Înainte de orice altceva.

Photo source unknown

Cookies cu migdale, haos generalizat și Earl Grey cu lapte.

Mai e o săptămână de toamnă, nici măcar atât nu mai puteți răbda? După aia poate să ningă cât aveți chef, să tot fie temperaturi cu minus și să tot fredonați colinde prin stațiile de autobuz. Dar nu acum. Încă mai e timp să bântuim prin parcuri, să tropăim prin băltoace și să ne inventăm motive pentru o depresie ca pe vremuri. O să fie destulă vreme și pentru fularele de lână, pentru Frosty și pentru parbrize înghețate, nu vă faceți probleme.
La naiba, eu vreau să fie toamnă și n-o să poată nimeni să mă convingă că a trecut deja.
Încă o săptămână, și atât.

Cookies cu scorțișoară, haos generalizat și vin fiert cu ghimbir.

Eu și cocorul din castan, care n-o să mă vadă niciodată.

Photo by Mia Holvik

(Azi am sentimentul c-o să mi se-ntâmple ceva ciudat.)
Am început azi să mă-ntreb cam câte nopți la rând poate fi lună plină. Fiindcă săptămâna trecută, de luni până vineri, după orarul clasei muncitoare - schimbul de noapte, de la fereastra mea m-am zgâit la o lună perfectă, așa cum vezi numai în manuale și în filme, o lună din care nici măcar norii nu îndrăzneau să muște, de teamă c-or să fie văzuți și trimiși undeva la colțul din dreapta-jos al boltei, de unde n-or să mai poată speria pe nimeni. O lună numai bună de reclame, sau de impresionat vreo impresionabilă, de n-ar fi fost așa de frig.
(Azi-dimineață a plouat.)
Și totuși, cinci nopți la rând? Mi-am dat seama abia azi, când e înnorat și nu se mai vede nimic. Ce-i drept, lunea trecută a-nceput Săptămâna Bocancilor Verzi, pe care i-am purtat absolut în fiecare zi. Efectul secundar a fost că luam de bun tot ce vedeam în jur, și râdeam de una singură pe străzi. În săptămâna aia, nu mi s-a părut deloc ciudat să văd o lună plină holbându-se la mine cinci nopți la rând.
(Azi l-am uitat pe Domnul Rosewater în bancă, după doar 100 de pagini.)
Sau poate era o farfurie zburătoare. Ce-i drept, în ultima vreme mi-e tot mai greu să-mi găsesc farfuriile, alea trei-patru câte sunt. Dar eu am doar albastre. Poate-s de vină reflectoarele alea perfide. Oare dacă le-ar porni și pe timpul zilei, s-ar face tot cerul galben?
(Azi mi-am dat seama că nu mai sunt dependentă de gumă.)
Ah, dar nu poate fi vorba de extratereștri, să fim serioși. Când atacă, ei te iau întotdeauna prin surprindere, nu patrulează o săptămână prin fața casei tale. Iar pentru experimente aleg întotdeauna specimene perfecte, nu anomalii inexplicabile, cum este cazul de față.
(Azi ceasul îmi mergea cu două ore în urmă.)
Gata. M-am plictisit să caut explicații științifice, fiindcă e 17, și nici măcar nu contează că e luni. Și nu mai port bocancii verzi, ca să le fac în ciudă - lor, nu știu cui anume, tuturor. E aproape întuneric. Așa și trebuie. M-am săturat să văd chestii dubioase pe cer. Poate-or să-mi cadă colții și o să pot ieși din casă și la lumina zilei. Nu de alta, da' tare mi-ar plăcea să mă mai pot duce și pe la școală, de nu mi s-ar împotrivi soarta cu atâta entuziasm.
(Azi am hotărât să nu mai încerc să înghesui lucruri prea mari în cutii prea mici.)

