'There's got to be another reason for living.'

Photo by Snjezana Josipovic

Before the devil knows I'm dead.
Nu, nu l-am văzut până la sfârşit, dar îmi place cum sună.
Cumva am o astenie de primăvară prematură, şi toată schema se dă peste cap, şi cine dracu' a mai auzit să fie 17 grade în februarie? Mda, încă e februarie, şi am un motiv ca să hibernez. Vreau să hibernez? Nu, dar nu mă întreabă nimeni şi oricum asta fac, deci nu mai contează. Mai contează ceva azi în universul meu egocentric? Nu, dar nici asta nu contează. Şi iar e plin oraşul de chestii sclipicioase. Măcar anul trecut de 1 martie ningea. Sau acum doi ani? Nu mai contează oricum.
De fapt, de ce iar trebuie să scriu tâmpenii aici? Oricum nu contează.

Poveste de adormit copiii tonți.

Photo source unknown

Înghiţi ultima bomboană cu lichior de vişine din cutie, după care se spălă pe dinţi, stinse veioza în formă de buburuză cu ochi negri şi închise ochii.
Uitase să acopere ferestrele cu dragile ei draperii verzi, aşa că soarele îi intră în ochi încă de pe la 7, dar refuză să-i deschidă şi-şi îndesă perna pe cap. La 7 şi un sfert, când se auzi Oda Bucuriei din turnul primăriei, ea tâşni ca apucată din pat, smulse cearşafurile, deschise larg uşile şifonierului, intră pe jumătate sub pat, scoase toate sertarele biroului, goli pe covor conţinutul rucsacului care aştepta într-un colţ, dar degeaba. Nu găsi nici urmă din ceea ce căuta. Resemnată, deschise geamul, şi de pe pervaz căzură lângă calorifer trei degetare nou-nouţe.
Dintr-un salt ajunse în pat şi începu să sară, la început mai încet, ca să nu sperie arcurile, apoi din ce în ce mai tare, până ajunse cu mâinile la zece centimetri de tavan. Agăţându-se de lustră, coborî graţios pe birou. Scutură, mai mult din obişnuinţă, cutiuţa cu pereţi transparenţi care atârna din tavan, dar din ea nu ieșiră decât câteva fire de praf obişnuit, din felul acela care se află tot timpul pe mobilă indiferent cât de des l-ai şterge. Ridică din umeri resemnată, îşi dădu jos papucii de casă şi se încuie în baie.
De câteva săptămâni, în fiecare noapte avea un vis ciudat, în care nişte băieţi îmbrăcați în frunze făceau tumbe prin aer, înconjuraţi de nişte licurici multicolori şi de puf de păpădie. Se trezea în fiecare dimineaţă cu senzația clară că cineva se ascunde în dormitorul ei. Întorcea camera pe dos ca pe un buzunar, dar nu găsea nimic care nu ar fi fost acolo în mod obişnuit. Totuşi, din când în când se întreba de unde au apărut atâtea cămăşi albe de noapte în dulapul ei, cum de îşi amintea atât de bine toate poveştile pe care le citise când era mică, de ce nu mai era praf de zâne în cutiuţă şi unde îi dispăruse umbra. Se trezea făcând tot felul de lucruri bizare, fără să ştie de ce şi la ce bun. Hotărî ca în seara aceea să stea trează, prefăcându-se doar că doarme, şi să urmărească dacă într-adevăr se întâmplă ceva ciudat în camera ei. Apoi îşi puse o rochie cu buline verzi şi se duse la ora de fizică, fiindcă era vineri, 13.
Seara, după ce prietenii cu care se uitase la nu-ştiu-ce film cu pirați plecară, deschise o nouă cutie cu bomboane, îşi puse o cămaşă de noapte, deşi de obicei purta un tricou, ţopăi pe balcon ascultând Adam Green la căşti, stinse becul în baie, trase draperiile şi începu să-şi spună o poveste. Îşi aduse aminte la timp că hotărâse să nu doarmă noaptea aceea, şi din fericire somniferul nu apucase încă să-şi facă efectul. Aşteptă aşa câtva timp, fixând steluţele fosforescente lipite pe tavan, până când surprinse o mişcare în faţa geamului. Era umbra ei, care tocmai încerca să se strecoare pe geam afară. O prinse de-un picior, iar aceasta împinse cutiuţa de deasupra lor, golind tot praful peste amândouă. Apoi, cu forţe proaspete, ţâşni la dreapta şi apoi în sus, târându-şi după ea stăpâna, care nu voia să-şi piardă umbra din nou.
