E mult mai simplu decât pare.

Photo by Funkymonkzs

Şi tot ce trebuie să faci e să crezi.

Mâine e ziua ta, iar eu ți-am meșterit ceva. Poze cu părticele din tine, legate între ele cu şnuruleţe din piele maro, inscripționate cu câte-un gând răzleț. E sinistru, știu, ca un cadou de la un criminal în serie pentru o viitoare victimă. Poate nici nu e departe de asta.
Mi-e somn, și mâine iar trebuie să mă trezesc devreme, dar nu îmi pasă. Vreau să citim amândoi despre Întunegrii lui Murakami, la lumina unei lanterne, sub pătura groasă, și să ne imaginăm că lumea e pe cale de a se sfârși. Poate nici nu e departe de asta.
Tu vrei să înveți să tricotezi pentru ca să mă poți îngropa în maldăre de fulare colorate, și probabil că ai mai multe șanse să reușești - băiat fiind - decât am eu, care-am cam chiulit la anumite materii de importanță vitală. Sau poate o să reușim amândoi, și lumea o să fie un uriaș ghem de lână. Poate nici nu e departe de asta.
În cana mea cu ceai plutesc bucăţele de fructe și mă gândesc de ce naiba ar pune cineva stafide în ceai. Te văd uitându-te urât și îmi dau seama că a fost ideea ta, doar știi cât de mult îmi plac. Se aude sunetul pe care îl face frigiderul când pornește și mă gândesc că nu te merit, că ziua ta aproape a trecut și că fularul pe care mi l-ai tricotat seamănă mai degrabă cu un ștreang.
Poate nici nu e departe de asta.

Never mind me.

Photo by Akraspine

"Santa is very jolly because he knows where all the bad girls live."
You know what? I think that's what I hate him most for. Why should a fat old dude who spends his days giving orders to small people and drinking milk and eating cookies know when I'm asleep and when I'm awake? What the hell does he care that I'm bad or good?
Whatever.
A trecut şi Crăciunul, simt că ceva a lipsit şi nu am idee. M-am tot uitat la filme în care toţi Scrooge-ii sunt aduşi pe calea cea dreaptă şi toată lumea e mai bună şi mai fericită la sfârşit, dar eu n-am reuşit să învăţ altceva decât că întreaga lume s-ar duce naibii dacă Moş Crăciun şi-ar lua concediu medical, dacă s-ar arde curcanul sau dacă ai avea pe casă mai puţine beculeţe decât vecinii tăi. Iar mie nu prea îmi pasă nici de Moş, nici de mâncare şi nici de vecini, aşa că presupun că sunt un fel de Scrooge care aşteaptă să-l viziteze ceva fantome pentru ca să simtă apoi subit nevoia să-şi cumpere cea mai mare gâscă disponibilă în oraș.
Mă rog. Mai sunt vreo trei zile şi o să-mi dau seama că nu mai e valabil abonamentul de tramvai, că trebuie să-mi înnoiesc permisul de la bibliotecă şi că vezi-doamne, am mai îmbătrânit cu un an. Că n-am realizat nimic din ce-mi doream să fac anul ăsta, în schimb s-au întâmplat o grămadă de chestii pe care nu le-aveam în plan. Că nu-mi mai vine în minte nicio reclamație, în concluzie a fost chiar un an fain. Că nu vreau nici acum să conştientizez faptul că timpul trece pe lângă mine şi încă n-am realizat nici unul dintre măreţele mele planuri de dominare a lumii, că iar am petrecut mult mai mult timp lamentându-mă decât trăind, şi că iar am o tonă de planuri la fel de stupide şi de ambiţioase pentru anul viitor.
Şi mda, singurul meu regret cu privire la anul ăsta e că deține un 7, ceea ce-i lipsește complet lui 2008.
De fapt, mai ştii? O să găsesc eu o soluţie.

Scrooged.