Și, în încheiere, țin să-i mulțumesc Samaritencei care nu m-a lăsat azi să mor de inaniție, după cum îmi dicta subconștientul. Și nu, n-a comis o faptă bună prin asta, după cum o să-și dea și ea seama la un moment dat, când va fi, din nefericire pentru ea și tot restul lumii, prea târziu să mai poată da timpul înapoi. Și am pomenit de asta pentru simplul fapt că se apropie ziua mea și trebuie să-și dea seama, dacă până acum nu i-a sărit în ochi, cât sunt de incomparabilă, inimaginabilă, irezistibilă, insensibilă, incorigibilă, impardonabilă, iresponsabilă, irecuperabilăăăă...și așa mai departe. Și mai ales cât de indispensabilă îi sunt. Eu ei. Să înțeleagă. Și să-mi ia un cadou pe măsură.

(Azi am descoperit că luna nici măcar nu există.)

Spinarea-lupului.

Photo by LifeSaverSheep

Ăsta a fost semnalul de început. Ceva mai scurt decât de obicei, fiindcă antrenorul e răcit, și nu-și mai permite să-și scuipe plămânii într-un nenorocit de fluier. Toți cei zece țâșnesc prin fața lui, fiecare încercând să le dovedească celorlalți, dar mai ales lui însuși, că e mai bun decât ei. Antrenorul se uită în urma lor și râde forțat. Traseul e circular, deci se vor întoarce tot pe lângă el, fiecare așteptând să fie proclamat învingător. Să fie lăudat în fața tuturor, și să surâdă cu un aer superior, pretinzând că a fost o nimica toată, că era de la sine înțeles că el va câștiga cursa. Chiar dacă încă mai gâfâie zgomotos, iar genunchii îi sunt scuturați de spasme violente. Și chiar dacă toată lumea a văzut că a pornit înainte de semnal.
Au ajuns deja la curbă. Antrenorul se întoarce și îi privește îndelung, râzând pe înfundate. Râde de ei, de orgoliul lor infantil, de clasamente și competiții. Râde de el însuși, fiindcă e nevoit să stea în mijlocul unui parc într-o dimineață sinistră de noiembrie, în loc să-și bea cafeaua în mansarda lui de vizavi, înfășurat într-o pătură călduță.
A trecut primul, urmat la o distanță aproape imperceptibilă de cel de-al doilea, sau de mai mulți aspiranți la gloria titlului de al doilea, dacă nu chiar primul. După câțiva metri de la marcajul ce îndeplinește dublul rol de linie de pornire și linie de sosire, fiecare virează brusc. Se îngrămădesc toți în jurul arbitrului, așteptând verdictul.
Văzând că acesta întârzie, unul dintre băieți îndrăznește: „Puteți să ne spuneți și nouă clasamentul?”. Arbitrul tresare, smuls dintr-un vis dulce și călduț cu privire la o pătură pufoasă și o cafea fierbinte. „Cum? Ah, păi n-am văzut în ce ordine ați ajuns... exact.” Trece cu privirea de la unul la altul, de parcă ar vrea să vadă de pe tâmplele căruia dintre ei se ridică aburii victoriei. ”Cel mai bun timp l-a avut... el, urmat la câteva fracțiuni de secundă de voi doi. Așadar, asta a fost tot pentru azi. Ne vedem mâine la aceeași oră, băieți.”
Și toți se uită lung în urma lui, fără să priceapă de ce i-a ales tocmai pe cei trei care ajunseseră ultimii.

'Eu am numai trei picioare.'

Photo by Mirjam Rooze

...Poate n-ar fi rău să încerci și tu odată, măcar așa, pentru liniștea ta sufletească.
Liniștea mea sufletească?
Liniștea mea sufletească mă costă douăzeci de mii pe zi și se găsește într-un pachet de Airwaves albastru. Asta-i tot ce-mi trebuie. Restul e detaliu.

Russian mixture.