Era o noapte senină, aşa că nu avură nici o problemă în a localiza luminile aeroportului de lângă steaua C.H.1771. Acolo, umbra reuşi să se smulgă din mâinile ei şi se pierdu în depărtare. Ea se uită nedumerită în jur şi văzu o Zebră Roz cu un carton pe care scria „Oraşul Fantomelor e locul unde vei regăsi tot ce n-ai pierdut încă”. Îi spuse în limbajul semnelor că umbra ei fugise, iar Zebra Roz se dădu de trei ori peste cap şi se transformă într-o Zebră verde, care îi spuse să îl urmeze. „Ghost Town a fost creat după o idee a unei firme din Austria, este deschis tot timpul anului şi prima vizită este absolut gratuită. Orice este permis, cu excepţia folosirii cuvântului deci.”, spuse, cu un puternic accent german, Zebra care era din nou Roz. Ea se prefăcea doar că ascultă, aşteptând sfârșitul discursului monoton, când observă că Zebra dispăruse. Se uită în stânga, dar nu era acolo, se uită în sus, dar nici acolo nu era, nici în faţa ei şi nici în spate. Fu oarecum dezamăgită, fiindcă îi promisese c-o s-o ajute să-şi găsească umbra, și-apoi o abandonase ca să-și ia prânzul la MacDaisy's, probabil.
Dar ea uitase să caute şi în dreapta ei, şi tocmai acolo se ascundea Zebra cea Roz şi păroasă. Văzu un moşuleţ cu păr verde care vindea vată de zahăr şi îşi cumpără un fuior cu gust de lămâie. În loc de băţ, bătrânelul înfăşură vata pe braţul drept al Zebrei cele verzi, iar cum amândouă aveau aceeaşi culoare, ea muşcă din greşeală din braţ, crezând că e vată, fiindcă aveau aproximativ acelaşi gust. Un sânge albastru închis începu să curgă, iar ea se sperie şi încercă să-şi aducă aminte măsurile de prim ajutor pe care le învăţase în clasa a VII-a când colegii făceau experimente pe ea la concursul „Sanitarii pricepuţi”. Din fericire, avea la ea cravata cu sigla şcolii, fără de care nu mai pleca niciunde de când avusese media la purtare -16,99, şi o folosi drept garou, apoi înfăşură totul cu pânze lipicioase de păianjen, care se găseau peste tot. Zebra leşinase, iar moşuleţul o ajutase să o aşeze pe o bancă. Îşi găsi şi ea o bancă în apropiere şi aşteptă să se trezească.
Atunci când Zebra care îşi revenise la culoarea sa normală se trezi, îl văzu pe Dracula îndreptându-şi proteza nou-nouţă şi ascuţită asupra venelor lui, care abia începeau să se vindece. Începu să urle şi să bată din picioare, cerând vată de zahăr, până când îşi dădu seama că stătea pe o bancă în trenuleţul groazei şi că toţi monştrii erau legaţi de tavan şi se zbăteau neputincioşi. Ea râdea de pe banca vecină şi îl trăgea pe bătrânul doctor Frankenstein de barbă, sub privirile amuzate ale namilei ăleia într-atât de singure că nici măcar n-avea un nume. Zebra sări în vagonul ei şi începu să râdă şi el, când se auzi sunând un ceas. Lângă ei ateriză umbra ei, care o apucă de mânecă şi o depuse în faţa geamului. Ea uită să tragă draperiile la loc şi se aruncă în pat, hotărâtă să nu mai mănânce atâtea bomboane cu lichior şi să nu mai piardă nopţile prin Neverland-urile altor oameni.