Photo by Keven Ugurlu

Momentan tot ce fac e să umblu aiurea prin oraş, să mă uit la filme cu Crăciunuri, elfi, zăpezi şi familii, să beau Prigat de portocale ca surogat pentru the real thing (şi asta nu înseamnă că nu dă casa pe dinafară de atâtea portocale şi mandarine, ci că sucul e mai aproape, adică fix lângă canapea, şi conţine chiar 0,0012% din the real thing). Nu mai vreau să îmi bat capul cu încă o sută de cadouri pentru că mi-e prea lene şi mi-a cam trecut cheful, am procurat deja toate porcărioarele pe care o să le punem pe brad (mda, părerea mea a contat exact la fel de mult cum o să conteze şi a lor când va veni vorba de unde, cum şi cu cine o să-mi petrec Crăciunul), zăpadă ioc, vâsc la miezul nopţii nici atât fiindcă m-am blazat din nou şi tot ce-mi trece prin cap cu privire la asta e prea masochist ca să funcţioneze. Aşa că mă consolez dând foc câte-unui baton de scorţişoară, iar pantalonii mei de pijama cu Mickey Mouse au pus stăpânire pe toată sufrageria, unde trebuie să fie tot timpul perfect întuneric, pentru că altfel jur că o să ciopârţesc bradul ăla de trei metri jumate în bucăţele pe care n-o să le mai poată identifica nimeni.
Mi se pare extrem de stupidă toată schema. Care naiba e problema mea? Oamenii care au nevoie de ritualuri absurde pentru a se simţi parte din întreg? Sau eu, pentru că totuşi contribui la nişte chestii pe care nu le înţeleg sau de care nu-mi pasă? Adică, deşi am luptat din răsputeri împotriva idioţeniei de brad care o să troneze undeva pe-aici ceva timp, tot o să am un sentiment călduţ şi cu gust de spaghete cu sirop de arţar când o să-l împodobim, şi tot eu am fost cea care am cumpărat majoritatea fleacurilor ce-or să fie legate cu grijă pe el cu şnuruleţe aurii pe care tot eu le-am cumpărat. Tot o să mă duc cu colegii la colindat deşi ştiu că o să fie aiurea şi dacă n-o să ne îmbătăm, şi o să fie aiurea tocmai pentru că nu înţeleg nevoia asta de a fi într-atât de ipocrit. Nu cred că vreunul dintre noi o să se gândească preț de vreo secundă la Maria sau la Prunc sau la toate chestiile atât de încântătoare, de inimi încălzitoare şi deschizătoare pe care o să le îngânăm noi acolo de sub căciulile noastre de Moş Crăciun-enjoy-Coca-Cola, ţinând în mână mapele noastre roşii. Chiar dacă ştiu că probabil o să facem din nou poze lângă mirificul staul din faţa Primăriei, după care o să facem şi cu pinguinul cu cioc portocaliu de vizavi. Iar a doua zi tot o să se îndoape toată lumea ca şi cum ar fi ultima zi pe care o au de trăit, şi pentru unii chiar asta o să şi fie, pentru că totul e prea bun şi prea mult şi nu trebuie lăsat nimic pentru mai târziu. Asta e ideea, tradiţia şi idealul suprem de Crăciun: o masă cât mai încărcată, rude cât mai multe şi mai adunate cu sapa în jurul tău, care n-ai greşit cu nimic altceva decât că ai fost scăpat de o barză pe undeva pentru ca fratele ei mai mare şi mai gras şi fără pene, dar cu barbă, să îţi poată pretinde să îl adori un an întreg în speranţa că poate va coborî şi în şemineul tău direct în oala cu apă clocotindă şi vei putea face şi tu o ciorbă ca lumea. Până şi schema cu cadourile mi se pare tâmpită deja, pentru că nu ar trebui să ai nevoie de ocazii speciale că să le faci cadouri oamenilor speciali, şi nu-mi plac chestiile făcute din obligaţie, să te aduci la sapă de lemn pentru ca să iei cele mai deosebite tâmpenii unor oameni pe care de fapt îi cam urăşti. Adică da, întâmplător chiar îmi place să ofer bucurii, să fac cadouri şi aşa mai departe, dar nu poţi să te gândeşti la fiecare în parte atunci când e vorba de cel puţin douăzeci de oameni care sunt toţi speciali şi unici şi cărora ai vrea să le arăţi măcar aşa că de fapt sunt importanţi pentru tine. Sau poate doar eu nu pot. Şi în fine, câteodată nişte sărbători mai simple şi mai absurde, ca Halloween-ul de exemplu, mi se par preferabile, pentru că atunci cel puţin nu trebuie să te gândeşti la tot substratul moralizator şi să îţi tot măsori superficialitatea, ci totul se reduce la a te distra. Şi, dacă aş fi mai sinceră aş zice că despre asta e vorba oricum în zilele noastre, atâta doar că filmele Disney sunt din ce în ce mai proaste, brazii sunt tot mai artificiali, carnea de porc şi cea de curcan sunt interzise în mai toate dietele care se respectă, nimeni nu mai crede în Moş Crăciun pentru că nimeni nu mai ştie care e cel adevărat, acum când barba albă şi lungă e la modă şi se asortează de minune cu ochelari de soare, iar asta e valabil şi pentru acel baby Jesus de care oricum nu-i păsa nimănui pentru că nici măcar nu ţipa să se audă în tot cartierul sau nu dădea din coatele şi din genunchii lui dolofani ca să fie văzut. Şi mda, oi fi eu superficială, dar cel puţin sunt în stare să recunosc fățiș că nici mie nu-mi pasă mai mult de el, de spiritul Crăciunului, de faptul că boşorogul ăla se deplasează mai nou folosind putere nucleară, de cozonaci, colinde şi triburi reunite. Și nu pretind nicio secundă că viitorul omenirii ar depinde de buna lor funcționare.

