. Ba stătea tot timpul ascunsă în spatele norilor, ba răsărea soarele şi-mi era imposibil să mai dau de ea. Eh, şi când se împlini cea de-a paisprezecea noapte de când nu mai pusesem geană pe geană, mi-am ieşit din fire şi-am pornit la război, nici mai mult, nici mai puţin.
Am încălecat pe-o şa de bicicletă-nchiriată şi-am purces la drum, peste şapte mări şi şapte ţări, taman către insula Sfânta Lucia. Odată ajunsă acolo, am răscolit gurile şerpilor, ale canalelor şi-ale întregii faune locale sau importate, dar nu i-am dat de urmă. Am cercetat cu de-amănuntul fiecare dintre cele şapte sute optzeci şi trei de colţişoare ale ţinutului, şi tot degeaba. Călcâiele-mi fumegau deja de-atâta alergătură, stomacul mi se lipise de vertebre din cauza postului îndelungat, îmi jucau constelaţii nesfârşite în faţa ochilor de atâta nesomn, şi-n plus se-adunaseră deja o grămadă de episoade din Lie to Me pe care nu le văzusem, aşa c-am hotărât să trag la primul han care-mi ieşi în cale, aşezat tocmai la-ncrucişarea celor şapte drumuri din ţinut.
Fără să-mi dea măcar bună ziua, hangiul îmi trânti în faţă o strachină mare cu borş de lebădă neagră, o tingire cu pilaf de rândunică şi-un ulcior plin ochi cu laptele unei păsări pe care n-am putut s-o identific. După ce m-am întremat puţin, m-am aşezat în faţa vetrei unde jucau limbi ademenitoare şi-am intrat în vorbă cu ceilalţi drumeţi, încercând să aflu câte ceva despre ascunzătoarea lunii. Ei, dar trebuie că beutura hangiului era fermecată, fiindcă ulcioarele se tot perindau prin faţa noastră, carafele se goleau cât ai zice pangasius şi uite-aşa, n-a durat mult până să uit cu totul pentru ce venisem.
Luai de bărbat pe-un fecior cu plete verzi şi-ntreaga discografie a lui Frank Zappa pe viniluri, avurăm doi prunci pe care-i botezarăm Codruleţ şi-Acoperişa, în amintirea locurilor unde aterizase barza, şi uite-aşa, timpul trecu pe nesimţite, precum visurile tinereţii şi sezonul cireşelor. Veni şi vremea în care Codruleţ - care crescuse înalt ca taică-su şi-ntr-o dungă ca maică-sa - să-şi ia zborul din cuibul părintesc, împreună cu-a lui porumbiţă. Şi unde-altundeva am fi putut da marele ospăţ decât la vestitul han de la răspântie?
Eh, dar să nu mai lungesc povestea. V-aţi dat deja seama că-n clipa în care-am sorbit din nou din ulciorul fermecat vraja s-a risipit pe dată, eu am văzut luna pitită-ntr-o alună, am vârât-o în desagă cât ai clipi, am încălecat pe-al meu Pegas cu aripi zdrenţuite şi-acum mă-ndrept cu toată iuţeala spre casă, să i-o trântesc în braţe legată frumos cu sfoară înainte să răsară soarele. Că de-ajung cu un minut prea târziu şi-l trezesc din somn pentru un pietroi rece şi colţuros, s-ar putea să se răzbune pentru toţi anii ăia-n care l-am uitat.

Post mâzgălisticum: Vă jur că toate imaginile păsăristice nu-nseamnă absolut nimic, pe cuvânt de duşman înverşunat al întregului neam de orătănii.

Albă-ca-Zăpada nu avea breton.

Photo by Daniel Drake

Materiale necesare: ceai negru, polonic, seminţe de mentă
Echipament de protecţie: tricou gri din bumbac, opţional: pantaloni de pijama în carouri
Desfăşurare: Am pornit cronometrul la ora trei noaptea, am dat pe gât trei polonice de triplu distilat de Earl Grey, după care-am semănat mentă în trei ghivece, am traversat ultimele treizeci de capitole din Genji monogatari, am memorat trei sute de kanji pentru examenul de luni şi-am prins trei mii de infractori mărunţi ce-şi făceau veacul prin Cluuj.
Rezultat: La trei şi treişpe sunt în pat, că mâine seară-i concert. Ceea ce vă doresc şi vouă.

Acest experiment a fost condus de către profesioniști cu pregătire specială în domeniu. Nu încercaţi aşa ceva acasă. Interzis cu desăvârşire persoanelor slabe de inimă, înger, duh sau caracter.

Interludiu 785: Nu pleca niciodată la mare în tenişi.

Învăţ în fiecare secundă câte ceva nou. La naiba, îmi place atât de mult să-nvăţ chestii, încât le uit pe toate în momentul imediat următor, doar ca să-mi pot oferi plăcerea de-a le învăţa încă o dată.