Pentru Zebra cea Roz, care chiar există şi care primeşte dedicaţie fiindcă a contribuit la mirifica asta poveste (lipsită de cea mai mică urmă de mind tricks, pe cuvânt).

'Everything in its right place.'

Photo source unknown

Dormi. Fără vise, fără fantezii, fără depresii, fără nimic. Pur şi simplu dormi. Nu mai e nevoie să numeri oi fiindcă eşti deja una dintre ele.
Când te trezeşti, arunci o privire în jur, vezi că totul e absolut la fel ca şi acum două zile, aşa că nu e nici o problemă dacă mai dormi câteva. Nimeni nu îţi simte lipsa, ţie nu ţi-e dor de nimeni şi nu ai nevoie de nimic atâta timp cât dormi.
Într-o zi, ai deschis un ochi şi ai descoperit că te mutaseră într-o altă cameră. După care l-ai deschis şi pe celălalt şi ţi-ai dat seama că era tot camera ta, numai că vopseaua de pe pereţi se scorojise, era praf peste tot şi patul era nefăcut de luni de zile. Ai văzut oglinda, dar era acoperită cu un strat gros de praf şi arăta atât de bine încât ai zis că neapărat trebuie să-i faci o poză. Părul îţi atârna până la talie, iar unghiile nu-ţi mai erau pictate cu ojă roşie şi verde, deşi pierduseşi jumătate de oră pentru ele cu o seară înainte.
Ai ieşit pe coridor, îndreptându-te spre baie, dar nici ea nu mai era acolo unde ţi-o aminteai. Nu mai era hârtie igienică şi se făceau reparaţii, pentru că apa curgea puţin ruginită. Te-ai îndreptat spre bucătărie, dar frigiderul era gol şi nu erau vase murdare în chiuvetă. În camera alor tăi nu mai erau decât pereţii, şi atunci ţi-ai dat seama că se mutaseră altundeva.
Dintr-o dată te-ai simţit foarte obosit şi te-ai dus să te culci din nou.

How come I lost my famous blue raincoat.

Photo by Meowyiff

De parcă ar exista în lumea asta vreun om care să ştie exact ce vrea şi ce poate. Şi chiar dacă există, îl compătimesc.
Am ajuns, pentru a nu ştiu câta oară, din nou, la concluzia că nici măcar nu contează atât de mult să ştii. Contează să vrei, să ai chef, să îţi pese, să nu-ţi pese când nu e nevoie, să taci naibii şi să gândeşti mai puţin. Preferabil toate în acelaşi timp. Probabil m-am săturat să fiu tot timpul frustrată fiindcă nu „mi-am găsit drumul meu”. De ce naiba aş avea nevoie de un drum când mă pot descurca la fel de bine hoinărind aiurea?

Să nu mă crezi niciodată când spun că mi-e somn.
Să nu mă crezi niciodată când spun că n-o să uit.
Să nu mă crezi niciodată când spun că îmi pare rău.
Să nu mă crezi niciodată când spun ceva.
E mai sigur aşa. Sunt mult mai sinceră atunci când nu zic nimic.

Tu eşti tu şi eu sunt eu. Tu taci. Eu dorm.

Îmi pare rău, mi-e prea somn la ora asta. O să ţin minte, nu-ţi face probleme.

Here it comes again.

Photo source unknown

Monstruleţii cu părul mai verde decât al meu atacă. Toţi pruncii care-şi trag freze punk fără să aibă naibii habar ce e aia, toţi pruncii care se privează de o viaţă fiindcă e "cool" să trăieşti ca şi legumele, doar şi ele au o viaţă, ce naiba... Şi mai atacă ei o grămadă de specimene, dar nu asta ne preocupă pe noi. Se ştie, ţara arde, şi baba se piaptănă. Adică găseşte ea ceva de făcut, dar fiindcă e tunsă băieţeşte şi nu foloseşte creme antirid, rişti să o confunzi cu o puştoaică de 18 ani, şi la vârsta asta e cam greu să găseşti ceva de făcut. Indeed. Şi noi ne-am bate cu nişte monstruleţi, dar am rămas fără tuburi fluorescente intacte şi se ştie că singurul lucru care-i poate distruge e fluorul, aşa că trebuie să aşteptăm până se întoarce fratele tău mai mic de la farmacie cu pastilele pentru dinţi.
Lumea trebuie salvată, se ştie, şi cine ar putea lupta mai bine împotriva monstruleţilor cu păr verde decât doi umanoizi cu păr verde, adică noi? Escaladăm un munte de curele cu ţinte şi peruci mohawk roz bonbon, şi iată-l: cel mai diabolic dintre cei mai diabolici extratereştri tocmai a înghiţit trei sferturi din producţia mondială de plăci de întins părul. Aşa că decidem să-l lăsăm să-şi facă treaba şi ne ducem să mâncăm o pizza cu ce apucăm numai să ne fofilăm de pe câmpul de bătaie.
And the point of this whole story? None, I just felt like writing some complete crap.

'The last day of our acquaintance.'