The horror!

Photo by Lucile Line

Şi tot ce vor ei e să înveţi. Să-înveţi-să-înveţi-să-înveţi până cazi răpus de somn cu nasul pe birou, când te va prelua o echipă special antrenată să te transporte frumuşel în pat, fără să te trezească, pentru ca a doua zi, dis-de-dimineaţă, să te aşeze în poziţia iniţială ca nu cumva să-ţi fugă din minte că ai de învăţat-învăţat-învăţat, şi o iei de la capăt până noaptea, când scenariul se va relua, cu mici pauze când va apărea cineva cu o mutră grijulie, sandvişuri şi un pahar cu lapte pentru ca nu cumva să ţi se facă prea foame şi să-ţi aduci aminte că ţi-a amorţit fundul pe scaun şi că înveţi deja de prea mult timp şi nu mai vezi decât steluţe portocalii în faţa ochilor de la culegeri şi manuale şi compendii şi caiete cu pătrăţele şi dunguliţe şi inimioare sau diagonale în care se află toată înţelepciunea omenirii şi pe care tu trebuie neapărat să ţi-o îndeşi în căpăţână, findcă altfel creierul tău n-o să fie la fel de curat ca rufele spălate cu Ariel de-nu-ştiu-care la nu-ştiu-câte grade Celsius.
Şi dacă nu ţi-e bine, urmează verdictul fatal: Nu pleci nicăieri! Du-te şi învaţă-învaţă-învaţă, pretinzând că ar putea exista pe planeta asta o fiinţă capabilă să înveţe-înveţe-înveţe într-o seară de sâmbătă, în timp ce îşi imaginează cum se distrează oamenii liberi. Verdict eventual întărit de o postare categorică în uşă, care să-ţi arate că dacă ţii neapărat să pleci trebuie sau să te apuci şi de rugby, sumo, wrestling sau altceva care să te ajute să-ţi eliberezi drumul spre iad, sau să faci o aruncare în gol, eventual cu o paraşută sau o umbrelă, de la etajul trei de deasupra pământului până la etajul trei de dedesubt.
Aşa că probabil o să mă uit la filme până dimineaţă.

I hate you.