Photo by Ági Pabar

Lui îi scârțâie încheieturile și-l pot auzi de departe. La cea mai mică mișcare pe care o face oasele îi scrâșnesc, clar deranjate de atâta curaj din partea lui. La început, bănuiam că are tot timpul în ghiozdan câțiva șoareci. Și-mi era tare frică de fiecare dată când întindea mâna spre fermoar. De câte ori n-am insistat să plătesc eu tot, numai să nu deschidă ghiozdanul ăla. Care avea un sistem tare ciudat, cu multe cârligașe din plastic, care se agățau unul de altul. Oricum, niciodată nu desfăcea fermoarul de tot, ci despărțea doar câțiva dinți, și pescuia te-miri-ce de pe fundul ghiozdanului, cu vârfurile degetelor.
Chiar, avea niște brațe tare lungi. Degete la fel, și niște palme în care aș fi încăput cu totul, de-ar fi trebuit să mă ascund undeva, în caz că ar fi scăpat vestiții lui șoareci din ghiozdan. Toate bluzele lui aveau mânecile prea scurte, și mai târziu am început să bănuiesc că scârțâitul ăla suspect îl datora vreunui reumatism. Plănuiam să-i aplic un tratament cu frunze proaspete de urzică, dar pentru asta mai trebuia să aștept până la vară. Și era abia toamnă, nu mă așteptam să ne putem suporta unul pe altul atâta timp.

Sfârșitul lui octombrie, cred. Stau pe o bancă și aștept pe cineva. N-am nicio carte la mine, iar dinspre băncile alăturate răzbat două feluri diferite de muzică, amândouă la fel de enervante. Și, brusc, îmi intră în ochi o muscă, în plină viteză. Surprinsă, scap din mână castana cu care mă jucam. Care se duce de-a dura, în lungul potecii. Dau să fug după ea, dar se oprește în bocancul unui nene cu ghiozdan verde. Mi-o predă, cu mare grijă.
Nu, ia-o tu. E a șaptea castană în care am dat cu piciorul toamna asta.
Și cu celelalte ce-ai făcut?
Le-am lăsat acolo, bineînțeles. O așteptam pe a șaptea.
La mine e prima. Dacă o s-o port cu mine tot anu', o să mă facă bogat, nu?
Habar n-am, nu mă pricep. Mie pur și simplu îmi plac castanele. N-am superstiții. Hmm, poate una. De fapt, nu e superstiție, e filosofia mea de viață.
Șaptele?
Șaptele, da. Și... aleg întotdeauna varianta cea mai gravă, dintre toate relele posibile.
Ești pesimistă, adică.
Nu, nici gând. Pur și simplu, după ce-ai vizualizat în detaliu scenariul cel mai urât, orice ți s-ar întâmpla te surprinde plăcut.
Atunci, în momentul ăsta, te gândești că o să mă dovedesc a fi o javră insensibilă, și c-o să plouă diseară, când o să ne vedem, și n-o s-avem nici unul umbrelă.
Hmm, aia ar fi chiar o variantă faină. Nu știu la ce mă gândesc, n-am activat încă editorul de scenarii. Auzi, ție-ți plac șoarecii?
Nu în mod special. De ce?
Întrebam și eu. Nu, ce faci?! izbucnesc eu când văd că dă să deschidă ghiozdanul și să arunce castana înăuntru.
Nimic, ce-i?
Nimic, răsuflu eu ușurată. Se înnorează, poate că totuși o să plouă diseară.
Și poate că totuși sunt o javră insensibilă.
Aș vrea eu.
A șaptea mea castană ți-o dau ție.

L-am văzut zilele astea, nu mai poartă ghiozdanul ăla verde și nu mai scârțâie. Probabil a ajuns suficient de bogat cât să-și trateze reumatismul. Și-mi e dator cu prima castană de anul ăsta.

Istoria e doar isterie oxidată.