Photo by Ayman Şanlıtürk

Ea plânge pe marginea căzii. Ea, adică eu.
El deschide uşa, se aşează pe toaletă şi se uită la ea, adică la mine. El, adică tu.
El îi zice că o să răcească fiindcă geamul e deschis şi lacrimile îngheaţă instantaneu. Se ştie că lacrimile ei nu sunt sărate ca toate celelalte lacrimi, ci nu au nici un gust. De fapt, ea crede că sunt de prost gust. Dar nu se poate abţine.
Adică, tu ce ai face dacă ai sta pe WC şi te-ai holba la mine cum plâng în cadă? Ai da drumul la apă fierbinte, ai închide geamul şi ne-am juca cu răţuştele prin apă? M-ai lua de umeri, m-ai duce în bucătărie şi mi-ai da prima clătită cu ciuperci, cât încă mai e fierbinte? Sau te-ai enerva că nu mai e hârtie igienică, ai trage apa şi ai trânti uşa în urma ta, în timp ce eu ţi-aş striga că nu e nici o diferenţă şi că oricum eşti plin de rahat?
Ea se ridică în picioare, îşi şterge lacrimile şi îşi aprinde o ţigară mentolată. Ea, adică eu.
El nu se mişcă din loc, holbându-se în continuare la ea, adică la mine. El, adică tu.
Ea se împiedică de perdeaua de la duş, îşi rupe o unghie şi începe să plângă.
El scoate un sul nou de hârtie igienică bleu din dulap şi îl pune în suport cu partea care atârnă în spate.
Ea ia un creion de ochi şi îşi desenează unghia verde la loc.
El deschide geamul şi lasă unicul gândac de companie pe care-l au să zboare în libertate de la etajul trei, după care se simte miros de clătite arse şi încep să râdă toţi trei.
Ea, adică eu, el, adică tu, şi gândacul care nu putuse să treacă de sita ce acoperea geamul.

Me, my ass and I.

Photo by Ayman Şanlıtürk

Vreau ceva de făcut.
Vreau să mă îndrăgostesc din nou de ceva. (Sau, în cel mai rău caz, de cineva).
Vreau să îmi poată păsa de ce se întâmplă în jurul meu sau, mă rog, cu mine.
La dracu, totul e din nou atât de sinistru de plat încât îmi vine să mă dau cu capul de birou până o să se coloreze ceva, până o să văd steluţe verzi sau lumini albe sau orice altceva ar mai înviora puţin peisajul.
Ce naiba vreau să fac mai departe?
Am ajuns în momentul în care chiar nu mai am niciun fel de chef să-nvăţ, şi aş prefera să moară ceva rudă bogată pe care n-am văzut-o niciodată în viaţa mea şi să îmi lase moştenire o oarecare sumă de bani, nu extraordinar de mare, cât să-mi ajungă pentru vreo doi ani de umblat aiurea prin lume, învăţat islandeză, un curs de chitară, schimbare de sex (ok, just kidding), un aparat semi-pro de fotografiat, vopsea verde pentru păr (la noi nu găsesc nici de-a naibii), un curs de foxtrot, un bilet la un concert Radiohead cândva luna asta (nu mai am răbdare până la vară), o buburuză împăiată şi o insulă în Pacific. Nici nu-i prea mult, right? Deci, ar trebui să încep să-mi fac inventarul rudelor.
I don't believe in watermelons, I don't, I don't.
Plictiseala dezumanizează. Şi nici măcar nu e vorba de alcool.
Tell me something I don't know. Tell me everything.
The bitch stole my headphones. Nici o problemă, începem educaţia muzicală a vecinilor. Mda, lu' nenea ăla căruia-i bubuie 50 Cent de dimineața până seara i-ar prinde bine nişte Dead Kennedys. Let's Lynch the Landlord, cu ocazia asta.

Vreau să mă simt vie.
Vreau să nu îmi mai fac probleme pentru mirificii mei prieteni şi să nu mă mai simt ca şi cum aş traversa un câmp minat de fiecare dată când mă văd cu ei.

În ultima vreme, indiferent cât de mult mă străduiesc, tot ce fac pare să fie complet fără sens. Nimic nu iese cum vreau, până şi media pe semestrul ăsta mi-a ieşit prea mare (by g_d, what the fuck? chiar m-am străduit să dorm tot semestrul!) şi am pierdut un pariu, toţi sunt ai naibii de obositori, fiecare vrea ceva de la mine dar nimeni nu ştie ce, şi de unde să ştiu eu de ce dracu' aveţi voi nevoie ca să fiţi odată mulţumiţi?
De obicei din fazele de genul ăsta ies cu muzică, filme sau cărţi, dar m-am săturat să îi văd pe alţii trăind şi să mă înfrupt din pasiunea altora. Vreau să fac naibii şi eu ceva, vreau să simt că nu trăiesc degeaba, vreau să simt ceva, în afară de durerea surdă în stomac care precedă lehamitea, greaţa şi apoi voma.
Dar mda, degeaba. Prefer să dorm, să urlu cu capul în pernă, să mă holbez ore întregi cum se sting luminile blocurilor din jur, să fumez pe balcon când nu e maică-mea acasă, să îmi închid telefonul fiindcă, vezi doamne, sunt răguşită şi oricum n-am chef să aud pe nimeni şi să o ia dracu' de toamnă şi de iarnă şi de frig sau de cum s-o fi numind porcăria asta de afară, e mult prea deprimant ca să aibă vreun nume de fapt şi vreau să fie mai cald ca să pot purta ii colorate şi tenişi fără să se uite lumea ciudat la mine, nu că mi-ar păsa de fapt.
And I feel evil and stupid and contagious, so I DON'T BELIEVE IN FAIRIES anymore.