Photo by BlessedChild

Îmi bat capul cu tot felul de cadouri geniale pentru cel puţin jumătate dintre oamenii cu care am avut vreodată de-a face şi nu mai am bani şi nici timp şi nici pe unde să cotrobăi. Deci mda.
Adică, oricât aş părea eu de cinică, se întâmplă să ador atmosfera aia de Crăciun, familia adunată în jurul mesei încărcate mai ceva ca bradul, colindători, vin fiert cu scorţişoară, filme Disney la gura sobei, oameni fugărindu-se prin oraş ca să poată cumpăra cât mai multe kitch-uri chinezeşti şi sclipicioase cu pretenţii de cadouri şi decoraţiuni, cu puţin noroc şi un pic de zăpadă, fulare lungi din lână colorată, bocanci coloraţi, mănuşi cu un singur deget, miros de portocale şi plăcinte cu nucă, reni cu nasul roşu, hârtie igienică cu model cu steluţe, sticle de Cola cu Moşi Crăciuni mari pe ele, e perioada în care îmi pare cel mai bine că n-am televizor deşi plătim cablul oricum.
Cu toate astea, încerc iar să îi conving pe ai mei să nu luăm brad, măcar din motive ecologice dacă nu din cauza banilor pe care i-aş putea folosi eu cu mai mult spor în loc să-i dăm pe o chestie care o să stea vreo săptămână - două în sufragerie, încurcând lumea şi împrăştiindu-şi acele peste tot, după care o să aterizeze în cel mai apropiat tomberon, şi pentru care oricum n-am nici o idee drăguţă de decorare. Asta nu înseamnă că o să avem brad artificial. Peste cadavrul meu şi nici măcar atunci.
În rest, numai de bine, s-au făcut în sfârşit pozele pentru album şi nu l-am lăsat pe nenea ăla mare maestru să-mi facă poze cu mâinile-n şold, picior peste picior sau ţinându-mi gulerul ca să nu cadă fiindcă ştiam sigur că era cusut bine.
Am trimis deja scrisoarea în care cer în primul rând un covor foarte gros şi verde şi draperii la fel, în al doilea luna de pe cer şi un pian vienez cu coadă, iar în al treilea un elf de casă cum avea Harry Potter (ce, numai el?), preferabil pe Dobby fiindcă şi eu sunt împotriva sclaviei, care să-mi ţină de urât când o să intru în rândul lumii şi-o să citesc şi eu cartea aia, de Crăciun la gura sobei desenate cu cretă pe perete, ca să prelungesc mahmureala inevitabilă).
Eh, dar Moşul mă urăşte, ca şi toţi ceilalţi moşi cu care-am avut vreodată de-a face, şi oricum asta nu mă afectează fiindcă eu îl urăsc şi mai tare. Oare dacă strigi tare "Eu nu cred în Moş Crăciun", are acelaşi efect ca şi asupra zânelor? Adică i se stinge luminiţa din vârful căciulii îmblănite şi se topeşte încet ca şi Frosty când îi înfigi un laser cu rubin în ochi? Ar trebui să încerc. Dar nu, cel mai probabil ar muri doar un elf nevinovat (Aţi observat că ei nici măcar nu au căciuli îmblănite deşi e exact la fel de frig şi pentru ei? Şi doar Moşului îi ţin de cald şi straturile de slănină suprapuse cu grijă pe sub haina aia.)
Mă rog, destul. Poate că îl urăsc doar pentru că n-a ştiut niciodată să-mi aducă ceea ce-mi doream cu adevărat, pentru că pe vremuri purta bocanci ca tata şi acum se plimbă în adibaşi, deşi e iarnă şi la pol n-ar rezista nici o secundă, ceea ce dovedeşte cât de fake e.
Ah, şi nici măcar nu era vorba despre el.

Tell me something I don't know.

Photo by Lara Jade

Mâncăm arahide iar în jurul nostru e plin de coji goale. Pe masă a adormit un îngeraş din ceramică, cu fundu-i gol îndreptat obraznic spre tavan. Eu şi cu tine murim de somn, dar nici unuia nu-i trece prin cap să meargă la culcare, pentru că asta ar însemna să nu ne mai vedem până a doua zi. Tu reciţi bombastic poezii dadaiste, iar eu bat cu pumnii în tavanul vecinului de jos în ritmul unei melodii pe care numai noi doi o putem auzi. Hai să ieşim în părculeţul din faţa blocului şi să facem îngeraşi în zăpadă. Te declari încântat de idee, şi coborâm amândoi alunecând pe scara de incendiu până la etajul unu, unde scara se opreşte brusc pentru că îi degeraseră extremităţile şi fuseseră duse de urgenţă la spital. Şi atunci batem frumos în geamul de la balconul pe care am aterizat, şi ne răspunde un moşuleţ foarte simpatic şi cu căciulă roşie cu blană albă pe margine, care, atunci când îl rugăm să ne deschidă uşa pentru ca să putem lua liftul până jos, ne împinge frumuşel pe amândoi, cu o forţă de care nu l-am fi crezut în stare, drept în mormanul de zăpadă pe care oamenii de serviciu o culeseseră cu grijă de pe trotuar. Fiindcă ne e aşa de somn, adormim imediat. Brusc, ne amintim că plănuiserăm să facem îngeraşi cu fundul în sus, dar zăpada se împrăştie toată fiindcă în aterizarea noastră am trezit puiul de cârtiţă cu ochelari care îşi făcuse cuibul sub noi fiindcă era cald şi bine. Iar noi, ca să-l îmblânzim, îi promitem că ne ducem să ne culcăm, iar mâine o să-i aducem şi lui nişte arahide cu care să-şi decoreze vizuina.
Ceea ce şi facem.

Ssssstttt.

Photo by Scraches

Să vedem, să auzim, să tăcem.
Toţi.
Toţi.
Şi tu.