'But he was a muffin.'

Photo by Marta Bevacqua

Primul lucru pe care voia să-l știe era dacă aveam un palton bleumarin cu manșete din catifea.
Da, într-adevăr, am un palton bleumarin cu manșete din catifea, i-am răspuns, după o scurtă ezitare.
Și cum e? sări imediat, vizibil cuprins de entuziasm. Povestește-mi totul despre el.
Mi se păru o toană ciudată, dar am încercat să fiu politicoasă, fiindcă abia îl cunoscusem și nu țineam neapărat să-i las o impresie proastă.
Are glugă. Și nu știu încă dacă o să-l port vreodată. Nici n-ai idee unde l-am găsit, ascuns sub...
Și unde e acum? răbufni, ca și cum nu-ar mai fi putut ascunde întrebarea ce-i pândea de mult în spatele buzelor. Își mușcă imediat buza de jos, dar nerăbdarea îi cuprinsese întreaga ființă, ce pulsa acum necontrolat, în așteptarea răspunsului.
Ah, e pe dulapul meu, într-o pungă de plastic. Acolo l-am aruncat de cum am ajuns acasă. O să trebuiască să-l dau la curățat, asta dacă intenționez să...
Chiar așa, ce-ai de gând să faci cu el? mă întrerupse din nou.
Poate o să-l port. Nu știu. Când o să-i vină momentul, o să-mi dau seama de la sine. Esențial e ca, atunci când o să fie cazul, el să mă aștepte în dulap, în perfectă stare, răstignit pe un umeraș, gata să-mi îmbrățișeze umerii și să primească pulberea fină de zăpadă ce-o să se agațe de cârligașele microscopice ale stofei.
În momentul ăla, am realizat că începusem să vorbesc exact ca el, lucru care mă îngrijoră pentru o secundă, împingându-mi sprânceana dreaptă spre rădăcina nasului.
El observă imediat gestul meu involuntar. Da, esențial e să fie pregătit pentru orice, în orice moment. Tăcu pentru o clipă, păstrându-și brațele încrucișate, pentru a mă forța să conștientizez solemnitatea pe care o căpătase aerul tăcut și aparent insignifiant de până atunci. Încetul cu încetul, simțeai cum îți umple plămânii, și nu mai erai în stare să-ți ocupi creierul cu comenzi triviale, simțeai cum o măreție nebănuită îți înfioară pieptul și cum, dintr-o dată, fiecare detaliu devenise nu doar apăsător de important, ci esențial. Pe deasupra ta plutea teama de a nu scăpa din vedere vreun amănunt...

(Ho, nu dați cu roșii, mă jucam puțin, atâta tot!)

Știi, iar încep să mă simt o lașă ipocrită care n-are absolut nimic de-a face cu chestia asta dubioasă pe care ei o numesc atât de pompos viață. De fapt, nu viață e cuvântul. Viața adevărată, real life, „realitate”. Da, realitate. Nu știu, și nici nu vreau să știu ce naiba e chestia aia și cum funcționează. Mă tot holbez la ea așa, din depărtare, și arată tare ciudat. În niciun caz tentant. Chestia și mai cumplită e că, odată intrat în dimensiunea aia, nu mai ai cum să scapi. Își va băga ghearele în cele mai drăguțe colțișoare ale fanteziilor tale. S-au dus visele aberante, planurile pe care n-o să le pui niciodată în aplicare, dar care-s atât de amuzante în fața unei căni cu vin fiert... Da, o să continuu să fug de realitate. Fiindcă continuă să mă ia prin surprindere, indiferent cât de mult m-aș îndepărta de logică și bun-simț atunci când construiesc scenarii, și fiindcă insistă să-mi dea peste nas, oricât de joase mi-ar fi așteptările. Ha. You win this time around.

