Habar n-ai, îți spun eu.

Photo by Amendoins

Nici ea n-avea habar cum ajunsese în Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Acum se afla acolo de suficientă vreme încât să nu-și mai poată aminti când se petrecuse ultima oară ceva, oricât de important sau neînsemnat ar fi fost. Nici nu-și dăduse seama. Stătea și-și contempla unghiile pictate în maro, într-o încercare debilă de a se resemna. Știa că odată intrată acolo, nu mai are cum să evadeze. Vedea peste tot în jurul ei zidurile cenușii peste care sărise cu atâta ușurință la sosire. Îi păreau uriașe, ciclopice. Porți nu existau și nici paznicii nu și-ar fi avut rostul, doar toată lumea știe că nu există ieșire din Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Dar totuși, ei erau acolo, cocoțați în vârful zidurilor, la kilometri distanță unul de celălalt, reci și impasibili la toate lucrurile din jurul lor, tocmai fiindcă știau că nu exista nicio șansă să se petreacă ceva.
Nici ei nu-i păsa prea tare de ceea ce o înconjura. Se mai ducea până la alimentara de la colț unde, ca de obicei, n-aveau iaurt cu dulceață de nuci verzi, cumpăra portocale și apă plată, iar când ajungea acasă descoperea că erau aproape goale pe dinăuntru, și portocalele și sticla de apă. Portocalele se usucă aproape instantaneu în secunda în care intră în contact cu aerul înghețat al Țării În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Totuși, pe dinafară rămân la fel de apetisante, și se găsesc destui naivi care să spere că de data asta o să fie altfel și c-or să găsească măcar o felie de miez într-o portocală, să-și aducă și ei aminte ce gust are. De fapt, portocalele sunt printre cele mai însemnate mărfuri pe care le importă Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic. Și asta e destul de urât din partea comercianților, din moment ce presupune să omoare o grămadă de portocale doar fiindcă se găsesc destui proști care să le cumpere, deși știu foarte bine c-or să fie dezamăgiți din nou. Dar oricum, Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic n-a fost niciodată prea populară (și poate chestia asta are ceva de-a face cu faptul că nu trimite turiști în nicio altă țară, ceea ce e considerat drept snobism de către cei mai mulți).
Bineînțeles că mai auzise ea vorbindu-se de Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic, dar o considerase o legendă, o poveste inventată ca să sperie copiii ce nu vor să se implice în activități extrașcolare. Ce-i drept, nici ea nu participase la vreuna dintre ele, dar desigur că asta nu are legătură cu nimic.
Cu fiecare zi ce trecea - și trecuseră o grămadă probabil - spațiul dintre ziduri devenea tot mai mic. Deja fuseseră înghițiți toți oamenii, chiar și magazinul de la colț, cu tot cu portocale. Înainte nici nu-l putea cuprinde cu ochii în întregime, acum abia mai avea loc să-și întindă gleznele. Apoi fu nevoită să stea în picioare tot timpul, după care nu mai avu loc nici măcar să-și îndoaie coatele.
Acum stătea în poziție de drepți, cu brațele strâns lipite de corp, în așa fel încât să nu fie nevoită să atingă peretele din marmură cenușie, rece și jilavă ca o broască râioasă ce nu plănuiește defel să se transforme în prinț. Pe zid rămăseseră doar doi paznici, față în față. Ceilalți intraseră parcă în zid, pe măsură ce acesta se micșora.
Ea își contempla unghiile, așteptând să fie strivită de cei patru pereți și să aibă conștiința că se petrece ceva, chiar dacă ăsta ar fi fost ultimul lucru care i s-ar fi întâmplat. Dar nu. Pereții înaintau vizibil către ea, dar nu o atingeau, nici vorbă să o zdrobească. Pur și simplu se îndreptau spre ea, iar ea era conștientă de asta.
Într-o ultimă sforțare, își mută privirea către cer. Înnorat, cenușiu, urât. La naiba, își zise ea. Ultima dată când văd chestia asta căreia îi zicem cer și uite cu ce porcărie mă aleg.
Dar stai, parcă nu e chiar cenușiul ăla obișnuit, ci mai degrabă... Doar nu cumva?!
Și da, atunci începu să ningă. Zidurile cenușii se topiră instantaneu, iar cei doi paznici începură să se fugărească prin stratul pufos pe care până nu demult îl priviseră disprețuitori de la înălțimea postului lor. Ea se întinse în zăpadă și începu să râdă. Habar n-avea unde e sau ce o să facă mai departe, dar avea senzația clară că se întâmplă ceva la care ia parte și ea.

Iar Țara În Care Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic a continuat să existe în basmele pe care învățătoarele le spun copiilor care refuză să participe la activitățile extrașcolare.

Toată lumea la masă!

Photo source unknown

Spirala se trezi mahmură, ceea ce i se întâmpla foarte rar, doar își dezvoltase de-a lungul celor 785 de spire ce-i atestau vechimea o formidabilă rezistență la amețeală. Încercă să-și aducă aminte pe unde se învârtise, dar nu reuși să evoce altceva decât imaginea unor castronele roșii pline cu covrigei.
Covrigei? Dar nu se poate. Ți-ai jurat că n-o să mai umbli prin asemenea locuri, îi șopti acuzator conștiința, pe care o chema Ips.
N-am vrut, știi bine. Credeam c-o să fie un loc drăguț, c-o să bem un Bloody Mary, că totul va fi ca de obicei. Nu îmi imaginam c-o să se ajungă la așa ceva.
Tu îți dai seama în ce hal ai ajuns? Covrigei! urlă Ips direct în urechea ei dreaptă.
Lasă, n-o să se mai întâmple.
Bineînțeles, fără îndoială, de-si-gur că n-o să se mai întâmple, așa zici întotdeauna. Tu nu vezi în ce hal ți-ai dereglat spirele? Fiecare atârnă în alt unghi, nici tu nu cred c-ai mai fi în stare să-ți găsești centrul. Două săptămâni o să umbli numai în opturi. Covrigei! pufni Ips cu dispreț.
Gata, plec, c-am întârziat deja.
Nu stai să mănânci ceva?
Lasă că-mi iau doi covrigi cu susan de la colț.