'Show me forgiveness.'

Photo by Garance Li

Ştii momentele alea când toate substanţele din apropierea ta par să fie atrase irezistibil de pantalonii de trening gri în care ai lâncezit toată ziua, pretextând că e vacanţă, şi când ai putea să recreezi amănunţit tot ce ai făcut în ultimele trei ore, în funcţie de ce găseşti pe ei? Brânză topită, săpun lichid, seminţe de roşii, suc de portocale, picături de ojă roşie, plus alte câteva chestii pe care nici măcar tu nu le poţi identifica, dar care speri că se numără printre cele 1000 de pete cunoscute până în acest punct al evoluției omenirii? Oricum, ţi-e prea lene ca să îi dai jos şi să-ţi iei alţii, şi aşa mai e puţin şi o să începi să-ţi cauţi pantalonii de pijama cu Mickey Mouse.
Dar bineînțeles, mi-e din nou foame şi tocmai am înfulecat ultimele două sandvişuri imense şi aburinde, două portocale şi un grapefruit. Dacă n-aș ști eu sigur, s-ar putea zice că mă aflu în compania selectă a lui Juno. Şi totuşi, mă cunosc de suficientă vreme încât să mă gândesc că în mod normal ar fi trecut poate câteva zile până să se adune cantitatea de chestii pe care le-am înghiţit în ultimele două ore. Mă rog, promit să nu mai mănânc nimic azi, să nu mă trezesc la urgenţă. Nimic, după ce termin pachetul ăsta de stafide. Şi mărul. Şi hm, poate îmi mai fac un sandviş.
Mă rog. Trecem la următorul subiect de maxim interes naţional: se pare că degeaba am depus enormul efort intelectual de a ţine minte câteva formule la fizică pentru vreo douăzeci de minute, fiindcă nu reuşesc să găsesc nici un fel de vopsea, cremă, spumă, gel sau orice altceva aş putea folosi în admirabilul scop de a mă alege cu părul verde. Too bad.
În rest, m-am apucat şi eu în sfârşit de ultimul Potter, l-am şi terminat (se ştie că e genul de carte pe care nu o pot citi în mai mult de o zi, ce n-aş da să meargă tot aşa şi cu altele), şi ţin să mulţumesc din nou tuturor javrelor care mi l-au povestit amănunţit, doar fiindcă au avut chef de el înaintea mea, şi din care motiv suspansul a constat în numele plozilor lui Harry şi-ai consoartei, şi nu în crap, oare Dumbly chiar era o javră ipocrită (oh, da) sau yaaaay, deci totuşi se termină cu bine fiindcă moare Harry ăla, sau mda, acum văd şi eu de ce Dumbly se purta aşa frumos cu Snape, şi oare Snape nu era gelos pe Grindelwald şi aşa mai departe.
Pe alte planuri, it's all green (as in Adam Green), şi am văzut un film cu nea Se-ne-gal (îndepărtează, Doamne, paharul acesta de la mine şi găseşte alte metode de tortură), şi media mea la purtare e 10 (prin cine ştie ce vrajă, probabil), şi stau şi îmi contemplez mirificele mele unghii roşii. Deci per total, tre' să găsesc urgent un motiv ca să trăiesc şi oficial sunt răcită, deci cel puţin n-o să aterizez prin cine ştie ce cârciumă. Şi mă gândesc intens dacă monitorul meu s-ar simţi ofensat în vreun fel dacă aş lipi pe el nişte buline din alea verzi, nu de alta, dar arată cam searbăd şi gri. Frunzele mele de pe pereţi s-au dezlipit şi au căzut, şi la câteva luni bune tot nu m-am apucat de redecorat. Whatever.
Ce vreau să fac acum? Să tac naibii şi eventual să mă uit la un-film-două-trei-câte-o-să-am-chef şi să nu mai pierd dracului vremea pe net. Mdeah.