Photo by Victor Bezrukov

În urmă cu exact un an și patru minute, avea loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria omenirii. Nimic nu avea să mai fie la fel. Ordinea naturală a lucrurilor fusese dată definitiv și irevocabil peste cap. Care a fost mobilul acestei grave crime împotriva umanității? La această întrebare vom încerca să răspundem în rândurile care urmează, dacă timpul ne-o va permite, desigur. (Și o să facă bine să ne permită, că altfel public pozele pe care i le-am făcut în timp ce-i dădea ordinii naturale peste cap.)
Atunci când a izbucnit criza, cei mai mari specialiști în isteriologie aplicată, explicată și hipercomplicată au fost primii care și-au dat cu părerea unul în capul celuilalt până când fiecare a ajuns posesorul unui număr prim de cucuie. Toți au încercat să găsească Răspunsul, toată lumea voia să afle cine anume e de vină pentru această răsturnare a lumii cu josul în sus, când îi stătea mult mai bine cu susul în jos. S-au alocat sume pentru care nu s-au inventat încă numere suficient de mari, nici măcar de către japonezi. S-au recrutat armate de doctori, profesori, luceferi, saxofoniști cu păr creț și vânzători ambulanți de vată de zahăr și cercei din lut pictat. Ăștia s-au săturat repede de bătut și dezbătut probleme, perne, mochete și ecuații trigonometrice cu șaptesprezece necunoscute, și și-au cumpărat cu toții câte un trigon cu nucă de la patiseria din colț, care a devenit instantaneu cea de-a treia putere mondială, după Papa Bun și Prâslea cel Voinic. Fiecare ajungând astfel să cunoască personal cel puțin câte șaptesprezece trigoane umplute cu nu-vrei-să-știi-ce, ecuațiile asupra cărora se aplecaseră cu toții au murit sau din lipsă de oxigen, sau de rușine că până și pruncii de la Litere din anul I le știau soluțiile pe de rost.
S-au aprins tone de lumânări cu miros de scorțișoară și s-au fumat țigări mentolate cât să se poată asfalta autostrăzi întregi cu smoala rezultată. Situația devenea disperată. Nimeni nu mai muncea, pentru că toată lumea aștepta cu sufletul la gură Indiciul, Semnul, Dezlegarea. S-a ajuns chiar la o criză mondială de Airwaves cu eucalipt. Eu reușisem să fac cookies de una singură, fără niciun fel de ajutor. Sfârșitul era tot mai aproape.
Dar sufletele ținute pentru prea mult timp în abur cu miros de usturoi sau Orbit cu pepene n-au mai suportat. Pe etichetă scria clar că temperatura maximă pe care o poate suporta un suflet de dimensiuni normale nu poate să depășească în niciun caz numărul speciilor de Coccinellide pe care le poate recunoaște posesorul acestuia. Așa că, în semn de protest, n-au mai vrut să stea de pază pe la diverse guri și s-au întors în birturile lor preferate, unde lumânările se sting singure când se așează cineva la masă.
Și oamenii s-au gândit că lumea nu arată chiar așa de rău cu josul în sus, așa că au abandonat toate cercetările și au început din nou să producă Airwaves albastru, cookies cu alune și vată de zahăr la pahar. Și toți au răsuflat ușurați, fiindcă termenul de garanție al lumii primise o prelungire, și nu mai trebuia să o tot repare și cârpească ei.

(Răspunsurile corecte erau: a) Mirificul Meu Blog a împlinit un an și patru minute și trebuie să mă dau mare cu asta. b) N-am mai dormit de mult și am luat 10 la testul din Katakana. c) Ca să sărbătoresc evenimentul, o să postez și luna asta exact atâtea tâmpenii câte am scris în noiembrie anul trecut, adică 19. Pentru siguranța dumneavoastră, evitați cu orice preț acest blog înainte de sfârșitul lunii. d) Dude, e rândul tău să vii cu o sticlă de vin ca să celebrăm evenimentul și să preiei bărcuțele. e) Am vrut să scriu ceva drăguț, da' am preferat să mă uit iar la It Happened One Night. f) Toate răspunsurile sunt corecte.
Și așa mai departe, până când pânzele albe se fac negre și jegul de pe ele ia formă de craniu cu steluțe verde fosforescent de jur împrejur.)

Așa că: doi, trei, și: La-la-la-laaasă-ne că ne e somn.

And a pinch to grow an inch!

Ta dam.

Mâine e mare zi de doliu pentru populația română, și nu numai. Și dacă vă roade curiozitatea să aflați de ce anume, să facă bine să vă treacă, fiindcă mi-e somn (în sfârșit!) și, din cine-știe-ce motive dubioase, simt nevoia să fac pe misterioasa, în cel mai stupid mod.
Așa că nu, nu vă spun nimic. Dar nimic.
Am promis, nu se poate, chiar îmi pare rău.
Hai acuma, că până mâine nici nu-i așa de mult, nu?
Mno știi ce, las-o naibii, că io pic aici de somn și ție-ți arde de tâmpenii.
Ta dam.