Se uită la ceas din nou. Cu nervozitate crescândă, începe să-și taie unghiile de la picioare. Termină de mâncat pepenele, cu mișcări mecanice, privind clopoțeii de vânt de pe marginea ferestrei. Se aude clopotul unei biserici din apropiere, care bate de patru ori. Înghite pe nemestecate ultima bucată de pepene. Sună telefonul. De undeva, din celălalt capăt al planetei, se aude un Noapte bună vesel. Și atât. Ea se lasă pe pat și începe să râdă, la început pe înfundate, apoi din ce în ce mai tare. Adoarme, vegheată de furculița din castronul de sub pat și de clopoțeii de vânt care îi murmură un cântec de leagăn. Iar în celălalt colț al universului, el începe să-și taie unghiile de la picioare.

Și ah, da, un an fantastic s-aveți cu toții.

José dear, now you're just being rude.

Photo by Daniele Delgrosso

Of, câte-ar mai fi de zis, făcut și mai ales câte-ar trebui drese! Și timp atât de puțin, și ore nedormite atât de multe, că singura soluție e să facem o cafea din aia de-ți sar pletele în sus doar când îți năvălesc aburii în nări, să deschidem larg toate geamurile și să țopăim pe piciorul drept până țâșnește și ultima picătură de apă din urechea stângă. Și apoi să ne apucăm de treabă, cu cel mai pionieresc entuziasm și fredonând noile cântece de Crăciun ale lui Bob Dylan.
Așadar, în primul și în primul rând, care-i ăla de-a îndrăznit să răspândească ideea că noiembrie e-o lună care nu face nicio brânză în calendar și că omenirea s-ar descurca mult mai bine fără ea? Să facă un pas în față.
Așa, deci tu umbli cu din-astea, ahaa! No ginger cookies for you this month!
„Dar nu se poate așa ceva, doar vine Crăciunu'.” Bine, bine, să zicem doar săptămâna asta, atunci.
„Păi și până luni ce să fac, să mă uit la ele? Nu ți-ar părea rău pentru mine, măcar așa, un pic?”
Dar pentru mine cui îi pare rău? Auzi tu, ce să le treacă prin cap! Păi, noiembrie-i luna mea și nu permit să-și bată joc de ea în halul ăsta un... un... un oarecare!

Of, că m-am și enervat. Deschide geamul ăla și mai tare, te rog, să năvălească aerul ăsta înghețat și să ne amintească că gata, e decembrie de mult deja și ar fi cazul să trecem peste orgolii și mărunțișuri și să ne iertăm unul pe altul, să fim toți mai buni și...
Aoleu, aoleu. Iar trebuie să încep campania de dezimbecilizare? Anu' ăsta parcă te lovi ceva mai devreme decât de obicei, aproape că m-ai luat prin surprindere. Ia scrie tu repede cea de-a treia poruncă, de-o sută de ori de ori și cu litere mari de tipar: „Să te ții deoparte cu orice preț de vraja malefică a filmelor Disney.”. Hai, la treabă, și să nu se mai întâmple.
Păi, cum așa? Că mâine trebuia să vedem cea de-a 385-a ecranizare după A Christmas Carol. Cum să-i las să meargă fără mine? Și mai erau vreo două, programate pentru duminică...
Ok, make that 200.

Vinovat, vinovat, vinovat, șoptești doar pentru tine, în timp ce ștergi balta de cafea din fața patului. Ești vinovat, da. Ai spart cana neagră. Cana neagră în care totul era negru. Apa era neagră, ceaiul de mentă era negru, orice vin era negru, ca să nu mai zicem de bere, care era tot timpul neagră și fără să fie îndreptățită, doar cafeaua era indiferentă și neagră ca de obicei și nu dădea doi bani pe magia cănii negre. Supradoză de negru, îți spui, cana n-a putut suporta atâta concurență. Așezi cu grijă toate cioburile într-o pungă mică în care n-ar fi încăput nici măcar jumătate din cană, în vremurile ei de glorie, după care o îngropi fără niciun fel de ceremonie în coșul de gunoi și, în semn de respect, refuzi să faci altă cafea. Cu atât mai bine, îți repeți.

Și tot în semn de respect pentru cana îndoliată de la natură care-a fost alături de mine mai bine de-un an, de când am văzut-o la soră-mea, m-am îndrăgostit de ea și i-am șterpelit-o fără pic de remușcare, vom lăsa toate celelalte nespuse, nefăcute și nedrese, că s-or descurca ele și singure.